INSTITUTUL NAŢIONAL PENTRU	ASOCIAŢIA EVREILOR DIN
STUDIEREA HOLOCAUSTULUI	ROMÂNIA
DIN ROMÂNIA “ELIE WIESEL”	VICTIME ALE HOLOCAUSTULUI

PROCESUL

GHETOURILOR DIN

NORDUL TRANSILVANIEI

Volumul I – ACTUL DE ACUZARE; SENTINŢA

Volum alcătuit de OLIVER LUSTIG

Editura A E R V H

Bucureşti 2007

S E N T I N T A

TRIBUNALUL POPORULUI CLUJ

Completul de judecată

Dosarul Nr. 8 / 1946

H o t ă r â r e a n r. 8

Şedinţa publică din 31 mai 1946.

Tribunalul Poporului Completul de judecată Cluj, înfiinţat prin legea nr. 526 din 10 iulie 1945 şi compus din:

Preşedinte: Dr. Nicolae Matei, preşedinte de Tribunal, delegatul Tribunalului Poporului prin Decizia nr. 21788/1946 a Ministerului Justiţiei.

Asesor: Dr. Nerva Al. Hărăguş, judecător la Judecătoria de Muncă, delegat la Tribunalul Poporului prin Decizia nr. 21788/1946 a Ministerului Justiţiei.

Judecători ai poporului Dnii:

Bojan Pavel Frontul Plugarilor,

Belovai Ştefan de la Partidul Comunist Român.

Dan Gheorghe de la Confederaţia Generală a Muncii,

Meseşan Augustin de la Frontul Plugarilor.

Gligorin Alexandru de la Partidul Social Democrat,

Taflan Victor de la Partidul Naţional Liberal,

Covaci Mihai de la Frontul Plugarilor,

traşi la sorţi conform Deciziunii nr. 21789/1946 şi Deciziunea nr. 45956 a Ministerului Justiţiei.

Acuzatorii Publici: Dnii:

Dr. Paul Andrei,

Grigore Râpeanu

Dr. Simion Pop şi

Ghiran Morariu.

Grefier fiind: Gavril Stanca.

La ordine fiind pronunţarea hotărârii asupra acţiunii penale pornite prin actul de acuzare din 14 mai 1946 al acuzatorilor publici de pe lângă Tribunalul Poporului din Cluj în urma aprobării Consiliului de Miniştri Român din procesul verbal nr. 123 din 1946, în contra acuzaţilor dr. Gyapay Ladislau, vitéz Nadányi Ioan, dr. Németh Emeric, vitéz Csér Ludovic, Felegyházi Megyesi Agoston, dr. Iuliu Petry, Frater Ioan. Dr. Rektor Bela, Garai Ştefan, dr. Bodolay Endre, Sziklay Francisc, Megyesi Andrei, Teveli Ioan, Szölösi Ştefan, Szabados Géza, Toth Ioan, Juhász Mihai, Pozsgai Alexandru, Keresztesi Gavril, Felföldi Ştefan, Garai Emeric, Fehér Alexandru, Horváth Iosif, Szabó Mihail, jandarmul Megyeri, jandarmul Budai, dr. Toperczer N., soţia lui Medgyesi Iosif născută Mutza Elisabeta, văduva lui Kiss Ioan născută Zeffer Rozalia, Vadas Iosif, Szilarszki Melania, Coşariu Irina, dr. Csóka Ladislau, dr. Pirkler Ernest, dr. Rogozi Papp Zoltán, dr. Sárközi Bela, vitéz Bojer Endre, Fekete Elisabeta, Vancsa Ioan, Kerényi Ştefan, dr. Vásárhelyi Ladislau, dr. Urbán Ladislau (Francisc), Paksi Kiss Tiberiu, dr. Iosif Forgacs, dr. Papp Géza, Tarr Cazimir, dr. Varga Ludovic, Császár Samoil, Horkai Zoltán, dr. Székely Iosif, Menyhárt Francisc, dr. Orosz Iosif, Szenkuti Andrei, dr. Boldizsár Paul, Lakatos Andrei, Ojtozi Alexiu, dr. Szász Francisc, Inczedi, Joksmann Edmund, dr. Kapesius N., Botos Ioan, Újvári Irina, Enyedi Irma, Horák Vilhelm, Elena Báthory, Joss Andor, dr. Marton Sigismund, dr. Májay Francisc, dr. Hennel Francisc, vitéz dr. Jávor Ernest, colonel Papp Ioan, colonel Zalántai Ioan, dr. Bedö Géza, colonel vitéz Körmendi Géza, general de corp de armată vitéz Kozma Ştefan, maior Schröder, căpitan de jandarmi Konya, căpitan de jandarmi Pintér, plutonier-maior Sallos Francisc, Lax Iosif, Gálffy Dezideriu, dr. Bonda Ştefan. dr. Filo Francisc, dr. Zsigmond Ioan, locotenent-colonel Kiss Vasile, dr. Schmidt Emeric, maior Komaromi Ladislau, Dudás Ioan, locotenent de jandarmi Szentpáli G. Kalmán, Csordacsics Egon, Kugler Gheorghe zis F zis Füleki, plutonier-major Bányai Pavel, plutonier major Biró Balázs, plutonier Feher András, plutonier Göszi Ştefan, Lovasz Irma, dr. Toth Matei, dr. Polonkai Géza, Ferenczi Bela, Szabó Kálmán, vitéz Gaáli Ernest, dr. Abraham Iosif, Szász Gerö, Farkas Pavel, dr. Szentiványi Gavril, dr. Barabas Andrei, Virányi Andrei, dr. Vincze Ştefan, locotenent-colonel Balla, Loor Tivadar, dr. Schilling Ioan, dr. Veres Eugen, dr. Lenard Sigismund, dr. Sárosi Iuliu, Takács Ştefan, Szomorjai Ioan, Kassai Ioan, Garamvölgyi Adalbert, Désaknai N., Gecse Iosif, Fekete Margareta, Lakadár Iosif, Oláh Alexandru, Jancsó Rozalia, Antalffy Paul, Bereczki Ernest, Iványi Andrei, Tamási Ludovic, Lakatos Francisc, Szilágyi Ştefan, Rosner Ştefan, Vajai Alexandru, dr. Nagy Eugen, Balogh Carol, Besertes Iosif, căpitan Bekertes Vasile, Orgoványi Iosif, Vajai Emeric, Bertalan Ştefan, Czeisperger Petru, Osváth Zoltán, Ormos Ludovic, dr. Slávy Vasile, dr. Gazda Andrei, dr. Sreter Ioan, dr. Udvari Iosif, Elekes Francisc, locotenent-colonel Mariska Gheorghe, Pethes Ştefan, căpitan de jandarmi dr. Horváth Alexandru, dr. Krasznay Vasile, Lázár Iosif, plutonier-major Sárkozi N., plutonier-major Horváth Ioan, Vida Ioan, Kerekes Adam, Kovács Mihai, Farmathi Alexandru, Anghia Ioan, Petövári Petrik Vasile, Szabó Adalbert, Duha Irina, Naghy Ştefan, dr. Molnár Francisc, dr. Sami Bela Adalbert, dr. Dénes Dezideriu, dr. Ilinyi Vasile, dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, Hullmann Francisc, dr. Toth Ludovic, Fejér Ioan, colonel Sárvári N., Taşcan Florea, Biró Ioan, Varga Gheorghe, Sárkádi Augustin, Bede Ştefan, dr. Szaplonczai Vasile, Coman Ştefan, Borbely Coloman, Szolensky Ladislau, dr. Kuales Norbert, dr. Debreczeni N., Smolka Henrich, Orendi Gustav, locotenent-colonel Pásztohi Ernest, locotenent-colonel Jakab N., precum şi în contra acuzatului vitéz Raynai (Reiner) Carol, general de brigadă în retragere, trimis în judecata prin actul de acuzare nr. 2 din 26 februarie 1946, aprobat de Consiliul de Miniştri prin procesul verbal nr. 4 din 1 martie 1946, toţi cei de mai sus fiind daţi în judecată pentru dezastrul ţării, săvârşit prin crimele de război, prevăzute de art. 2. lit. e., f., g., h., l., m., n., şi o. din Legea nr. 312/1945 aşa după cum se specifică în actul de acuzare pentru fiecare din acuzaţi, crime săvârşite prin aceea că, unii din ei au executat înfiinţarea ilegală a ghetourilor evreieşti, alţii au supus la cercetări violente, prin torturi şi alte mijloace ilegale de constrângere, populaţia evreiască, cu scop de a mărturisi unde şi-au ascuns bunurile mobile, în special lucrurile de valoare; alţii au practicat cu intenţie o execuţie excesivă a legiuirilor derivate din starea de război sau a măsurilor cu caracter politic şi rasial, alţii au săvârşit represalii izvorâte din acelaşi mobil, alţii au organizat deplasări şi transporturi de persoane în scop de exterminare, alţii în calitate de comandanţi de ghetouri, au supus la tratamente neomenoase pe nefericiţii pensionari ai acestora, alţii au realizat averi în mod ilicit profitând de legiuirile şi măsurile rasiale şi, în fine, alţii s-au pus în slujba fascismului şi hitlerismului, contribuind prin faptele proprii la realizarea scopurilor lor politice.

Unii dintre acuzaţii au săvârşit aceste crime în calitate de autori, alţii în calitate de instigatori şi alţii în calitate de complici. Care acuzaţi ce anume fapte criminale au săvârşit şi care a fost participarea fiecăruia la săvârşirea acestor crime, este arătată în actul de acuzare, prin care acuzaţii au fost trimişi în judecata acestui Tribunal al Poporului.

La apelul nominal făcut la pronunţare, au răspuns acuzaţii: vitéz Cser Ludovic, soţ. lui Megyesi Iosif născ. Mutza Elisabeta, văd. lui Kiss Ioan născută Zeffer Rozalia, Vadas Iosif, Szilarszki Melania născută Coşariu, Coşariu Irina, dr. Csóka Ladislau, dr. Pirkler Ernest, Fekete Margareta, Vancsa Ioan, Tarr Cazimir, Inczedy Joksmann Ödön, Botos Ioan, Enyedi Irma, Horák Vilhelm, Báthory Elena, dr. Májay Francisc, Lax Iosif, dr. Schmidt Emeric, Kugler Gheorghe zis Füleki, Szabó Kalman, dr. Szentivanyi Gavril, dr. Schilling Ioan, dr. Lenard Sigismund, Gecse Iosif, Fekete Margareta, Oláh Alexandru, Jancsó Rozalia, Lakatos Francisc, Szilágyi Ştefan, Orgoványi Iosif, Czeisperger Petru, Osváth Zoltán, Lázár Iosif, Vida Ioan, Kovács Mihail, Farmathi Alexandru, Anghia Ioan, Petövari Petru Vasile, Szabó Adalbert, Duha Irina, Nagy Ştefan, dr. Molnár Francisc, dr. Sámy Bela Adalbert, dr. Dénes Dezideriu, Hullmann Francisc, Sarkádi Augustin, Borbély Coloman, Smolka Henric şi vitéz Raynai (Reiner) Carol aflaţi în stare de arest, precum şi apărătorii dr. Nagy Grigore pentru acuzaţii Fekete Elisabeta, Gecse Iosif, Petövari Petrik Vasile şi Schmidt Emeric ca apărător din oficiu şi pentru acuzatul Osváth Zoltán apărător ales, dr. Vaida Felician pentru acuzaţii Vida Ioan, Kovács Mihai, dr. Sámy Bela din oficiu, iar pentru acuzaţii Duha Irina şi Nagy Ştefan apărător ales, dr. Blazsck Alfred pentru acuzaţii Vadas Iosif şi Orgovanyi Iosif apărător ales, iar pentru Lázár Iosif din oficiu, dr. Sáry Ştefan pentru dr. Csóka Ladislau şi dr. Májay Francisc din oficiu, dr. Richard Filipescu pentru dr. Pirkler Ernest, Báthory Elena, Szabó Coloman, Czeisperger Petru, Jancso Rozalia, şi Smolka Henric apărător ales, iar pentru Oláh Alexandru, Szilágy Ştefan şi dr. Schilling Ioan din oficiu, dr. Amiras Aladar pentru Vancsa Ioan şi general Raynai Carol din oficiu, iar pentru Framathy Alexandru şi Anghia Ioan apărător ales, dr. Gyenge Ladislau pentru Kugler Gheorghe, vitéz Cser Ludovic, Lakatos Francisc, Szabó Adalbert, Sarkadi Augustin şi Enyedy Irma din oficiu, iar pentru Tarr Cazimir, Coşariu Irina şi Szilárszki Melania apărător ales, dr. Szathmari Ioan pentru Inczedi Joksmann Edmund, dr. Szentivanyi Gavril şi soţia lui Kiss Ioan din oficiu, dr. Botos Ştefan şi dr. Dunca E. pentru Botos Ioan apărători aleşi, dr. Pastai Géza substituit prin dr. Nemet Zoltán pentru Lehnard Sigismund şi Hullmann Francisc din oficiu, iar pentru soţia lui Medgyesi Iosif născută Mutza Elisabeta apărător ales, dr. Nemecz Alois pentru dr. Molnár Francisc şi dr. Dénes Dezideriu apărător ales, dr. Theodor Criveanu pentru Horák Vilhelm apărător ales şi pentru Fekete Margareta din oficiu, dr. Xantopol Constantin pentru Borbély Coloman şi Lax Iosif apărător ales, dr. Aurel Scol pentru Coloman Ştefan apărător ales, lipsind ceilalţi acuzaţi, fiind contumaci [în contumacie].

