Sonia Palty  -  supravieţuitor Transnistria

 

 

Aţi mai întâlnit după război vreun om din cei ce v-au persecutat în Transnistria?

 

Da, şi în legătură cu aceasta, voi reda două episoade: întîlnirea şi reîntâlnirea.

 

[ …. ] Când ne-am apropiat de grajd, toţi erau „în front”. În faţa lor, doi jandarmi. Şi un civil cu cojoc, pus peste o cămaşă verde, cizme, centură cu pistol. Mic de statură, slab, osos, cu nasul ascuţit şi buze subţiri. Ochii mici, ca de viezure, vicleni. Mâinile i se bălăbăneau de-a lungul corpului. Mâini lungi, ca de maimuţă, cu palme mari, bătătorite şi degete osoase. O caricatură.

Urât mai e – gândeam.

Mama îmi şopti în aceeaşi clipă:

– Bine că aţi venit. Noroc că nu a făcut încă apelul.

– Jidanilor… – aşa şi-a început domnul director Gogleaţă cuvântarea de „bun sosit” –. Mareşalul v-a trimis aici ca să munciţi, şi să crăpaţi… Eu întâi v-aş lăsa să crăpaţi şi-apoi v-aş munci. În ziua de 21 ianuarie, anul trecut, am participat la sfânta noastră rebeliune legionară. M-am socotit atunci cu o mulţime dintre voi. Pe ăia i-am trimis însă spre ceruri… Greşesc… În iad. Pentru că voi, jidanii, n-aveţi un Dumnezeu. Voi îl aveţi pe dracu’ în voi. Vânzători de neam şi de glie. Mareşalu’ a considerat că eu îs mai de folos aici. Sunt agronom. Domnu’ inginer agronom Gogleaţă… Ăsta-s! Câmpiile astea eu le-am semănat… Am scos untu’ din ciolovecii de-aici. Nu-mi ajung. Au fugit putorile de lucru greu… Puturoşi. Ferma asta e ferma statului. O să munciţi. O să zbârnâie. Dacă nu… cu sângele vostru o să ud pământul. Apelul! Vreau să vă aud numele. Să vă văd. Aşa-mi place mie. Să văd cu cine am de-a face. Şi fetele, şi cucoanele voastre… Jidovcuţele mi-au plăcut întotdeauna. Miroseau frumos. De mult n-am mai avut la aşternut o jidovcuţă…

Eram 212 oameni înşiruiţi pe cinci rânduri. 212 oameni livizi, cu privirile înspăimântate. Aveam în faţă un nebun, un nevropat. Viaţa noastră era în mâinile lui. Cei doi jandarmi zâmbeau, mulţumiţi de spectacolul la care asistau. Simţeau că ne era teamă. În aer plutea un miros de cenuşă. Probabil de la câmpul cu şanţuri.

– Abramovici Zalman, Abramovici Braha, Abramovici Sara, Abramovici Mona, Abramovici Ghita…

– Cernat Mihai, Cernat Elena, Cernat Mioara.[ …. ]

Frumuseţea Mioarei Cernat îl zăpăcise. S-a mai învârtit câteva clipe în jurul ei, pe urmă i-a dat ordin lui Blumenthal să continue.

Copiii mici plângeau. Le era foame. Felul în care Gogleaţă făcea „comentariile”, umblând cu pistolul, ne înfricoşa.

La ora prânzului, când soarele era deasupra noastră obosise şi el.

– Mă duc să mănânc. Mâine ne vedem iar… Să nu vă depărtaţi de grajd, să nu faceţi murdărie. Dacă nu ascultaţi… s-a terminat cu voi…

Gogleaţă, însoţit de jandarmi, a făcut stânga-mprejur. Am rămas nemişcaţi, în linişte. Eram în şoc.

[ …. ] Pe la ora 10 au apărut doi jandarmi.

– Adunareaaaaa!!! Domnu’ director vrea să vă facă comunicări! Adunarea, fuga marş! Cu toţii în front! Mişcarea!

Din nou pe cinci rânduri. Strânşi unii într-alţii. Ca un zid. Ca nişte ziduri.

Gogleaţă apăru călare pe cal.