T R I B U N A L U L P O P O R U L U I

Asupra acţiunii penale de faţă,

Având în vedere că prin actele de acuzare amintite mai sus şi prin procesele verbale nr. 12 din 17 mai 1946 şi nr. 4 din 1 martie 1946 a Consiliului de Miniştri Român, acuzaţii arătaţi mai sus au fost daţi în judecata acestui Tribunal al Poporului, pentru crimele de război, prevăzute de art. 2. din Legea nr. 312/1945, după cum se specifică în aceste acte de acuzare, pentru fiecare din acuzaţi.

Având în vedere că apărătorii tuturor acuzaţilor prezenţi au ridicat incidentul de neconstituţionalitate al Legii nr. 312/1945.

Că Tribunalul Poporului, găsind că neconstituţionalitatea unei legi se poate cerceta numai de către Înalta Curte de Casaţie a Secţiunii Unite, s-a mărginit a lua act de ridicarea acestui incident urmând ca să fie dezbătut de Înalta Curte de Casaţie.

Având în vedere că, în prealabil, apărătorul dr. Bagosi Alexandru, prezentându-se pentru Margareta dr. Rosner văduva acuzatului dr. Rosner Ştefan, a cerut disjungerea cauzei acestui acuzat, pe motiv că fiind decedat, incriminarea faţă de el este stinsă, iar judecata cu privire la consecinţele materiale cu privire la bunurile numitului acuzat, nu se poate urma faţă de moştenitori, decât îndeplinindu-se procedura legală faţă de aceşti moştenitori, or în cazul moştenitorilor acuzatului dr. Rosner Ştefan această procedură de citare nu s-a urmat şi prin urmare este cazul a se disjunge cauza acestui acuzat.

Având în vedere că acuzatorii publici nu s-au opus la această cerere şi chiar acuzarea a mai cerut disjungerea pentru acelaşi motiv şi a acuzatului dr. Szász Francisc, fost subprefect al judeţului Cluj.

Că deasemenea acuzarea a cerut disjungerea acuzatului Inczedi Joksmann Edmund motivat că împotriva acestui acuzat s-au descoperit fapte noi, pentru dovedirea cărora acuzarea are nevoie de timp, fapte care vor pune într-o lumină mai vie vinovăţia acestui acuzat.

Având în vedere că apărătorul acestui acuzat nu s-a opus la disjungere,

Că Tribunalul Poporului, apreciind concludenţa cererilor de mai sus, a dispus disjungerea cauzei, atât în ceea ce priveşte pe acuzaţii decedaţi dr. Rosner Ştefan şi dr. Szász Francisc, precum şi a acuzatului Inczedi Joksmann Edmund.

Având în vedere că acuzatului Coman Ştefan a cerut de asemenea disjungerea cauzei acestui acuzat, pe motiv că prezenţa sa în acest lot de acuzaţi nu este justificată cu nimic, întrucât faptele ce i se impută nu au nici o legătură cu faptele celorlalţi acuzaţi şi tocmai din acest motiv atmosfera încărcată în procesul ghetourilor ar putea să influenţeze asupra mersului procesului acestui acuzat.

Având în vedere că acuzarea a cerut respingerea acestei cereri de disjungere pe motiv că faptele săvârşite de acest acuzat se încadrează în măsurile antievreieşti.

Că Tribunalul Poporului a considerat de asemenea că faptele ce i se impută acestui inculpat au legătură şi similitudine cu faptele celorlalţi acuzaţi, întrucât toate sunt executări ale măsurilor cu caracter rasial, antievreiesc, ordonate atât de guvernul cât şi de autorităţile maghiare şi astfel a respins cererea de disjungere formulată de apărătorul acuzatului Coman Ştefan.

Având în vedere că trecând la interogarea acuzaţilor aceştia au declarat după cum urmează:

Acuzatul vitéz Cser Ludovic a negat faptele ce i se impută, susţinând că misiunea lui ca organ trimis de primăria Oradea, a fost să ia în primire locuinţele rămase goale de pe urma ridicării evreilor, să sigileze locuinţele şi să ia în păstrare banii şi obiectele de valoare, dar ridicarea evreilor cădea în atribuţiunea poliţistului, pe lângă care el era numai delegat. Că astfel fiind, poliţistul şi nu el a fost cel care a ridicat pe femeia, soţia lui Puţovan Ioan.

Acuzata Megyesi Elisabeta, născută Mutza a recunoscut că a făcut percheziţii vaginale la unele evreice cu ocazia internării în ghetou, dar a negat că ar fi făcut aceste percheziţii cu brutalitate şi în special a negat că ar fi dezvirginat pe tânăra Glück Iţa.

La fel şi acuzata Zeffer Rozalia, a negat că ar fi făcut percheziţiile vaginale cu brutalitate şi în special că ar fi dezvirginat pe Danzinger Olga.

Acuzaţii Vadas Iosif, Fekete Margareta, Olah Alexandru, Jancsó Rozalia, Lakatos Francisc, Szilágyi Ştefan, Orgoványi Iosif, Czeispenger Petru, Osváth Zoltán, Lázár Iosif, Vida Ioan, Kovács Mihai, Fermati Alexandru, Anghia Ioan, Petrövári Petrik Vasile, Szabó Adalbert, Duha Irina, Nagy Ştefan, Kugler Gheorghe zis Füleki, Sárkádi Augustin şi Szmolka Hendrich au negat faptele ce li se impută.

Având în vedere că acuzatele Szilarski Melania, născută Coşariu şi Coşariu Irina au negat de asemenea că au condus cele două fetiţe ale farmacistului Roth la Oradea, cu intenţia de a le preda Gestapoului şi au susţinut că, având şi ele drum la Oradea, nu au făcut altceva decât le-au servit de călăuze, pentru ca fetiţele să nu rămână răzleţe de părinţi.

Având în vedere că acuzatul dr. Csóka Ladislau a declarat că îşi menţine cele declarate în faţa acuzatorului public cu anumite modificări şi anume: Nu a avut cunoştinţă că dispoziţiunile lui Endre László privitoare la infiinţarea ghetourilor nu s-ar baza pe vreo dispoziţie legală. Că dacă ar fi primit ordin de la subsecretarul de stat de la Ministerul de Interne ungar, Endre László să interneze şi cetăţeni de origine etnică maghiară ar fi executat acest ordin întrucât a fost în convingerea fermă că orice emană de la subsecretarul de stat Endre László se sprijină pe lege. A mai declarat acest acuzat că atunci când a apărut ordonanţa nr. 1610/1944 M.E. privitoare la reglementarea unor chestiuni în legătură cu desemnarea teritoriului de locuit şi a locuinţelor evreieşti, a crezut că ordinul circular semnat de subsecretarul de stat Baky şi emis la 7 aprilie 1944, nu este altceva decât instrucţiuni de executare a ordonanţei nr. 1610/1944, M.E. publicată în “Budapesti Közlöny” (Monitorul Oficial Ungar) din 28 aprilie 1944. În fine, acest acuzat a recunoscut că atunci când s-au făcut internările de evrei în ghetou, în oraşul Satu-Mare era în posesia Monitorului Oficial cuprinzând ordonanţa nr. 1610/1944 M.E.

Acuzatul dr. Pirkler Ernest a declarat că n-a avut nici un amestec şi n-a luat [nu a dat] nici o dispoziţie cu privire la ghetou, recunoscând totuşi, în contrazicere cu aceasta, că a luat parte la conferinţa ţinută de subsecretarul de stat Endre László la Satu-Mare, cam pe la mijlocul lunii aprilie {şi că} din încredinţarea acuzatului dr. Csóka Ladislau a făcut o explorare a terenurilor oraşului în scop de a găsi locul potrivit pentru înfiinţarea ghetoului. Acelaşi acuzat a recunoscut că a avut misiunea să aprovizioneze populaţia din ghetou cu alimente şi în sfârşit a declarat că se simte chiar vinovat pentru că a semnat hotărârea de respingerea cererii formulată de Sfatul Evreiesc al ghetoului, semnătură făcută în calitate de referent.

Acuzatul Vancsa Ioan a negat că ar fi bătut pe evrei cu ocazia strângerii lor în ghetou, dar a recunoscut că a ridicat pe fetiţa de doi ani, de origine evreiască, adoptată de femeia Lidenthal Adela‚ declarând că aceasta a făcut-o la ordin.

Acuzatul Tarr Cazimir a declarat la interogatoriul că el n-a avut altă misiune decât să primească în ghetou banii şi obiectele de valoare, eliberând chitanţe şi a negat că ar fi bătut evreii pentru a scoate de la ei aceste obiecte, după cum a negat şi faptul că şi-ar fi însuşit vreun obiect evreiesc.

Acuzatul Botos Ioan a declarat că funcţiunea lui de secretar administrativ al Partidului Ardelean nu era o funcţiune politică, ci una pur administrativă, că nu s-a ocupat de ziaristică şi că articolul apărut în ziarul “Ellenzék” din Cluj sub semnătura sa, conţinând un reportaj despre viaţa evreilor în ghetou, nu este scris în întregime de el, ci el a făcut numai un referat despre traiul din ghetou, referat care a fost amplificat şi denaturat de redacţia ziarului, astfel că acest reportaj nu conţine expresia voinţei lui.

Acuzata Enyedi Irma a negat că ar fi denunţat pe familia Solomon, ce locuia la ferma Aszupatak de lângă Cluj şi a susţinut că numai după ce această familie a fost descoperită de autorităţi, pe la începutul lunii iunie 1944, în scopul de a nu i se întâmpla vreun rău vărului său cu numele de Bonyhai, pentru că îi camuflase pe aceşti evrei şi cu considerare la împrejurarea că dânsa avea cunoştinţe la poliţie, a făcut un denunţ, aşa zicând postum, pe care a reuşit să-l înregistreze cu o dată anterioară arestării familiei Solomon, în scopul de a înşela aparenţele.

Acuzata Bathory Elena a recunoscut că, fiind întrebată de un poliţist maghiar, că unde locuieşte Tanner Olga, dânsa, nebănuind că despre ce este vorba i-a indicat adresa.

Acuzatul dr. Májay Francisc, la interogatoriu, a încercat să susţină că ordonanţa nr. 1610/1944 M.E. nu se referea la ghetouri şi că singura ordonanţă pe baza căreia organele administrative au procedat la înfiinţarea ghetourilor, este cea emisă de subsecretarul de stat Baky, la data de 7 aprilie 1944, acuzatul a mai declarat că adunarea evreilor în ghetouri s-a făcut de către organele poliţieneşti, iar dânsul, ca primar al oraşului Târgu-Mureş a avut numai misiunea să desemneze locul ghetoului. Că, după internarea evreilor în ghetou a raportat verbal subprefectului, că situaţia acolo este insuportabilă. Acuzatul a recunoscut că a făcut parte şi din comisia de triere, trecând pe la această comisie aproximativ 1.500 de evrei, din care au şi aprobat aproape 100. Faptul că şi ghetoul Târgu-Mureş, ca şi de altcum în toată Ungaria, au fost internate şi persoanele care nu erau obligate la purtarea stelei galbene, acuzatul l-a explicat cu aceea că internarea acestora a urmat la ordinul verbal al lui Endre László şi că dânsul consideră că acest ordin este aplicabil în materie de ghetouri şi că art. 14 din ordonanţa nr. 1610/1944 M.E, care excepta pe cei care nu erau obligaţi la purtarea stelei galbene, reglementa o materie cu totul diferită de ghetouri. Acuzatul a recunoscut faptul că, încă la 28 aprilie 1944, cu ocazia conferinţei ţinută de László Endre la Târgu-Mureş, i s-a spus că evreii trebuie să-şi ducă cu ei în ghetou mâncare pe timp de 14 zile, după care timp obligaţia de întreţinere cade în sarcina primăriei respective până la data când evreii vor fi deportaţi, recunoscând acuzatul chiar şi expres, că încă de la această dată era în cunoştinţă de cauză că evreii se strâng în scop de deportare. Acuzatul Májay Francisc a negat că ar fi fost comisar guvernamental, după refugierea în Ungaria Trianonică şi a susţinut că a fost numai referentul acestui comisar, în ceea ce priveşte problemele de alimentare, dar că şi din acest post şi-a dat demisia când puterea a fost preluată de guvernul Szálasi, după care dată n-a mai funcţionat şi apoi s-a reîntors în Ardealul de Nord, de unde se refugiase din faţa trupelor româno-sovietice.

Acuzatul Lax Iosif a negat că ar fi fost denunţătorul anchetatorilor cu privire la evreii care posedau bijuterii, susţinând dimpotrivă că, având cunoştinţe cu unul dintre ei anume cu Saros a fost în posibilitatea să intervină pentru mulţi evrei, pentru a-i salva de la bătăi şi schingiuiri. Că a făcut numai bine evreilor din ghetou, aducându-le, de câte ori a putut ieşi din ghetou, alimente, cumpărate chiar din banii proprii.

Acuzatul dr. Schmiedt Emeric, fostul primar al oraşului Reghin, a recunoscut că împreună cu Komaromi, a ales locul pentru ghetou şi că, înfiinţarea ghetoului, a executat-o pe baza unui ordin scris primit de la locotenent-colonelul de jandarmi Ferenczi.

Acuzatul dr. Szentivanyi Gavril a declarat la interogator că nu a cunoscut ilegalitatea ordinului cu privire la ghetou, căci, în caz că ar fi cunoscut-o ar fi intervenit.

Acuzatul dr. Schilling Ioan a recunoscut că a luat parte la conferinţa lui Endre László, în scopul instruirii înfiinţării ghetourilor şi că sosind acasă de la conferinţă, a convocat primpretorii pentru a le transmite cele auzite la conferinţă. A negat însă că ar fi dat ordin primpretorilor, deoarece a susţinut dânsul, că administraţia civilă nu avea nimic de făcut în chestiunea ghetourilor, ci strângerea evreilor era de atributul exclusiv al poliţiei şi jandarmeriei. În ceea ce priveşte trimiterea românilor în Germania, în anul 1943, a susţinut că nu s-au întâmplat constrângeri din partea autorităţilor administrative în acest sens, iar în vara anului 1944, când într-adevăr s-au întâmplat asemenea constrângeri, dânsul nu a mai fost subprefect întrucât, de la data de 2 mai 1944, de când se internase în spital n-a mai revenit la oficiu şi după ieşirea din spital s-a pensionat.

Acuzatul dr. Lenard Sigismund a negat că ar fi conlucrat la alegerea locului pentru ghetou şi a susţinut că în calitate de medic însărcinat cu supravegherea ghetoului a luat toate măsurile de higienă, care au fost posibile.

Acuzatul dr. Molnár Francisc a negat faptul ce i se impută susţinând că şi-a făcut datoria ca medic al ghetoului din Şimleul-Silvaniei, făcând tot ceea ce era posibil pentru a menţine în situaţiunea dată o stare sanitară bună. Că, mai mult, a făcut chiar vaccinarea tuturor celor aflaţi în ghetou, ceea ce nu s-a făcut în nici un alt ghetou din Ardeal.

Acuzatul dr. Sámy Bela a negat că ar fi fost referentul cauzelor evreieşti şi că ar fi avut vreun amestec în chestiunile ghetoului, recunoscând totuşi că a semnat pentru subprefectul judeţului circulara referitoare la interzicerea primirii cererilor evreilor de a trece la religia creştină.

Acuzatul dr. Dénes Dezideriu a recunoscut că după încetarea administraţiei militare în comuna Crasna, judeţul Sălaj, a adus la îndeplinire unele măsuri de expulzare, iniţiate de Comandamentul Militar. A mai recunoscut că în calitate de secretar general al primăriei Zalău a dat o ordonanţă, prin care interzicea evreilor să cumpere de pe piaţă, precum şi aceea că a semnat mai multe ordonanţe şi acte cu caracter antievreiesc în numele şi în lipsa primarului, susţinând că rezolvarea acestor chestiuni fusese hotărâtă în prealabil de primar.

Acuzatul Hullmann Francisc a negat că ar fi fost referent al cauzelor evreieşti, fără să poată însă da justificare pentru ce a rezolvat diferite chestiuni aparţinând acestei materii, că de exemplu, {pe} cererea înaintată de Sfatul Evreiesc, de a li se aproba să li se dea trei vaci din vitele evreilor, pentru a avea laptele necesar copiilor din ghetou, pe care cerere acuzatul a pus rezoluţia: “Fără obiect”.

Acuzatul Coman Ştefan a negat că ar fi avut vreun amestec în expulzarea celor 34 de evrei din comuna Borşa, întâmplată în primăvara anului 1942, susţinând că aceste expulzării au fost ordonate de prefectură şi de prim-pretorul Kadicsfalvi din Vişeul de Sus, iar tabelele expulzaţilor au fost întocmite de notarul Farkas Iosif, care primea această încredinţare direct de la prim-pretorul Kadicsfalvi, întrucât acest notar fiind de origine etnică maghiară se bucura de încrederea superiorilor. Acest acuzat a negat că ar fi cerut sau ar fi primit bani, de la evrei pentru a nu-i trece pe listele celor ce urmau să fie expulzaţi.

Acuzatul Borbély Coloman a arătat că a preluat prefectura numai la 10 mai 1944, dată la care ghetoul era deja înfiinţat. Acuzatul nu a putut da vreo explicaţie pentru ce nu a intervenit ca să se pună capăt stării deplorabile a celor internaţi în ghetou deşi a recunoscut că a fost personal impresionat de starea mizerabilă în care se găseau cei care erau internaţi în ghetou.

Acuzatul Raynai (Reiner) Carol a declarat la interogator că expulzările de români din anul 1940 au fost duse la îndeplinire de dânsul la ordin superior. Şi că dânsul ca militar nu putea să treacă peste ordine.

Că acest ordin nu l-a depăşit şi că, după cât îşi aduce aminte, nu a expulzat 100 de familii, ci numai 100 de persoane, aşa după cum primise ordinul.

Că aşa a procedat şi cu unele luări de brevete, chestiuni în care de asemenea a primit ordine concrete de sus, persoanele care urmau să beneficieze de pe urma acestor re[…] fiind desemnate de la Budapesta şi deci dânsul neavând amestec în alegerea sau iniţierea acestor atribuţii.

Că, a susţinut acuzatul în chestiunea ghetoului în calitate de prefect nu a avut nici o atribuţiune, întrucât aceasta problemă a fost executată de subsecretarul de stat Endre László, cu ajutorul locotenent-colonel Eugen Peterffy, comandantul de jandarmi din Oradea.

T R I B U N A L U L P O P O R U L U I

Având în vedere actele şi lucrările de la dosar.

Având în vedere probele administrate în faţa acesteia precum şi concluziunile orale şi scrise ale părţilor, s-au luat în fapt următoarele:

Poporul evreiesc forţat de secole încoace prin […] să trăiască răsfirat pe întreg globul pământesc, între celelalte popoare ale lumii, fără ca să aibă o ţară proprie, a suferit de-a lungul secolelor nenumărate prigoane.

Sentinţa socială a stabilit că antisemitismul nu e diversiune politică.

Adică în locul rezolvării reale a problemelor soci[…] sează soluţiunea în direcţia rezistenţei minime.

Antisemitismul evreului mediu pe vremea inchiziţiei bazat pe separarea religioasă a evreilor.

Noul antisemitism, izbucnit la începutul secolului bazat pe teoria rasială, care cunoaşte rase superioare şi inferioare, cu scopul ca poporul considerat superior să aibă subjugarea, umilirea şi jefuirea raselor denumite inferioare.

Această formă a prigoanei popoarelor face parte din /.../ imperialismului german, duşmanul de moarte al progresului naţiei, care a nimicit nu numai milioane de evrei, dar şi de milioane de oameni, fiii cei mai buni ai popoarelor eliberate.

În Ungaria horthystă a fost cel mai vechi fascism din Europa fiind primul, care a introdus legi antievreieşti deja în anul [...] prin legiferarea instituţiei “numerus clausus” în universităţile din Ungaria. Acelaşi regim l-a practicat prin prigoana muncitorilor şi elementelor progresiste, asasinatele politice, avându-le din primul moment al venirii la putere al regimului hitlerist în Germania. Ca consecinţă al acestui regim fascist s-au [...] Ungaria horthystă o serie de dispoziţiuni antievreieşti, s-au executat măsuri neumane, cum a fost deportarea unui număr de evrei în vara anului 1941 la Kamenetz-Podolsk, expulzarea […] comandamente militare din Ardeal în 1940, pogromul de la Újvidék şi alte fapte similare.

Totuşi aceste măsuri puteau fi considerate locale şi sporadice până în luna mai 1944, când guvernul de slugi ale Berlinului a realizat prigoana totală a evreilor din Ungaria prin jefuirea, ridicarea şi deportarea lor cu scop de exterminare.

Precum va rezulta din documentele acestui proces, şovinismul huliganilor guvernului Sztójay a întrecut chiar şi aşteptările hitleriştilor germani.

Întrucât armatele germane în înaintarea lor pe teritoriul Uniunii Sovietice au făcut cruzimi nepermise de legile purtării războiului, Uniunea Sovietică încă în anul 1941 a instituit o comisie extraordinară de stat, având ca misiune sistematizarea materialului informativ primit din diferite părţi ale teritoriului cotropit de hitlerişti.

Iată cum sunt descrise aceste atrocităţi săvârşite de germani în broşura “Atrocităţile năvălitorilor fascişti germani.” (Editura militară G.P. apărută în 1942 în U.R.S.S. fascicola 4. pag. 14.)

“Un detaşament de represalii al trupelor SS a sosit la 21 octombrie 1941 în satul Cecarevo. Toţi locuitorii au fost scoşi cu forţa în stradă unde au fost aşezaţi în rând şi pe grupe: bărbaţii şi băieţii separat de femei, folosindu-se pentru aceasta pumnii, coatele şi paturile armelor. Ofiţerul a declarat: «Noi nu vom împuşca pe bărbaţii şi fiii voştri, iar voi scoateţi-vă lucrurile de prin case căci le vom da foc.» Toţi au văzut atunci că satul a şi început să ardă. Femeile au alergat ţipând spre casele lor iar după ele copii mici plângând şi agăţându-se de poalele mamelor. Unele dintre ele au rămas pe loc de spaimă şi groază şi nu au mai avut puterea să se mişte. În timpul acesta s-a început împuşcarea bărbaţilor şi a băieţilor. Ei au fost puşi la zidurile unei case în flăcări şi împuşcaţi pe loc de la o mică distanţă.” (Atrocităţile năvălitorilor fascişti germani. Editura militară G.P., apărută în U.R.S.S. în 1942 fasc. 4. pag. 14).

“În satul Protasovo, districtul Dubnensk, regiunea Tula, hitleriştii au dezbrăcat în pielea goală pe ţăranul Norozou, preşedintele colhozului local şi l-au ţinut timp de 24 de ore în genunchi, într-o încăpere rece, apoi l-au purtat prin sat, iar după aceea l-au îngropat {până la} jumătate în pământ şi nu au permis timp de o săptămână să i se îngroape cadavrul.”

“În satul Procovski, districtul Ceremisinov regiune Kursk, fasciştii l-au dezbrăcat pe ţăranul Alehin şi l-au pus să-şi sape singur mormântul forţându-l să se culce de câteva ori în groapă pentru măsurare. După ce mormântul a fost gata şi i-au rupt lui Alehin ambele mâini, i-au tăiat urechile, i-au scos ochii şi după aceea l-au împuşcat.”

În afară de aceste cruzimi, armatele hitleriste au mai săvârşit şi altele şi anume în regiunea Stalino au fost înmormântaţi nu mai puţini de 25.000 cetăţeni paşnici sovietici ucişi de armatele hitleriste iar în regiunea Kiev aceeaşi armată a schingiuit, împuşcat şi otrăvit în dube ucigaşe peste 195.000 (unasutănouăzecişicincimii) cetăţeni sovietici. Prin aceste schingiuiri şi exterminări hitleriştii au tins la micşorarea numărului populaţiei ruse, ucrainene, bielo-ruse şi a altor popoare din Uniunea Sovietică în scop de a depopula aceste teritorii, pentru ca mai târziu să le colonizeze cu germani.

Faţă de populaţia evreiască întâlnită în teritoriile ocupate armatele hitleriste s-au purtat şi mai sângeros. Iată ce scrie comunicatul Biroului de Informaţii al Comisariatului pentru Afacerile Externe din Uniunea Sovietică în această privinţă:

“În ceea ce priveşte atrocităţile ce se comit asupra populaţiunii izraelite a teritoriilor ocupate de hitleriştii, sistemul nimicirii, până la ultimul om, practicat de ei a luat proporţii ce nu se pot concepe de mintea omenească.”

“Numai în 2 zile, 26 şi 27 august, bandiţii fascişti germani au organizat un sângeros măcel în mai multe oraşe ucrainiene.”

“În oraşul Lutzk au fost împuşcaţi 20 mii de evrei adunaţi sub pretextul înregistrării, iar în oraşul Sarnii în care abia primăvara aceasta, pe lângă miile de ucrainieni şi ruşi fuseseră executaţi 18.000 de evrei, au fost din nou concentraţi din împrejurimi peste 14 mii de evrei, care au fost executaţi şi ei le 26 august. La Kiev şi Dniepropetrovsk în timpul cât a durat ocupaţia germană aceştia au exterminat peste 60 mii de oameni.”

Toată această gamă de cruzimi şi fărădelegi în flagrantă contrazicere cu convenţiunile internaţionale de la Haga, a ajuns la cunoştinţa Naţiunilor Unite, care încă din anul 1942 începând, în mai multe conferinţe s-a ocupat cu ele. Astfel, în comunicatul Biroului de Informaţii al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Externe al Uniunii Sovietice din 19 decembrie 1942, cu privire la realizarea din partea autorităţilor hitleriste a planului de nimicire a populaţiei evreieşti din Europa se dă un avertisment acestor schingiuitori spunând că: “grea va fi mâna popoarelor care vor pedepsi pe ocupanţii fascişti germani, după ce-şi vor scutura jugul lor. Nu vor scăpa de răzbunarea popoarelor eliberate nici clica hitleristă conducătoare, nici executanţii ticăloşi ai ordinelor ei sângeroase şi criminale.” (Vezi “Răspunderea penală a hitleriştilor” de profesor A. Trainin pagina 9 şi 10).