– Azi e duminică. Zi sfântă! Zi de bucurii şi petreceri. Zi când fiecare român trebuie să se închine. O să mă închin şi eu cu voi. Ha-ha-ha-ha! Ia veniţi mai încoace, domn fruntaş şi domn caporal! Eu zic să-ncepem jocul!

Nimeni nu mişca. Nici măcar copiii. Gogleaţă începu să se plimbe printre rânduri.

– Ia ieşi tu, mă! Acolo, în faţa rândurilor, şi tu, şi tu… Mă, ăla lung, treci şi tu, şi tu ăsta cu nasul mare. Tu, ăla gras…şi tu, ăla slab. Aşa. Ia să vedem… Sunteţi zece?

Cei zece stăteau înaintea noastră. Gogleaţă îi aranja după înălţime, unul în spatele celuilalt. Sandu, cel mai înalt, era ultimul. Fritz în faţa lui. Apoi Dolphi, care era gras. În sfârşit domnul Mailender, cel mai scund, primul.

Gogleaţă îi privea, când dintr-o parte, când din alta. Părea mulţumit. Se adresă celor doi jandarmi, care îl urmăreau amuzaţi.

– Îi vedeţi?! Sunt în linie dreaptă. E drept că unu-i mai sus, altu-i mai jos, dar aşa îs! Fac pariu pe o sticlă de ţuică, din aia de 60 de grade, că-i pun jos pe toţi zece, cu un singur glonte. Ei, ce ziceţi? Ţineţi pariul?

Aşadar, vroia să-i ucidă pe toţi cu un singur foc de revolver. Strigăte, ţipete sfâşiară liniştea. Soţia lui Dolphi ţâşni din rând şi se aruncă la picioarele lui Gogleaţă. Era mică de statură, grasă, cu părul negru, scurt.

– Nu-l omorâţi, domnule director, nu-l omorâţi. Avem un băiat de crescut. Victor, roagă şi tu pe domnul director să-l cruţe pe tata.

Victor, un copil slab, subţire ca o trestie, făcu un pas înainte. Palid, tremura tot. Stătea lângă mama lui, care se târa pe jos, la picioarele lui Gogleaţă. Şi Gogleaţă râdea, satisfăcut.

Din cele cinci rânduri se repeziră şi alte femei. Irene, mama lui Fritz, se aşeză drept în faţa lui Gogleaţă. Vocea îi tremura.

– Nu puteţi face aşa ceva. Nimeni până acum nu a vrut să ne ucidă. Nu aveţi dreptul să ne ucideţi. Şi dacă o faceţi… ucideţi-ne şi pe noi, părinţii lui. Nu ne ucideţi copiii! Gogleaţă se încruntă. Se iscă un adevărat vacarm. Plânsete, ţipete. Nimeni nu mai stătea locului. Toată lumea se agita.

Cei doi jandarmi îşi încărcară armele îndreptându-le spre noi.

Gogleaţă era însă dispus să se joace mai departe. Rânjind, s-a apropiat de cei zece:

– Voi, ăştia, ce ziceţi? Ia lasă-te mai jos mă, tu ăla din fund. Nu pot să trag în zece capete când al tău se ridică peste ale ălorlalţi. Vrei să pierd pariul? Hei, tu, ăla gras! Ce te clatini? Doar nu ai de gând să leşini?

Sandu, căci el era cel mai înalt, nu se clinti din loc. Privea, cu capul sus, cerul senin, zborul unor nori albi, vaporoşi. Parcă nu era vorba de el…

Am început să strigăm cu toţii: nu trageţi, nu-i ucideţi, nu trageţi, nu-i ucideţi…

Soarele strălucea puternic. Zi frumoasă de toamnă târzie. Într-un copac din apropiere, păsările ciripeau vesele. Pentru noi însă totul era în jur negru, beznă… Gogleaţă şi-a mai continuat jocul, câteva minute. Se auzeau plânsetele mamelor, soţiilor. Copiii, impresionaţi, începură să plângă şi ei. Mama mă strângea la piept şi şoptea: „Mein Gott! Mein Gott!! Warum? Warum?” Tata îşi strângea pumnii şi striga şi el: „Nu-i ucideţi! Nu-i ucideţi!”