Pe aceeaşi linie, Camera Reprezentanţilor din Statele Unite ale Americii, la 19 martie 1942, au adoptata următoarea rezoluţie:

“Având în vedere că poporul american priveşte cu indignare atrocităţile comise faţă de populaţia civilă a ţărilor ocupate de nazişti şi în special omorârea în masă a bărbaţilor, femeilor şi copiilor evrei şi având în vedere că această politică nazistă constă în cruzimi şi în teroare şi a produs nimicirea populaţiei Poloniei şi a altor ţări din Europa centrală şi de Est, Camera decide, că aceste crime bestiale ce se comit contra a milioane de bărbaţi, femei şi copii lipsiţi de apărare, nu-şi pot găsi nici o justificare, trebuie condamnate şi se condamnă ca fiind acţiuni nedemne de orice ţară, sau guvern, care pretinde un loc printre popoarele civilizate…”

“Congresul* decide, că persoanele direct sau indirect vinovate de aceste acte criminale trebuie trase la răspundere şi pedepsite în raport cu felul crimei de care sunt vinovate.”

La fel a adoptat o rezoluţie şi Senatul american, chiar înaintea Camerei Reprezentanţilor, rezoluţie care se încheie cu următoarea frază:

“… Când va veni ora plăţii – şi ea este aproape – hitleriştii vor purta întreaga răspundere şi pentru această din urmă politică sângeroasă a exterminării poporului evreu.”

Toate aceste avertismente au fost radio-difuzate de către Naţiunile Unite şi au apărut chiar şi în presa ţărilor cu care Naţiunile Unite se aflau în război, astfel că nu numai conducătorii au putut lua cunoştinţă de ele, dar şi orice om care citeşte un ziar.

Este de remarcat şi faptul că Naţiunile Unite, prin glasul comun al celor Trei Mari au mai dat un important avertisment hitleriştilor şi sateliţilor lor la 2 noiembrie 1943, avertisment dat în numele a 32 Naţiuni Unite. Iată cum glăsuieşte acest avertisment:

“Nemţii, care au luat parte la împuşcările în masă a ofiţerilor italieni, sau la executarea ostaticilor olandezi, belgieni şi norvegieni, sau a ţăranilor cretani, precum şi cei care au luat parte la exterminarea poporului polonez, sau la nimicirea populaţiei din teritoriile U.R.S.S.-ului, actualmente în curs de curăţire de duşmani, trebuie să ştie, că vor fi judecaţi, la faţa locului de către popoarele pe care le-au brutalizat.”

Această proclamaţie accentua cu deosebire următoarele:

“Cei, care şi-au mânjit mâinile cu sânge nevinovat, să-şi ia seamă, ca nu cumva să se găsească printre cei vinovaţi, deoarece, cele trei puteri aliate îi vor găsi în mod sigur pe adevăraţii criminali chiar şi la marginea pământului şi îi vor da pe mâna acuzatorilor pentru a se face dreptate.”

S-a dovedit că declaraţiunea aceasta comună a celor Trei Mari a fost reprodusă în întregime în ziarele “Pesti Hírlap” şi “Magyar Nemzet” din Budapesta, astfel că nu numai conducătorii horthyşti, dar şi oricare cetăţean a putut lua cunoştinţă de ea.

Şi cu toate acestea, faptele oribile au fost comise de toţi aceia, care aveau o cât de mică părticică de imperiu, ba mai mult chiar şi de unii care nu aveau calităţi oficiale, ci erau simpli cetăţeni şi care, cu toate că nu erau obligaţi să facă asemenea acte, s-au prezentat benevol la săvârşirea lor.

Faptele în sine, aşa cum au fost comise, se pot încadra în dispoziţiunile penale de drept comun. Ele aveau şi la data comiterii lor caracter vădit ilegal şi caracter de infracţiuni, astfel că cei care le-au comis nu se pot disculpa cu aceea că nu au cunoscut caracterul lor şi că în cazul când ar fi condamnaţi, ar suferi pedepse, pentru fapte care, la data săvârşirii lor, nu ar fi fost încriminate.

În ceea ce priveşte calificarea ce s-a dat acestor fapte prin Legea nr. 312/1945, infractorii, deasemenea nu se pot plânge că aceasta constituie pentru ei ceva neprevăzut, deoarece după cum s-a arătat mai sus, toţi puteau să cunoască repetatele avertismente date de Naţiunile Unite la timpul său în acest sens.

Nu mult după venirea guvernului Sztójay Döme la putere în Ungaria, măsurile sporadice antievreieşti s-au transformat în măsuri totale şi guvernul maghiar a început să emită ordonanţe ministeriale având ca obiect reglementarea acestor măsuri antievreieşti.

O primă măsură luată de guvernul Sztójay este dispoziţia luată prin Ordonanţa nr. 1240/1944 prin care toţi evreii, care au depăşit vârsta de 6 ani, au fost obligaţi la purtarea unui semn distinctiv constând în coaserea pe haină în mod vizibil a stelei lui David de culoare galbenă.

Paralel cu această măsură discriminatorie, luată cu un scop bine determinat, ministrul de interne, Jaross Andor a împuternicit pe Endre László, care la începutul lunii aprilie avea calitatea de subprefect al judeţului Pesta-Pilis-Solt-Kiskun, delegat în Ministerul de Interne să organizeze strângerea evreilor în ghetouri pe întreg teritoriul ţării şi să întocmească instrucţiunile necesare acestei operaţiuni.

Din hotărârea nr. B.X. 4419/1945 pronunţată în 7 ianuarie 1946 de către Tribunalul Poporului din Budapesta în procesul celor trei criminali de război Jaross Andor, Endre László şi Baky Ladislau, rezultă că aceste instrucţiuni emise de Ministerul de Interne maghiar sub nr. 6163/1944 Kes. la data de 7 aprilie 1944 şi având de obiect desemnarea teritoriului de locuit pentru evrei, au fost întocmite de cei doi subsecretari de stat de la Ministerul de Interne şi anume Endre László şi Baky Ladislau, dar că părintele spiritual al acestor instrucţiuni a fost Endre László, însă el neavând calitatea de subsecretar de stat al acelui minister la data de 7 aprilie 1942, instrucţiunile au fost semnate de Baky Ladislau, care atunci era unicul subsecretar de stat la Ministerul de Interne.

În sprijinul acestor constatări ale Tribunalului Poporului din Budapesta, vine şi faptul că, la conferinţele succesive de la Satu-Mare, Târgu-Mureş şi Munkacs, având ca obiect instruirea verbală şi explicarea conţinutului instrucţiunilor scrise tuturor capilor autorităţilor administrative şi poliţieneşti, Endre László a fost cel care a apărut şi nu semnatarul instrucţiunilor, adică Baky Ladislau.

Încă în preambulul instrucţiunilor se spune: ‘Guvernul Regal Ungar, în scurt timp va curăţi ţara de evrei. Curăţirea o ordon pe regiuni, iar în vederea atingerii scopului, evreimea, fără deosebire de sex sau vârstă, va fi transportată în lagăre de concentrare anume desemnate. În oraşe şi comune mai mari, mai târziu, o parte a evreimii va fi aşezată în clădirile evreieşti, respectiv în ghetoul desemnat de autorităţile ordinei publice.”

Mai târziu, după ce în aliniatul II din instrucţiuni se ocupă de exceptările de la această măsură a acelor evrei care sunt necesari în economia de război, în aliniatul III se spune că se socotesc ca evrei persoanele descrise în ordonanţa 1240/1944 M.E.

Adunarea evreilor urma să se facă de poliţia şi jandarmeria, având competenţa teritorială respectivă, iar în caz de nevoie se putea face apel la forţa armată, de asemenea se recomanda conlucrarea armonioasă cu serviciul de siguranţă german, care urma să se deplaseze ca organ sfătuitor la faţa locului, de la caz la caz.

Instrucţiunile îndrumau mai departe autoritatea administrativă judeţeană ca să înfiinţeze lagărele de concentrare în proporţie cu numărul evreilor care urmează să fie adunaţi în acel lagăr, iar locurile alese să le raporteze Subsecretariatului de Stat al Siguranţei Publice.

După concepţia scrisă în aceste instrucţiuni, prima măsură ce trebuia luată era adunarea evreilor, fără deosebire de sex şi vârstă, în lagăre comune, iar a doua măsură era trierea evreilor, urmând ca în lagăr să rămână numai evreii periculoşi din punct de vedere al siguranţei publice, până când ceilalţi trebuiau să fie aşezaţi în termen de 30 {de} zile într-un cartier special desemnat oraşului, adică într-un ghetou. Întrucât evreii erau răspândiţi în diferite comune din ţară, iar acele lagăre de concentrare în vederea trierii urmau să se înfiinţeze numai în anumite centre, transportul de la diferite localităţi la centrul respectiv, trebuia efectuat cu trenul după metoda transportării prizonierilor de război, sau în cazul lipsei trenului, cu mijloace de locomoţie puse la dispoziţie de autorităţile administrative locale.

Evreii ce urmau să fie astfel centralizaţi nu aveau dreptul să ia cu ei decât îmbrăcămintea ce era pe corpul lor, un singur schimb de lenjerie, apoi, alimente, de fiecare persoană pe cel puţin 14 zile, şi un pachet în greutate maximă de 50 kg., înţelegându-se în această greutate chiar şi hainele de pat, dar în nici un caz evreii nu aveau dreptul de a duce cu ei bani, bijuterii, sau alte obiecte de valoare.

Paralele cu acţiunea de strângere a evreilor autorităţile administrative locale, erau îndrumate să desemneze comisiuni care însoţească organele poliţieneşti şi ale jandarmeriei pe la casele şi prăvăliile evreieşti şi să închidă şi sigileze aceste încăperi. Cheile, prevăzute cu numele exact şi domiciliul evreului, trebuiau să le predea în plic sigilat la comandamentul ghetoului. Obiectele supuse stricăciunii şi animalele care nu servesc scop de reproducţie, trebuiau preluate de autorităţile administrative şi să le întrebuinţeze în primul rând pentru armată, pentru organele siguranţei şi în fine pentru aprovizionarea locală.

Aceste instrucţiuni au fost comunicate tututror subprefecţilor, primarilor, comandanţilor legiunilor de jandarmi, prefecturilor şi şefilor de poliţii etc., cu menţiunea că aceste instrucţiuni sunt cu totul confidenţiale şi autorităţile sau comandamentele sunt răspunzătoare de păstrarea secretului, până la începerea acţiunii de curăţire.

Din actele de la dosar, din depoziţiile martorilor şi chiar din recunoaşterile martorilor rezultă că nici aceste instrucţiuni strict confidenţiale nu au fost respectate de către autorităţile însărcinate cu aducerea lor la îndeplinire, desigur din motivul că la conferinţele de la Satu-Mare, Târgu-Mureş şi Muncacevo, Endre László le-a comunicat alte ordine, verbale, care modificau în multe privinţe aceste instrucţiuni şi cu care ocazie capilor autorităţilor administrative li s-a spus că scopul adunării evreilor în ghetou este, în ultimă instanţă, deportarea lor în Germania.

Că aşa este o mărturiseşte, printre alţii, acuzatul dr. Májai Francisc, care la interogator, în faţa instanţei de judecată, a mărturisit că la conferinţa ţinută de Endre László la Târgu-Mureş, în ziua de 28 aprilie 1944, subsecretarul de stat le-a comunicat că, după expirarea celor 14 zile, evreii vor fi întreţinuţi în ghetou de primărie până când vor fi deportaţi. Aşa dar, încă la 28 aprilie 1944, în conferinţa în care se explică de către subsecretarul de stat detaliile în procedura de urmat la strângerea evreilor, acest subsecretar de stat a mărturisit verbal lucruri care întreceau cele cuprinse în instrucţiunile nr. 6163 din 7 aprilie 1944, apărute sub semnătura lui Baky Ladislau.

Dar, fiindcă aceste instrucţiuni, cu conţinutul analizat mai sus, erau totuşi nişte instrucţiuni strict confidenţiale, cuprinzând dispoziţii care nu trebuiau să fie date în vileag, guvernul maghiar încă înainte de începerea înfiinţării ghetourilor s-a simţit obligat să concretizeze într-o ordonanţă a preşedenţiei Consiliului de Minişti, măsurile antievreieşti, pentru ca aceste măsuri să apară a fi luate în cadrul legal al unei ordonanţe dată de guvern, în virtutea puterii provizorii acordată de parlamentul ungar în materie de legiferare pe timp de război. Este vorba de Ordonanţa nr. 1610/1944 publicată în Monitorul Oficial Ungar din 28 aprilie 1944 şi având titlul: “Despre reglementarea unor chestiuni în legătură cu desemnarea teritoriului de locuit şi a locuinţelor evreieşti”.

În conformitate cu art. 8. al acestei ordonanţe, primul funcţionar administrativ al unei localităţi cu o populaţie sub 10.000 de suflete are facultatea să dispună ca evreii să fie mutaţi, într-un timp anumit, în altă localitate desemnată de acest funcţionar, iar în conformitate cu art. 9., din această Ordonanţă, acelaşi primfuncţionar administrativ al unei comune cu o populaţie de peste 10.000 de suflete, sau al unui oraş, poate dispune în mod facultativ ca evreii să locuiască numai în anumite cartiere sau în anumite străzi, eventual chiar în anumite case. Atât în cazul prim cât şi în cazul al doilea, primul funcţionar al municipalităţii are datoria să se îngrijească de a pune la dispoziţie evreilor astfel mutaţi locuinţele necesare.

Aceeaşi ordonanţă, în art. 14, dispune că prevederile ei nu se aplică acelor evrei care, în conformitate cu Ordonanţa nr. 1240/1944 M.E. nu sunt obligaţi la purtarea semnului distinctiv, adică a stelei galbene.

În cursul dezbaterilor s-a stabilit, în fapt, că Endre László, inspiratorul instrucţiunilor 6163/1944, a convocat pentru Ardealul de Nord două conferinţe de pregătire şi anume, prima în ziua de 26 aprilie 1944 la Satu-Mare, iar a doua la 28 aprilie acelaşi an, la Târgu-Mureş. La ambele conferinţe au fost invitaţi şi au participat toţi subprefecţii, toţi primarii de oraşe, reşedinţe de judeţ sau de municipii, primpretorii, comandanţii legiunilor de jandarmi, precum şi chestorii poliţiilor. Cu această ocazie li s-au dat instrucţiuni verbale, care în mare parte au depăşit chiar prevederile instrucţiunilor confidenţiale amintite mai sus, că este aşa se dovedeşte cu însuşi modul în care au fost adunaţi evreii.

De altcum, chiar la sfârşitul instrucţiunilor amintite mai sus se spune că acestea se înmânează tuturor subprefecţilor, primarilor, poliţiştilor şi jandarmilor, astfel că este neîndoios că acestea sunt organele care au fost însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor de aşa zisă “curăţire a ţării de evrei”.

Şi aceste organe şi-au îndeplinit misiunea cu vârf şi îndesat. Iată cum motivează sentinţa Tribunalul Poporului din Budapesta dată în procesul Endre, Baky şi Jaross, sub nr. B.X. 4419 din 7 ianuarie 1946, rolul administraţiei maghiare în ce priveşte strângerea evreilor în ghetou.

“Nu poate să fie nici o îndoială, că executarea concentrării şi deportării peste graniţă a unui număr de 434.351 persoane cu locuinţe răspândite în diferitele părţi ale ţării abia în termen de 2 luni a fost posibilă numai datorită colaborării active a autorităţilor maghiare cunoscătoare a situaţiei locale. La aceasta se referă depoziţia martorilor dr. Bolyai Mendel Martin şi Domonkos Maximilian, foşti funcţionari conducători ai Sfatului Evreiesc din Budapesta, după care, la timpul său, mai multe personalităţi conducătoare germane au declarat în faţa lor (Eichmann, Wislizeny) că situaţia în Ungaria este specială, pentru că Endre şi Baky dictează un tempo mai rapid în afacerile evreieşti decât singuri [însuşi] nemţii. Iar după depoziţia lui Wessenmayer, la timpul său Eichhmann Adolf, comisarul german pentru Ungaria al afacerilor evreieşti i-a comunicat, că esenţa procedurii la deportări se bazează pe jandarmeria şi administraţia maghiară, pentru că el nu are, decât un mic comandament. În depoziţia lui următoare, Wessenmayer declară, că fără contribuţia maghiară nu putea să lichideze nici atât de rapid şi nici aşa fără piedică, ba mai mult, a amintit, că atunci, când Horthy a declarat, să nu{se} mai facă deportări, după aceia nici nu au [s-a] mai făcut nimic.”

Tot în cursul dezbaterilor, din actele de la dosar, din interogatoriile acuzaţilor, şi din depoziţiile martorilor, a rezultat evident că această administraţie avea rolurile împărţite între membrii ei cu atribuţiuni bine fixate, pentru fiecare din membrii administraţiei de stat.

Astfel, atât după instrucţiunile nr. 6563/1944 emise de Baky László, cât şi după Ordonanţa nr. 1610/1944 M.E., cât şi în fine după chiar instrucţiunile verbale date în conferinţele succesive ţinute în acest scop, executantul direct al măsurilor de strângere a evreilor în ghetou era primul funcţionar al municipalităţii, care după legiuirile administrative maghiare era pentru oraşe, reşedinţe de judeţ şi pentru municipii primarul, iar pentru teritoriul judeţului era subprefectul.

Toate celelalte organe ale poliţiei, jandarmeriei, care laolaltă se cuprind în legiuirile şi instrucţiunile maghiare sub noţiunea de organe ale ordinii publice, (rendezeti hatóságok), precum şi organele subalterne ale primilor funcţionari ai municipalităţii ca de ex. pretorii, notarii şi medicii orăşeneşti şi de circumscripţii sanitare, nu au fost altceva, decât organe auxiliare ale funcţionarilor însărcinaţi cu executarea directă a strângerii evreilor, adică în cazul în speţă a primilor funcţionari ai municipalităţii.

Acest adevăr rezultă din articolele 8-9, ale ordonanţei nr. 1610/1944 M.E., în care articole, mutarea evreilor din localităţile cu o populaţie sub 10.000 de suflete şi înfiinţarea de ghetouri în oraşele cu o populaţie ce depăşeşte această cifră sunt lăsate la facultatea şi liberă apreciere a primului funcţionar al municipalităţii.

De asemenea, din instrucţiunile nr. 6163/1944, rezultă că numai operaţiunea comportând forţa armată de ridicarea evreilor este dată în sarcina organelor de ordine publică, adică în sarcina poliţiei şi jandarmeriei, dar conducerea acestor operaţiuni, desemnarea locurilor ghetourilor, desemnare care trebuie făcută ţinând seamă de numărul celor ce urmau să fie ridicaţi şi hotărârea în ultimă instanţă asupra cazurilor de exceptare, o aveau primii funcţionari ai municipalităţii, care erau preşedinţii comisiunilor de ghetou cu atribuţiuni care vor fi descrise în continuare.

Aceasta rezultă şi din faptul că aceste instrucţiuni au fost comunicate, în primul rând, subprefecţilor şi primarilor, adică şefilor de administraţie respectivi.

În sfârşit, tot primii funcţionari ai municipalităţii au fost aceia care în preziua strângerii evreilor în ghetouri au emis, sub semnătura lor, publicaţiuni prin care ordonau strângerea evreilor în ghetou şi interdicţia de circulaţie pentru aceştia până la începerea operaţiunilor de strângere. Iată o parte din publicaţiunea emisă de acuzatul Gyapay Ladislau, primul funcţionar al municipalităţii Oradea, în gradul de subprimar şi locţiitor al primarului, care pe atunci era demisionat:

“Interzic evreilor obligaţi la purtarea stelei galbene, ca - de la data publicării prezentului afiş - să-şi părăsească locuinţa. Deocamdată, până la alte dispoziţiuni, evreii vor putea părăsi locuinţele în intervalul de la ora 9 până la ora 10 dimineaţa. Cu excepţia acestui interval, toată lumea este obligată să stea în locuinţă. La ordinul Guvernului Regal Maghiar în municipiul Oradea plasez pe evreii obligaţi la purtarea stelei galbene, în ghetou. Invit pe toţi cetăţeni neevrei, care păstrează valorile evreilor să le notifice, în termen de 3 zile de la prezenta publicaţie, la oficiul primăriei. Voi avea grijă de primirea notificărilor. Fac atent pe locuitorii neevrei ai municipiului că, faţă de toate acele persoane, care păstrează averi evreieşti şi nu le vor anunţa în termenul de mai sus, voi proceda cu cea mai mare stricteţe şi voi lua măsuri imediat pentru internarea lor în lagăr.”

Aşa fiind, nu încape îndoială că aserţiunea acuzaţilor subprefecţi sau primari, că misiunea lor s-a redus numai la aprovizionarea cu alimente şi cu materiale de construcţie a ghetoului şi că nu au avut nici un amestec nici în ceea ce priveşte ordonarea în concret a înfiinţării ghetoului şi nici în ceea ce priveşte strângerea evreilor, este fără temei şi nu poate fi ţinută [luată] în seamă.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci chiar dacă s-ar admite că aserţiunea acestor acuzaţi, arătaţi mai sus, că strângerea şi a persoanelor exceptate s-a făcut de către organele forţei publice, prin abuz şi fără ştirea lor, totuşi această împrejurare nu-i apără de răspundere întrucât dânşii, ca şefii administraţiilor respective, nu se putea să nu ştie că, în oraşele sau judeţele respective n-a mai rămas nici un bătrân, nici un bolnav şi în special nici un copil evreu, deşi după ordonanţă nr. 1610/1944 M.E. copiii sub 6 ani nefiind obligaţi a purta semnul distinctiv al stelei galbene, potrivit art. 14 din Ordonanţa acum amintită, erau exceptaţi de la internarea în ghetou.

Dar în plus s-a mai dovedit şi o spun chiar acuzaţii la interogator (vezi interogatoriul acuzatului dr. Májai Francisc) că erau instituite, în fiecare oraş cu ghetou, comisiuni de triere, compuse din subprefecţi, primari, comandantul legiunii de jandarmi şi chestorul poliţiei, înaintea căror comisiuni veneau nenumăratele cereri şi plângeri, cereri şi plângeri însă care au găsit ferecate porţile raţiunii şi ale inimilor membrilor acestor comisiuni.

Deci, pe lângă faptul că după cum se va vedea la fiecare ghetou în parte, primii funcţionari ai municipalităţii răspund pentru înfiinţarea ghetoului respectiv, pentru lipsa de aprovizionare cu cele necesare traiului, răspund şi pentru o misiune culpabilă de a nu fi vegheat ca organele subalterne şi în special cele ale forţei publice să nu comită abuzuri cu ocazia ridicării evreilor din căminele lor.

În ceea ce priveşte organele ordinei publice, noţiune în care se cuprind organele poliţieneşti şi ale jandarmeriei, este incontestabil că aceste organe răspund pentru toate maltratările, toate schingiuirile şi toate bătăile comise cu ocazia acestor operaţiuni.

Cât priveşte rolul prefecţilor în aceste operaţiuni, este neîndoios că ei n-au participat la conferinţele administrative convocate de Endre László, însă este cu neputinţă de închipuit ca subprefecţii, la înapoierea lor, să nu le fi împărtăşit ceea ce s-a discutat acolo, sau este de neînchipuit ca ei înşişi să nu-i fi întrebat pe subprefecţi despre scopul convocării lor la acele conferinţe. De altcum s-a dovedit, şi au recunoscut chiar acuzaţii (vezi interogatoriul acuzatului dr. Szentiványi Gavril şi Inczedi Joksmann Odön) că, Endre László, în cursul peregrinării lui prin diferitele oraşe în scop de a îndruma înfiinţarea ghetourilor, a luat totdeauna contact şi cu prefecţii. Desigur că aceste luări de contact nu aveau ca obiect probleme culturale sau de altă natură, ci erau în legătură cu misiunea specială a lui Endre László.

Prefecţii de judeţ, văzând în prealabil ceea ce urma să se ducă la îndeplinire, dar mai ales după începerea strângerii evreilor în ghetou, văzând modul cum se face această strângere şi în cunoştinţa dispoziţiunilor legale în vigoare, trebuia să ia o măsură de îndepărtarea abuzurilor, sau în cazul când voia să fie în formă legală trebuia să suspende aceste măsuri sau cel puţin abuzurile şi să raporteze Ministerului de Interne situaţia.

Tot prefectul trebuia să fie acela, care trebuia să se sesizeze de schingiuirile şi cruzimile care se aplicau evreilor în scopul de a declara unde au ascuns banii şi valorile. Cu atât mai mult trebuia să facă acest lucru, cu cât fiecare prefect a recunoscut la interogator că a vizitat ghetoul. Cu ocazia acestor vizite prefectul trebuia să vadă şi starea de mizerie în care se găseau evreii în ghetou, atât din punct de vedere al cazării, cât şi din punct de vedere al alimentării şi sănătăţii. Aceşti prefecţi nu s-au sesizat însă nici atunci când au văzut cu proprii lor ochi, că naşterile noi se întâmplă sub cerul liber şi pe teren umed şi nici atunci când au văzut că mor copii sugaci de inaniţie, ne mai având ce să mai sugă din piepturile unor mame cu sânii secaţi din cauza lipsei de hrană.

În ceea ce priveşte cortegiul celorlalţi acuzaţi, printre care funcţionari ai primăriei, însărcinaţi cu inventarierea bunurilor evreieşti, cetăţenii simpli ai oraşului, instruiţi şi repartizaţi pe lângă organele poliţiei, în scopul ca imediat după ridicarea evreilor din locuinţe să procedeze la închiderea şi sigilarea acestor locuinţe, s-a dovedit că toţi aceşti acuzaţi nu s-au mărginit la îndeplinirea atribuţiunilor ce le fusese repartizate, ci depăşindu-le s-au transformat în organe de ridicarea cu forţa a evreilor, de multe ori în mod abuziv şi excedând instrucţiunile primite de forţa publică, iar alteori s-au transformat în anchetatori, schingiuind şi maltratând pe evrei în scopul de a-i face să mărturisească unde şi-au ascuns banii şi valorile.

După cum s-a arătat mai sus, iniţiativa creării ghetourilor a pornit de sus, iar cei care urmau să o execute în concret s-au trezit deodată în faţă cu ordonanţele, instrucţiunile scrise şi sugestiile verbale antievreieşti, aşa după cum toate aceste dispoziţiuni au fost arătate mai sus.

Rămâne să se examineze mai jos cum trebuiau să reacţioneze organele administrative şi ale ordinei publice, inclusiv organele de supraveghere şi control, cum au fost [s-au comportat – nn] prefecţii, {în}faţă cu întregul complex al acestor dispoziţiuni.