Brusc, Gogleaţă s-a întors spre noi. Cu gesturi moi, şi-a pus revolverul în teacă.

– Ia-ţi băiatul, cucoană. Să ştii că mai bine era dacă ţi-l împuşcam azi. Ar fi suferit mai puţin. Şi tu, femeie – i se adresă el soţiei lui Dolphi Hechter – ia-l pe grăsanul de bărbat-tu. Mai bine vă împuşcam azi pe toţi trei. Vă făceam un bine, zău aşa! Iar dumneavoastră, domnilor – se adresă el celor doi jandarmi – veniţi la mine să bem o ţuică bună, tare, să ne pişte cerul gurii.

A încălecat şi s-a îndepărtat în galop.

Cei doi jandarmi şi-au pus puştile la spate şi s-au îndepărtat şi ei.

………………………………………………………………………..

Într-o seară pansam mâna unuia dintre fraţii Zwirn. Cernat intră în cameră, desfigurat.

– Sonia, aş vrea să vorbesc cu Creştinu. Ce să fac? Să bat la el la uşă? Mi-e frică că s-a întâmplat o nenorocire. Mioara nu s-a întors de la lucru.

– Aţi fost la noi în cameră? Aţi vorbit cu Matilda? Aţi întrebat-o unde a rămas Mioara?

Cernat ezita. Cu ochii plecaţi în pământ, îmi spuse aproape şoptind:

– A oprit-o Gogleaţă să-i facă curat în cameră.

Nici unul dintre noi nu a mai spus nimic. Revedeam scena când Gogleaţă îşi manifestase admiraţia faţă de fata blondă, cu ochii albaştri şi tenul de porţelan.

– E noapte. Întotdeauna era în lagăr la ora asta. Soţia mea plânge. Ce să-i spun? Mioara n-a rămas de bună voie la Gogleaţă. Nu putea să-l sufere. Să nu vă închipuiţi că a acceptat favoruri de la el. Ne-a spus în urmă cu câteva zile că mai bine ar muri decât să-l lase să o atingă. Ce vă uitaţi aşa la mine? Ştiu, ştiu la ce vă gândiţi…

– Domnule Cernat, nu mă gândesc la nimic. Hai la Creştinu!

Avram Creştinu acceptă, după discuţii îndelungate şi neplăcute, să se ducă la corpul de gardă, aflat la vreo 100-150 de metri în faţa lagărului. După o oră se înapoie. Îl aşteptam, nerăbdători, la infirmerie. Era roşu la faţă, agitat.

– O să ţi-o aducă… Şi acum, toţi la culcare! Cum o să vă sculaţi mâine dimineaţă cu noaptea în cap, ca să vă duceţi la lucru, dacă acum nu dormiţi? Du-te, Cernat, du-te! Nu o omoară… O s-o aducă…

Creştinu părăsi încăperea trântind uşa. Nu ştiam ce să facem. Ne închipuiam ce i s-a întâmplat şi ce i se mai întâmplă Mioarei Cernat. Chiar dacă era departe de preocupările noastre cotidiene în lagăr, era totuşi „unul dintre ai noştri”.

Cernat, cu capul în mâini, plângea. Am încercat să-l liniştesc. Cum puteam? Era tatăl fetei de care îşi băteau joc nişte bestii. Ce să-i spun?

[ …. ]

– Vino la infirmerie. Au adus-o!

Am fugit îndată. Pe drum, până la infirmerie, mă gândeam ce trebuie să fac. Aveam mai puţin de paisprezece ani şi jumătate şi ştiam foarte puţine lucruri despre relaţii sexuale, despre viol. Toată „documentarea” mea în acest domeniu provenea din cărţile citite…

Mioara era culcată pe patul din infirmerie. Acoperită cu un cearceaf. Jägerman, jenat, îi mângâia fruntea.

I-am atins mâna. Ea deschise ochii. Mă privi câteva clipe. Părea că s-a sculat dintr-un somn greu. Gura îi era umflată. Buzele crăpate, muşcate, pline de sânge. Părul ei, întotdeauna îngrijit pieptănat, era năclăit de sudoare. Şuviţele răzleţe îi acopereau ochii. Abia putea vorbi. M-am apropiat de ea, pentru a o auzi.