Ca o chestiune de principiu trebuie să arăt dintr-un început că toţi prefecţii, subprefecţii şi primarii, acuzaţi în acest proces, sunt posesorii unei diplome a Facultăţii de Drept, deci ca juriştii nu pot invoca scuze că nu ar fi putut să aprecieze legalitatea ordinelor şi instrucţiunilor primite şi a ordonanţelor apărute.

Aşa privită chestiunea, ei erau în măsură să recunoască şi desigur au şi cunoscut că însăşi Ordonanţa nr. 1610/1944 M.E., care reglementa pe faţă problema înfiinţării ghetourilor era o Ordonanţă neconstituţională.

Este notoriu şi {de} necontestat că guvernul maghiar primise de la parlament depline puteri pentru a reglementa chestiunile curente pe cale de ordonanţe ale Consiliului de Miniştrii, ordonanţe care aveau putere de lege. Nu este mai puţin adevărat însă că aceste ordonanţe nu puteau să fie emise în contradicţie cu constituţia maghiară după cum de altfel nici chiar legile votate de parlament nu pot să fie în contradicţie cu legea fundamentală a statului.

“Or, privaţiunile de drepturi reglementate prin ordonanţele din chestiune se referă la problema privind egalitatea de drepturi a tuturor cetăţenilor, problemă de esenţă constituţională, care drepturi nu puteau fi ştirbite pe cale de ordonanţă prezidenţială. Nu era nici o împuternicire legislativă care ar fi dat posibilitatea la aceea, ca egalitate de drepturi a unui grup de cetăţeni, declarat ca rasa şi separat ca atare, să poată fi limitată pe cale de ordonanţă. Astfel aceste ordonanţe din punct de vedere al dreptului constituţional trebuiesc calificate neconstituţionale.” (Constatări făcute de Tribunalul Poporului din Budapesta în procesul iniţiatorilor acestor măsuri rasiale).

Dar, admiţând că nu s-ar putea cere organelor administrative să verifice constituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe cu putere de lege şi în acest caz, dacă aceste organe administrative ar fi rămas în cadrul strict legal al ordonanţei nr. 1610/1944 M.E., ar fi putut să vadă că înfiinţarea ghetourilor este reglementată ca o dispoziţie facultativă pentru ele şi astfel fiind trebuiau să aprecieze, că lăsată chestiune la facultatea [latitudinea] lor, nu este cazul să ia o măsură atât de gravă, răpind o întreagă categorie de oameni, mai bine zis un popor întreg din căminele lor, din anturajul lor obişnuit, într-un timp record de scurt şi fără a avea nici cele mai mici consideraţii umane faţă de bătrâni, bolnavi şi copii. Prin faptul că şi în cadrul Ordonanţei nr. 1610/1944, apreciind că este cazul să uzeze de această măsură, cei la facultatea [aprecierea] cărora era lăsată această apreciere [decizie] sunt vinovaţi de executarea excesivă a unor legiuiri şi dispoziţiuni izvorâte din starea de război, un veritabil act de iniţiativă din partea lor.

Dar aceste organe administrative n-au rămas nici măcar în cadrele Ordonanţei nr. 1610/1944, care ea însăşi avea caracter vădit anticonstituţional şi în acelaşi timp imoral, şi s-au pretat în a executa instrucţiunile scrise şi emise de Ministerul de Interne sub semnătura lui Baky Ladislau, sub nr. 6163/1944, instrucţiuni care nici măcar ca formă nu erau obligatorii, întrucât un om posedând un titlu juridic şi având practică juridică, la prima vedere ştia că asemenea instrucţiuni nu pot să fie executate.

Organele administrative maghiare însă, trecând şi peste aceste considerente au depăşit şi aceste instrucţiuni şi au executat chiar şi ordine şi sugestii verbale ale Subsecretarului de Stat de la Ministerul de Interne: Endre László.

S-a arătat mai sus că potrivit art. 14 din Ordonanţa nr. 1610/1944 M.E., nu puteau fi internaţi în ghetou cei care erau exceptaţi de la purtarea stelei galbene. De asemenea se prevedea că în cazul când evreii vor fi separaţi de restul populaţiunei, cazarea lor urmează să se facă numai în case apte pentru a fi locuite şi nu pot fi înghesuite mai multe decât trei persoane în aceeaşi cameră. Cu toate acestea, cazarea s-a făcut în majoritatea cazurilor în fabrici de cărămidă şi într-o aglomeraţie şi promiscuitate de nedescris, iar acolo unde ghetoul a fost înfiinţat într-o parte a oraşului, adică în case, au fost înghesuite câte 14-15 persoane într-o cameră, aşa după cum s-a întâmplat în ghetourile din Oradea, Satu-Mare şi Sighet. La conferinţele administrative s-a spus întâi că cei exceptaţi de la purtarea stelei galbene nu vor fi internaţi în ghetou, dar mai târziu, pe la sfârşitul conferinţei, Endre László a ordonat totuşi că toţi evreii, fără deosebire, trebuiesc să fie internaţi în ghetou, iar cei convocaţi la acea adunare n-au mai protestat şi s-au împăcat şi cu acest ordin. (Vezi interogatoriul luat la instrucţie acuzatului dr. Májay Francisc). Tot din interogatoriul acestui acuzat rezultă că unele instrucţiuni verbale erau în flagrantă contrazicere chiar cu instrucţiunile scrise înmânate pe loc de către Endre László şi suita sa şi că aceste contraziceri au fost şi notate de acuzat pe instrucţiunile scrise, care erau redactate într-un spirit mai legalist.

Din interogatoriul acuzatului dr. Csóka Ladislau, rezultă că la 8 mai 1944 a fost convocată o nouă conferinţă la Muncacevo, unde au luat parte aceleaşi persoane ca la Satu-Mare şi Târgu-Mureş şi unde li s-a adus la cunoştinţă participanţilor condiţiunile în care evreii sunt strânşi în scop de deportare, {condiţii despre care} participanţii luaseră cunoştinţă încă la primele conferinţe administrative de la Satu-Mare şi Târgu-Mureş. Numai aşa se explică faptul că, de la început, aceste organe administrative au fost de părere să nu facă o cazare mai bună a evreilor şi nici nu au mai fost dispuse în zilele următoare să ia măsuri pentru îndreptarea lucrurilor în ghetou, deoarece în cunoştinţa faptului că şi aşa evreii vor fi deportaţi, credeau de prisos să mai ia vreo măsură în folosul celor care erau deja sortiţi deportării. Iată cum arată acuzatul dr. Csóka Ladislau această mentalitate, în interogatoriul său de la instrucţie:

“Ştiu că, conducătorii populaţiei evreieşti din ghetou mi-au înaintat o cerere prin care au solicitat lărgirea teritoriului ghetoului, pentru motivul că încăperile erau insuficiente şi trăiau din punct de vedere igienic prost. Eu însă nu am rezolvat această cerere a lor pentru că deja ştiam că urmează transportarea.”

Iar mai departe recunoaşte acelaşi acuzat:

“Mai ştiu şi corespunde adevărului că eu am dispus că toate vitele cu lapte pe care evreii le-au dus [adus] în ghetou şi care au fost necesare pentru aprovizionarea copiilor şi bolnavilor le-am luat [să fie luate] de la ei.”

Desigur că le-a luat pentru că, pentru cei sortiţi deportării, {socoteau ei} era de prisos să se mai acorde lapte chiar şi de la vitele lor proprii.

După toate cele de mai sus, o întrebare firească se impune: Trebuiau sau nu aceşti reprezentanţi ai administraţiei maghiare să primească [accepte] rolurile ce le-au fost împărţite, să execute ordinele primite şi ordonanţele apărute? Răspunsul la această întrebare este clar şi fără echivoc: Prefecţii, dacă erau [aveau] câtuşi de puţin cu sentimente umane, trebuiau să refuze patronarea acestor fapte oribile, iar subprefecţii şi primarii, deşi funcţionari de carieră puteau totuşi să reziste, motivând rezistenţa lor, cu împrejurarea că aceste ordine şi ordonanţe nu au caracter legal; iar în cazul când am admite constrângerea lor morală prin ameninţarea de a fi destituiţi din slujbe, totuşi nu-şi pot justifica excesele atât în aprecieri acolo unde chestiunile erau lăsate la aprecierea [latitudinea] lor, cum este cazul prevăzut în art. 8. şi 9. din Ordonanţa nr. 16160/1944, cât şi în modul de ducere la îndeplinire a operaţiunilor şi, în special, rezolvările diferitelor cereri de îndulcire a traiului celor oropsiţi; despre rezolvarea într-o formă umană desigur că nu puteau să ştie [afle] organele superioare de teapa lui Endre László sau Baky Ladislau.

După cele expuse mai sus, se va arăta felul în care au fost înfiinţate diversele ghetouri pe teritoriul Transilvaniei de Nord, tratamentul pe care l-au avut evreii în aceste ghetouri şi persoanele vinovate, arătându-se la fiecare contribuţia personală la aceste infracţiuni. Astfel:

A. GHETOUL ORADEA

În ghetoul Oradea au fost adunaţi toţi evreii din acest oraş, precum şi cei domiciliaţi în judeţul Bihor. Primul act prin care vestea înfiinţării ghetoului a ajuns la cunoştinţa populaţiei evreieşti a fost publicaţiunea emisă de acuzatul dr. Gyapay Ladislau, ajutorul de primar, care înlocuia pe primarul demisionat, publicaţiune dată şi afişată în noaptea de 2-3 mai 1944. Părţi din această publicaţiune au fost reproduse mai sus; se aminteşte de data aceasta, că prin această publicaţiune însuşi acuzatul, dr. Gyapay Ladislau ordonă mutarea tuturor evreilor locuitori ai Orăzii*, într-un cartier anume determinat al oraşului denumit “ghetou”, şi această ordonare [dispoziţie] – spune acuzatul în publicaţiunea sa – a făcut-o cu referire la unele dispoziţiuni verbale primite în acest sens.

În Oradea, ca şi în Sighet şi Satu-Mare şi spre deosebire de restul oraşelor ardelene, ghetoul a fost înfiinţat într-un cartier mai sărăcăcios al oraşului, astfel că, din acest punct de vedere, s-ar putea spune că executanţii înfiinţării lui au fost conduşi de sentimente oarecum mai civilizate având în vedere că aici cazarea evreilor s-a făcut în case de locuit şi nu în fabrici [în incinta fabricilor] de cărămizi, în păduri defrişate sau în grădini sub cerul liber.

Această argumentare în sprijinul unor sentimente mai umane este însă şi ea răsturnată de felul cum s-a determinat perimetrul ghetoului. În această privinţă este suficientă dovada că o populaţie care reprezenta peste 30% din totalul populaţiei oraşului a fost plasată în încăperi care nu erau suficiente decât pentru cel mult 1/15 parte a locuitorilor oraşului, astfel că evreii s-au văzut nevoiţi a sta câte 14-15 persoane într-o cameră. (Depoziţia martorilor dr. Jakab Ludovic şi Nussbaum Adalbert). Consecinţa acestor înghesuieli a fost că nimeni nu s-a putut odihni şi situaţia sanitară a devenit dezastruoasă pentru că nici apeductul, nici closetele nu au putut satisface nevoile celor din ghetou. Dacă se mai adaugă, după cum relatează martorul dr. Jakab Ludovic, că autorităţile orăşeneşti intenţionat au întrerupt curentul electric pe perimetrul ghetoului, iar apa au redus-o şi seara, de la o mică oră, au suprimat-o, se poate închipui cât de deplorabilă era starea unei populaţii aşa de numeroase, înghesuită pe un perimetru atât de restrâns.

În ziua de 3 mai 1944, acuzatul Gyapay Ladislau a convocat o consfătuire la primărie, la care au luat parte şefii serviciilor, funcţionarii primăriei, precum şi şeful poliţiei din Oradea şi unde acuzatul, dr. Gyapay Ladislau, a înmânat participanţilor instrucţiuni scrise, purtând data de 3 mai 1944 şi intitulate “Instrucţiuni către Comisiuni”. În conformitate cu aceste instrucţiuni au fost create de către acest acuzat comisiuni speciale însărcinate cu strângerea locuitorilor evrei de prin locuinţele lor. Aceste comisiuni se compuneau dintr-un organ poliţienesc şi unul sau doi membri delegaţi de primărie. Organul poliţienesc avea menire să ridice familiile evreieşti, iar delegaţii primăriei aveau misiunea să preia banii şi valorile ce se găseau în locuinţă, să încuie această locuinţă, să o sigileze şi să ia cu sine cheile locuinţelor.

Chiar în felul cum acuzatul, dr. Gyapay Ladislau, a preconizat strângerea evreilor, prin aceste comisiuni, rezultă că intenţia lui era ca această strângere să se facă în cea mai mare grabă, fără a da posibilitatea populaţiei evreieşti să ia cele mai necesare şi mai urgente măsuri în legătură cu lucrurile ce urmau să-şi ia cu sine, sau în legătură cu conservarea şi administrarea bunurilor ce lăsau în urmă. Şi lucrurile s-au întâmplat întocmai, pentru că aceste comisiuni s-au dovedit a nu fi dezamăgit pe cei care le-au instituit, în cazul în speţă pe primarul oraşului Oradea, acuzatul dr. Gyapay Ladislau, ba mai mult, în excesul lor de zel, au întrecut chiar instrucţiunile primite. Aşa de exemplu, nu numai că aceste comisiuni au fost foarte severe cu timpul acordat pentru pregătire dar au întrecut în severitate orice închipuire şi în ceea ce priveşte modul de transportare a puţinelor bagaje îngăduite de a se lua cu sine, interzicând evreilor să-şi angajeze mijloace de transport sau hamali şi obligându-i să-şi târască pachetele pe stradă de la locuinţă până la ghetou. În unele cazuri, nici atunci când vreun vecin milos a voit să ajute familiile evreieşti să transporte bagajele, membrii acestei comisiuni au interzis acest lucru, ameninţând pe creştini spunându-le: “Nu este permis ca un ungur să ducă bagajele unei evreice.” (Cazul acuzatului vitéz Cser Ludovic din Oradea, conform depoziţiei martorei Nagy Rozalia).

Conduse de aceleaşi intenţiuni, aceste comisiuni au făcut excese şi mai grave. De multe ori nu au permis familiilor evreieşti să ia cu sine nici măcar o linguriţă, o furculiţă sau un cuţit şi nici un fel de lenjerie. Altor familii nu li s-a permis să ia nici măcar bagajul de 50 kg. admis prin instrucţiuni, ci au fost scoase din casă fără nici un bagaj, numai cu lenjeria şi îmbrăcămintea ce o aveau asupra lor. Transportul, de la locuinţă şi până la ghetou s-a făcut în modul cel mai înjositor, iar în timpul acestor operaţiuni n-au lipsit strigătele, înjurăturile, ghionturile şi chiar bătăile din partea poliţiştilor şi jandarmilor.

Internarea evreilor din Oradea în ghetou s-a făcut într-un timp record, adunându-se aproximativ 30.000 de persoane numai în 5 zile. Concentrarea lor s-a făcut în curtea Sinagogii, iar de acolo, printr-o uşă îngustă, au fost împinşi în interiorul perimetrului ghetoului. Cu ocazia aceasta au fost ridicaţi şi duşi în ghetou şi copiii sub 6 ani, bătrâni şi chiar bolnavi de acasă sau de la spital.

Astfel este cazul unui bolnav operat abia de 2 zile de apendicită la spitalul Sfântul Iosif, care a fost ridicat şi forţat să meargă pe jos până la ghetou şi numai la intervenţia unei surori de caritate a fost lăsat să fie transportat într-un vehicul.

Punctul culminant al cruzimilor săvârşite faţă de populaţia evreiască din Oradea, ca şi de altfel faţă de populaţia evreiască din toate părţile Ungariei, a fost căutarea şi percheziţionarea acestei populaţii după valorile ascunse. Maltratările, torturile şi schingiuirile comise în acest scop în interiorul ghetoului, întrec cele mai bestiale cruzimi săvârşite în Evul Mediu, în special în timpul inchiziţiei, iar autorii acestor cruzimi şi torturi au întrecut în sălbăticie pe Torquemada Evului Mediu. O specialitate deosebită a ghetoului din Oradea, care-l deosebeşte de toate celelalte ghetouri din Ardeal, este împrejurarea iniţiată de acuzatul Péterffy Eugen, ca deşi conform instrucţiunilor generale evreii din detaşamentele de muncă {forţată} nu trebuiau internaţi în ghetouri, totuşi acuzatul Péterffy a executat, prin ofiţerii săi, asistând şi personal la aceasta, adunarea evreilor din detaşamentele de muncă {forţată} ce erau organizate [cantonate] în unele localităţi din judeţul Bihor şi oraşul Oradea.

Acestea fiind in linii generale faptele întâmplate între 3 mai şi 3 iunie 1944, faţă de populaţia evreiască a Oradei, urmează să se examineze mai jos contribuţia fiecărui acuzat la aceste orori.

Astfel: acuzatul dr. GYAPAY LADISLAU, este vinovat pentru că în mod intenţionat deşi în calitate de jurist cunoştea ordonanţele în vigoare şi-şi putea da seama că singura ordonanţă care mai avea o oarecare formă legală era Ordonanţa nr. 1610/1944 M.E., după care înfiinţarea unui ghetou era pentru el o chestiune pur facultativă, totuşi a primit instrucţiunile şi sugestiile verbale ale lui Endre László şi a hotărât înfiinţarea ghetoului, emiţând o publicaţiune prin care arată, că ordonă aceste măsuri personal şi numai în baza unor ordine verbale primite în acest sens.

Acuzatul, deşi ştia că sunt persoane exceptate de la obligativitatea ghetoului, totuşi a instruit comisiunile speciale de ridicare a evreilor în sensul ca să ridice pe toţi evreii fără deosebire, atât copii cât şi femei, bolnavi şi bătrâni, iar în calitate de şef suprem al acestor operaţiuni pe oraş, nu a controlat munca comisiunilor de ridicare a evreilor, făcând această omisiune în mod intenţionat şi cu scopul ca aceste comisiuni să poată comite orice abuzuri. De asemenea, acest acuzat nu s-a îngrijit ca perimetrul ghetoului să fie corespunzător, ca întindere, cu numărul populaţiei ce urma să fie internat acolo, fapt prin care a cauzat suferinţe, privaţiuni şi chiar moartea a numeroase persoane. Perimetrul acestui ghetou a fost desemnat de acest acuzat, după cum s-a mai arătat în cele precedente, de aşa manieră, încât pentru o populaţie reprezentând aproximativ 30% din totalul populaţiei oraşului a desemnat un caracter [cartier] care nu întrecea 3% din întinderea suprafeţei intravilane a oraşului Oradea.

Acuzatul dr. Gyapay Ladislau nu s-a îngrijit apoi ca această populaţie internată în ghetou să aibă cel puţin minimum de existenţă din punct de vedere alimentar asigurat, ba mai mult a dispus întreruperea curentului electric pe raza ghetoului, precum şi reducerea în mod considerabil a debitului de apă şi a timpului de funcţionare a apeductului.

Toate aceste măsuri au fost luate de acuzatul dr. Gyapay Ladislau, cunoscând cele ce urmau să se întâmple populaţiei evreieşti: lucrurile aflate la conferinţa cu Endre László la care a participat. Sufletul acestui acuzat a fost astfel alcătuit încât, în loc să se cutremure ştiind soarta ce-i aşteaptă pe cei internaţi în ghetou, a preferat, din contră, să-şi manifeste ura de rasă ori de câte ori i se ivea ocazia.

Astfel, când o delegaţie a evreilor din ghetou a intervenit în interesul higienei ghetoului, acuzatul a respins cu indignare intervenţia, iar când o altă delegaţie de fruntaşi creştini ai vieţii publice din Oradea, îngroziţi de cele ce se petreceau în ghetou, s-au prezentat acuzatului dr. Gyapay Ladislau şi au cerut îndulcirea regimului din ghetou arătând situaţia sanitară deplorabilă de acolo, acuzatul Gyapay a răspuns: “D-lor, toate acestea sunt bleufuri. Să luaţi la cunoştinţă că ghetoul nu este loc de vilegiatură.” (Depoziţia martorului Katona Béla).

Animat de aceste sentimente şi în cunoştinţa faptului că evreii erau condamnaţi a nu se mai întoarce la casele lor, acuzatul Gyapay, în calitate de primar, a permis golirea locuinţelor evreieşti şi transportarea mobilelor din aceste locuinţe cu care ocazia a înlesnit ca oamenii regimului în lipsa unui control serios, să-şi însuşească toate lucrurile de valoare din dulapurile şi sertarele acestor mobile.

Dar înşirând numai faptele ordonate de acest acuzat şi omisiunile culpabile de control ale acestuia, ar însemna să se lase aparenţa că acest acuzat fiind primar şi deci funcţionar administrativ de carieră în această calitate nu a făcut altceva decât a executat ordinele superiorilor, care şi în cazul când au fost ilegale, totuşi nu-l pot face responsabil de o crimă intenţionată, ci cel mult de o neglijenţă. Acuzatul Gyapay Ladislau şi-a dezvăluit însă sufletul şi pornirile sale de ură rasială de câte ori a avut ocazia. Astfel, din prima zi de înfiinţare a ghetoului a făcut următoarele declaraţii presei locale:

“A trebuit să rezolvăm această problemă pentru existenţa naţiunii şi aceea a victoriei pe care trebuie să o cucerim împreună cu camarazii noştri germani. Or, este condiţia prealabilă acesteia ca societatea creştină să fie curăţită de jidani. Am avut grijă şi de aceea – continuă – ca jidanii să poată trăi înăuntrul ghetoului o viaţă normală. Chiar dacă trebuie să cedeze ceva din confortul actual, nu vor duce lipsă de cele necesare.”

De asemenea, în numărul din 4 mai 1944 al ziarului “Magyar Lapok”, au apărut următoarele declaraţii ale acestui acuzat sub titlul: “Subprimarul a luat măsuri severe contra creştinilor care ocolesc legea evreiască.” Iată o parte din acest articol:

“Dr. Gyapay László subprimar a făcut declaraţii presei în legătură cu problemele evreieşti. Plasarea evreilor în ghetou decurge cu cea mai mare grabă. Ne-a ajuns la cunoştinţă că elementele creştine caută să dejoace acest proces în favoarea evreilor, adică să îngreuneze. Se înţeleg pe ascuns cu evreii şi fără aprobarea autorităţilor s-au mutat în locuinţele lor, iar obiectele de valoare le ascund. Atrag atenţiunea populaţiei creştine de la astfel de fapte, căci contra acelora care abuzează voi lua măsuri severe. Am evacuat locuinţele ocupate fără aprobarea autorităţilor iar cei care s-au mutat, adică cei care sunt vinovaţi de ascunderea averilor evreieşti, vor fi internaţi.”

Că acuzatul Gyapay Ladislau ştia că evreii nu se vor reîntoarce pe la casele lor o dovedeşte articolul din ziarul Magyar Lapok, apărut în 5 mai 1944 şi conţinând declaraţiile sale, declaraţii prin care acest acuzat a căutat să câştige popularitatea păturilor sărace şi, în general, a populaţiei ariene a oraşului Oradea. Iată conţinutul acestui articol:

“Albiturile confiscate din locuinţele evreieşti vor fi împărţite pe preţ redus populaţiei. Munca în legătură cu transportarea evreilor în ghetou s-a terminat azi. Subprimarul Gyapay Ladislau a făcut o declaraţie în legătură cu problema expulzării evreilor. «Am dat ordin autorităţilor competente ca lemnele de foc confiscate de la evrei să fie transportate la un depozit de lemne. În timp scurt voi hotărî care este necesitatea de lemne de foc a lucrătorilor creştini şi voi da dispoziţiuni {pentru} a elibera lemne pe măsura necesităţilor. Animalele luate de la evrei, vaci şi păsări de casă, care sunt într-un număr destul de mare, le-am plasat la ferma oraşului. Vacile le voi împărţi agricultorilor orădeni cu condiţia ca laptele să-l predea sucursalei O.M.T.K. şi prin aceasta cred că aprovizionarea oraşului cu lapte se va îmbunătăţi. Vitele cornute le-am trimis la piaţă şi vor fi puse la dispoziţia populaţiei creştine».”

Acuzatul Gyalay Ladislau îşi mai dezvăluie sufletul şi prin cuvântarea ţinută la şedinţa organizaţiei Asociaţia Camarazilor de pe Frontul de Est (K.A.B.Sz.), asociaţie care în realitate era o armată de partizani a lui Imredy. Iată cum redă ziarul Magyar Lapok din Oradea în numărul său din 23 iunie 1944 această cuvântare:

“Nu mai tolerăm înjosirea idealului nostru eroic. «Voi care aţi văzut ce a făcut Stalin în ţara lui proprie, cum a asasinat 30.000.000 de ruşi. Voi ştiţi ce putem să aşteptăm noi ungurii de la el. Răspunsul nu este un secret.» A spus clar comisarul poporului, jidan, pentru afacerile externe la Moscova. Ungurii vor trebui să fie exilaţi în Turkestan. Să nu creadă nimeni că, pentru acest exil am putea primi chiar şi vagoane de vite. Sânge şi lacrimi, bătrâni şi copii, femei şi bărbaţi, cadavrele lor ar arăta drumul acestor noi exoduri către Asia. Şi cine ar târî [mâna] cu biciul în mână pe aceia, care abia se trag cu tălpile însângerate? Jidanii şi, în primul rând, jidanii noştri unguri. Bolşevismul este egal cu evreimea. Acea societate care vrea să lupte împotriva acesteia trebuie să extirpeze din rândurile ei această speţă, pentru că jidanul nu vrea şi nici nu ştie să se asimileze. Primarul Gyapay aici a justificat cu date irefutabile caracterul păgubitor al evreimii.”

Din cele analizate mai sus, rezultă cu prisosinţă, că acuzatul dr. Gyapay Ladislau, cu intenţie şi din ură de rasă, s-a pus cu totul în slujba hitlerismului şi al fascismului şi a executat în mod intenţionat înfiinţarea ghetoului din Oradea, la 3 mai 1944, patronând întregul cortegiu de torturi şi cruzimi împreunate cu acest ghetou, neexceptând de la această suferinţă nici chiar persoanele, care conform ordonanţelor şi a instrucţiunilor primite nu puteau fi introduse în acest ghetou.

Concomitent cu strângerea evreilor de pe raza oraşului Oradea, aceeaşi muncă nefastă a îndeplinit-o, pentru judeţul Bihor, acuzatul vitéz dr. Nadányi Ioan, subprefectul judeţului Bihor, care în ziua de 3 mai 1944, fără vreun ordin legal, ci numai pe baza ordinelor verbale şi a sugestiilor primite de la Endre László, a ordonat strângerea evreilor din tot cuprinsul judeţului Bihor.