– Apă caldă… nu… fierbinte! Multă. Săpun. Haine curate. Să le aducă tata… Mama să nu ştie nimic. Să mă speli!

-Să nu te sperii… m-au muşcat… mi-au ars pielea cu ţigările… M-au bătut… M-au trecut de la unul la altul… bestiile… Am ţipat… m-am zbătut, am muşcat, am dat din mâini şi din picioare. La început… Gogleaţă i-a chemat pe toţi. M-au ţinut. Patru erau. El… el a fost primul… Apoi ceilalţi. Nu m-am mai zbătut. Nici nu am mai ţipat… Oh, animalele… îi voi simţi toată viaţa…

I-am spălat corpul plin de răni, de muşcături şi arsuri. Mioara nu mai putea să se mişte. Gemea, cu ochii închişi. Am vegheat-o până în zori. [ …… ]

Câteva zile în şir ea nu a ieşit la lucru. Într-una din zile, Mioara veni la infirmerie. Avea pe faţă vânătăi. Buzele îi mai erau umflate. Părul, însă, frumos, pieptănat.

-Ştii de ce am venit? Tunde-mă! Scurt, băieţeşte!

-Eu nu te pot tunde frumos. Lasă-l pe domnul Solomon s-o facă astă seară.

-Nu, nu vreau să mă atingă altcineva. Şi apoi, ce importanţă are dacă va fi tuns frumos, artistic, sau aşa… scurt.

-Cum vrei.

În timp ce-i tăiam părul de aur, Mioara plângea uşor, liniştit.

-Tu eşti încă o fetiţă… nu protesta… aşa e… Să nu uiţi însă niciodată seara aceea! Auzi?! Să nu uiţi! Mi-au ucis, atunci, veselia. Bucuria mea de a trăi. Eram o „fată bună”. S-a terminat! De-acum, Mioara Cernat va fi rea. Va da, dar va şti să şi ia. Şi voi lua…

Nu am mai stat de vorbă cu  Mioara. După două luni a fost repatriată cu părinţii. Unul dintre prietenii bogaţi, cu relaţii foarte sus puse, obţinuse repatrierea lor. Drumurile noastre nu s-au mai întâlnit niciodată.

 

Era în vara anului 1947, la Bucureşti. Lucram de cinci zile în redacţia ziarului România liberă”. Aveam 19 ani. Nicolae Belu, redactorul-şef, m-a chemast în birou. Puţin intimidată, am intrat.

- Astăzi o să mergi, pentru prima dată “pe teren”! Uite o invitaţie .la Ministerul Agriculturii. Vor expune planul campaniei agricole de toamnă. Te duci, asculţi, notezi, te întorci la redacţie şi scrii o notă pe două coloane, cam 40 de rânduri!

Cu invitaţia în mână am intrat în biroul pe care-l împărţeam cu Catrinel Oproiu şi Madu Focşa.

-Ies pe teren! am declarat victorioasă.

La ora indicată în invitaţie, eram prezentă în sala conferinţelor de presă din Ministerul Agriculturii. Mi-am pregătit un carnet de luat notiţe …. La 11 fix s-au urcat pe podium cinci, ţase bărbaţi şi o femeie, îmbrăcaţi sobru, “pe puncte”. Îi priveam pe fiecare în parte .... Brusc m-am crispat. Inima a început să-mi bată puternic .....

Nu se poate! Mă înşel! Acolo, sus, al treilea era Gogleaţă, domnul inginer agronom Gogleaţă, fost director al fermei de stat “Vogoda” din judeţul Ovidiopol, care se afla la câţiva kilometri de Odesa. Omul care ne-a terorizat timp de trei luni, zi de zi, în lagărul construit pentru guvernământul civil al Transnistriei.

Revăd scena: în picioare, pe patru rânduri, 212 evrei erau cercetaţi de privirea acestui om. Mic de statură, cu o faţă ciupită de vărsat, cu nas subţire, ochi mici, şireţi, zâmbea, se încrunta, înjura. O caricatură de om.

-Să facem apelul!

Contabilul Alfred Blumenthal a facut un pas inainte. Cu vocea tremurândă, a început să citească. Cel strigat răspundea “prezent”. Gogleaţă a făcut diverse comentarii – pentru noi lipsite de haz, pentru jandarmi surse de hohote de râs. După apel a început să se plimbe printre rânduri. Cu vârful biciuştei desemna pe câte unul să iasă din rând. Aşa a scos în faţa frontului 10 bărbaţi.

-Domnilor – s-a adresat el jandarmilor – fac pariu cu dumneavoastră că-i dobor, pe toţi, cu un singur glonte! Pe-o sticlă de ţuică bătrână!

Ne-au trebuit câteva clipe ca să ne dezmeticim.

-Nu, nu-l ucideţi! A strigat disperată soţia lui Dolphi Hechter, care s-a aruncat în genunchi la picioarele lui Gogleaţă. Era o femeie mică de statură, grasă, cu părul negru, tuns scurt. “Victor, i se adresă ea fiului ei, un copil firav cu ochii speriaţi, roagă-l ... roagă-l frumos pe domnul director să nu-l omoare pe tata”. Victor, care nu avea mai mult de şase ani, dar care a înţeles primejdia, a urlat prelung: “Tataaaaa!”

Irene Brauch, mama lui Fritz, - care era şi el printre cei zece aleşi – a ieşit din rând. Era o femeie subţire, măruntă, cu păr cărunt.

-Domnule director, nu-mi ucideţi băiatul! Nu aveţi voie! Nu are nici o vină!

-Ia termină, cucoană! A strigat Gogleaţă învârtind pistolul în mână. Ce-i aia că n-am voie? Nu-i jidan?! Ia ascultă, mă, i se adresă el lui Leonard Grienstein, subinginer constructor, lasă-te mai jos, eşti mai lung ca ăilalţi ...

Toţi ceilalţi am repetat în cor: Nu trageţi! ... Nu trageţi! … Nu trageţi!

 

M-am simţit prinsă de umăr.

-Vă rugăm să nu strigaţi, tovarăşă!

Am deschis ochii speriată:

-Scuzaţi .... o ameţeală! ….

La redacţie, am scris nota după materialul documentar primit de la Minister. Am dat-o lui Cornescu, secretarul general de redacţie.

M-am dus însă la Nicolae Belu. I-am povestit despre Gogleaţă.

-Fă-mi o notă. Scrie în ea totul.

Înainte de a pleca acasă, i-am pus nota pe masă.

 

…. Au trecut doi ani.

Într-o zi am fost chemată în Calea Rahovei, la centrul de anchete al Securităţii, “marţi la ora 6.30 dimineaţa”. Toată familia era în panică. …

-Intră şi aşteaptă!

O cameră pătrată, luminată doar de un bec slab, cu o singură masă, două scaune. M-am aşezat.

La ora opt intră în cameră un ofiţer, cu un dosar sub braţ. M-am ridicat zăpăcită.

-Luaţi loc tovarăşă, luaţi loc …

A scos din dosar o filă.

-Aţi scris în urmă cu doi ani o notă informativă?

-Eu? – Uitasem cu desăvârşire.

-Da, dumneavoastră!.L-aţi cunoscut pe inginerul Gogleaţă în împrejurări nefericite, aş spune ...

-Ah, da…

-Noi – a continuat ofiţerul – am verificat totul …. Ştiţi, era război, el şi-a făcut dastoria. Cum să vă explic!? Inginerul Gogleaţă este la ora actuală un cadru de bază. Un om necesar ţării ...

L-am privit în ochi, direct în ochi şi i-am răspuns limpede:

-Am înţeles! Un cadru de bază!

Zâmbind, ofiţerul s-a ridicat de pe scaun şi a părăsit camera, după ce mi-a strâns mâna. Am fost condusă pe un culoar întunecos, am coborât un etaj şi m-am văzut în stradă. Era ora opt şi jumătate. Mai aveam timp să mă duc la lucru.

La primul telefon public am chemat acasă: “Totul e în ordine! Sunt liberă! … Mă duc la birou ....”