În urma acestui ordin au fost strânşi evreii din oraşul Salonta şi din comunele Aleşd, Marghita, Valea lui Mihai şi Secuieni, fiind ridicaţi din locuinţelor lor după acelaşi procedeu ca şi cei din Oradea, concentraţi în tabere locale şi apoi transportaţi într-un mod cu totul neomenos într-un ghetou separat înfiinţat în Oradea, iar paza acestui ghetou şi ordinea publică în el au fost menţinute prin locotenent-colonelul de jandarmi, acuzatul PÉTERFFY EUGEN.

În ce priveşte tratamentul în cele două ghetouri din Oradea şi mai cu seamă torturile aplicate pentru a determina pe evrei să mărturisească unde au ascuns valorile şi banii, nu se poate face distincţie între cele două ghetouri, pentru că atât paza acestora, cât şi operaţiunile de constrângere cu scopul declarării valorilor au fost îndeplinite, în ambele ghetouri, de subalternii aceluiaşi acuzat, adică locotenent-colonel Péterffy Eugen.

În ghetoul propriu-zis al Orăzii, ce-i drept, ordinea publică a fost exercitată, până la 10 mai 1944, de către organele poliţiei de stat din Oradea sub conducerea ofiţerului de poliţie, acuzatul dr. Németh Emeric (Rendőrszázados)*, fost cu domiciliul în Budapesta, str. Nádor nr. 12, dar de la data de 10 mai 1944, comanda forţelor publice însărcinată cu paza ambelor ghetouri a trecut în mâna jandarmilor, având comandant suprem pe acuzatul locotenent-colonel de jandarmi Péterffy Eugen.

Concomitent cu preluarea comenzii de către acest din urmă acuzat, s-a instituit şi o aşa numită “Comisiune de ghetou” compusă din acuzatul Péterffy, subprefectul Nádanyi Ioan şi primarul Gyapay Ladislau. Această comisiune avea misiunea să supravegheze toate măsurile luate împotriva evreilor şi să-şi dea avizul asupra tuturor acestor măsuri, dar în special avea competenţa de a se pronunţa asupra dispenselor de internare în ghetou a evreilor exceptaţi de la aceste măsuri. Acest trio criminal a patronat, prin felul cum a judecat exceptările, internările copiilor sub 6 ani, a femeilor în ultimul stagiu de stare binecuvântată, a bătrânilor, a bolnavilor proaspăt operaţi şi deci netransportabili, precum şi a zecilor de persoane care chiar şi după ordonanţele rasiale maghiare mai aveau dreptul de a fi exceptaţi de sub aceste măsuri.

La parchetul Tribunalului Poporului din Budapesta a fost ascultat subsecretarul de stat Endre László, înainte de condamnarea sa la moarte, pentru a da relaţiuni asupra convenirilor pe care le-a avut cu diferitele organe de executare din Ardeal. În această declaraţie a sa, Endre László a mărturisit că a avut întrevederi cu acuzaţii Gyapay şi Nádanyi cu privire la ghetoul din Oradea şi că le dăduse instrucţiuni ca să aplice un tratament uman celor internaţi în ghetou.

La fel a mărturisit şi subsecretarul de stat Baky Ladislau care era şeful suprem al organelor ordinii interne, cu care ocazie acesta a mai declarat, că nu s-a dat nici un ordin superior ca evreii din ghetou să fie bătuţi sau chinuiţi şi că dacă s-au întâmplat asemenea cazuri, pentru aceasta trebuie să răspundă personal diverşii comandanţi şi supraveghetori de ghetouri.

În opoziţie (realitate - nn), chiar cu aceste îndrumări ale lui Endre şi Baky, care nici ei nu pot fi lăudaţi de umanitarism, comandanţii, supraveghetorii ghetourilor, au inventat cele mai năstruşnice măsuri de persecuţie şi de tortură. Scopul mărturisit al acestor măsuri de tortură şi cruzimi a fost determinarea evreilor să declare unde şi-au ascuns banii şi bijuteriile, dar în cursul instrucţiei şi judecării acestui proces, s-a dovedit că, foarte de multe ori, acest scop fusese numai un pretext, iar adevăratul zel era schingiuirea şi torturarea populaţiei evreieşti, pentru a desăvârşi cu un ceas mai devreme exterminarea evreilor, lucru despre care toţi aceşti comandanţi şi supraveghetori aveau cunoştinţă că este un plan bine determinat.

Aşa, chiar şi înainte de 10 mai 1944, încă sub comanda ofiţerului de poliţie, acuzatul Német Emeric, s-au comis o serie de neomenii. Femeile au fost supuse la percheziţii vaginale. Oamenilor introduşi în ghetou li s-au confiscat orice obiect ce mai aveau asupra lor, fără a li se elibera vreo dovadă despre această confiscare. În acest mod li s-au luat ceasurile, bricegele, stilourile, tacâmurile şi chiar lucrurile de îmbrăcăminte mai valoroase. Adevărata teroare în ghetoul din Oradea a început însă după data de 10 mai 1944, când comanda a fost preluată de acuzatul Péterffy Eugen. Acesta, din primele zile a lansat o publicaţiune* cu titlul “Disciplina în ghetou”, conţinând aproximativ 80 de articole cu diferite prohibiţiuni; pentru aproape fiecare încălcare a acestor prohibiţiuni, fiind prevăzută sancţiunea împuşcării.

Încă în preambulul acestei publicaţiuni acuzatul Péterffy scrie:

“Ghetoul este păzit de jandarmi. Acei care pe nedrept şi pe loc interzis şi fără escortă de jandarmi ar încerca să părăsească teritoriul ghetoului, vor fi împuşcaţi de jandarmi.”

Cu privire la atitudinea şi respectul pe care toţi cei din ghetou, inclusiv femeile, trebuie să-l dea membrilor armatei maghiare sau germane, iată ce prevede această publicaţiune:

“Ori unde în ghetou apare vreun ofiţer ungur sau german, bărbaţii îl vor saluta cu pălăria ridicată în mod cuviincios. În faţa lor nu vor putea să stea decât fără pălărie şi în poziţie de drepţi. Dacă ar intra în careva cameră, acela care observă de prima dată, este obligat să comande «drepţi». Executarea poziţiei de drepţi este obligatorie şi pentru femeile prezente în cameră.”

Iar finalul publicaţiunii sună în felul următor:

“În ghetou să fie linişte şi ziua. Larma, cântecul, strigătele, certurile sunt interzise. Între stingere şi deşteptare în ghetou să fie tăcere de mormânt.”

În cursul celor aproximativ 30 de zile cât a fiinţat ghetoul în Oradea, fiecare din nefericiţii pensionari ai ghetoului au putut constata pe propria lor spinare disciplina impusă de jandarmeria acuzatului Péterffy E. Mii de persoane au fost schingiuite, bătute şi torturate de o grupă bestială de schingiuitori, compusă din ofiţeri şi plutonieri de jandarmi, instruiţi special în acest scop. În cursul schingiuirilor şi drept consecinţă a acestora s-au ucis [sinucis] 17 persoane, iar multe persoane au murit în urma acestui tratament.

Unul din adjutanţii acuzatului Péterffy a fost şi acuzatul dr. IULIU PETRY, fost avocat şi notar public în Oradea, iar în calitate de locotenent de jandarmi în rezervă a fost însărcinat de acuzatul Péterffy cu toate chestiunile evreieşti. Iată ce a mărturisit despre acuzatul dr. Iuliu Petry, fostul său şef, acuzatul Péterffy, în depoziţia sa făcută la Tribunalul Poporului din Budapesta, în ziua de 20 decembrie 1945. “Când am fost încredinţat cu chestiunile evreieşti, această parte a atribuţiunilor mele a fost girată, ca adjutant, de el. Susnumitul a ştiut despre toate, a luat parte la toate consfătuirile, dispoziţiunile mele le-a cunoscut. Nu-mi aduc aminte ca dr. Iuliu Petry, ca şi într-un singur caz să fi intervenit la mine în interesul vreunui evreu, sau că ar fi cerut vreo moderaţia sau concesiune în măsurile luate de mine.”

Acuzatul Péterffy a mai recunoscut în aceeaşi depoziţie că a înfiinţat personal echipa specială de anchetă după valorile ascunse şi că a încredinţat pe locotenentul de jandarmi FELEGYHÁZI MEDGYESI AGOSTON, acuzat şi el în acest proces, cu conducerea acestor operaţiuni.

FRATHER IOAN, fost locotenent de jandarmi activ, a fost încredinţat cu controlul anchetatorilor şi, în această calitate, după cum rezultă din depoziţiunea martorilor, nu numai că a asistat la schingiuiri, dar câteodată şi el personal a aplicat aceste măsuri.

Un rol similar a avut şi dr. Rektor Bela, locotenent de jandarmi activ a lui Péterffy.

Iată câteva dovezi, cu privire la activitatea acestor criminali.

Depoziţia martorului Schwartz Ernest, procesul verbal din 3 august 1945:

“Secţia de urmărire specială a fost compusă din circa 40 de persoane, îmbrăcate în civil, fiind toţi subofiţeri de jandarmi. Procedeul lor era următorul: au citat dintre evrei pe mai mulţi cu situaţie şi chiar şi oameni săraci, pentru interogator, Când cel citat a intrat, a fost crunt bătut cu cauciucuri (bâte de cauciuc – nn) şi cu pumnii. Pe urmă cu cuvintele «dezbracă-te jidanule» victima a fost constrânsă să se dezbrace complet. Din nou a fost bătut, mai ales la talpă, cu cauciuc. La bărbaţi testiculele au fost lovite şi torturaţi cu curent electric. Era un mod de inchiziţie obişnuit la femei ca un pol al curentului electric a fost [să fie] băgat în vagin, iar celălalt în gura victimei. O altă procedură preferată era ca victima, stând într-un lighean cu apă, apa să fie pompată printr-un cauciuc în gură, până când victima leşina. O altă obişnuită inchiziţie a fost că, gura victimei a fost astupată cu burete de şters. Cunosc numele unor victime, care de groaza schingiuirilor s-au sinucis cu otravă în toiul schingiuirilor, cum au fost medicul dr. Osváth, medicul dr. Stolz şi mulţi alţii al căror nume îmi scapă. Era un obicei ca în cazul când, după părerea lor, nu au ajuns la rezultate prin chinuirea bărbatului, atunci au adus soţia şi copii {pentru a fi} chinuiţi în faţa bărbatului, a tatălui, ca să scoată vreo declaraţie cu privire la afirmativa valoare ascunsă. Cunosc un caz când internatul, ca să scape de bătăi şi schingiuiri, a declarat de la început ce anume valori sau bani au ars. Cu toate acestea a fost bătut până la sânge. Ştiu că au fost mulţi, care au murit în urma acestui tratament, între alţii unul cu numele Weiss Leopold. Numărul acelor victime care astfel au fost bătuţi, schingiuiţi şi batjocoriţi în această instituţie de inchiziţie se ridică la mai multe mii de persoane. S-a întâmplat că anchetatorii nu mai aveau material de informaţie, atunci au stat lângă fereastră şi, dintre femeile care au venit să ridice raţia de pâine, au ochit câteva, le-au adus acolo, le-au dezbrăcat şi le-au bătut. Teroarea era aşa de puternică, încât oamenii mai bine au renunţat la singurul aliment, adică pâinea, decât să fie expuşi acestor torturi.”

Martorul Nussbaum Adalbert privitor la procedeul echipei speciale a spus următoarele:

“Eu imediat ce am intrat, am fost dus în pivniţă şi cu întrebarea: «Tu ostaşul lui Stalin, unde ţi-ai ascuns valorile». Au început să mă bată cu o ferocitate nemaipomenită, după aceasta au pus picioarele mele pe o zdreanţă udată, mi-au astupat gura cu cioarapii mei, au adus o maşină de electricizare; un pol al curentului l-au agăţat în [de] penisul meu, iar celălalt pol la degetul mic al mâinii stângi şi au dat drumul la maşina electrică, făcând curent întrerupt ca să fie mai dureros. De durere am fost nevoit să sar la o înălţime de un metru de la pământ. După acest procedeu au scos din paltonul meu un creion roşu spunând: «Te-am prins, tu ai fost acela, care a desenat stele roşii şi a făcut propagandă în oraş» şi sub acest titlu [pretext] au început să mă bată din nou. A doua zi a venit un locotenent de jandarmi. Mi se pare cu numele de Rektor, de origine din Nyíregyháza, adresându-mi-se cu următoarele cuvinte: «Recunoşti în sfârşit jidanule că tu ai făcut propagandă cu stele sovietice?» şi fără să aştepte vreun răspuns mi-a dat vreo 16-18 pălmi, care erau atât de puternice, încât n-am putut să mănânc nici peste câteva zile de ticul nervos al fălcii. Tot timpul bătăilor şi schingiuirilor s-a dat drumul la megafon cântând cu o intensitate neobişnuită, să nu se audă vaietele victimelor. Ştiu că aparatul electric l-au aplicat la femei în aşa fel, că un pol al curentului a fost condus în uterul femeii, iar celălalt la degetul mic al mâinii strângi, astfel chinuindu-le cu curent întrerupt. Aceasta am auzit-o atunci de la soţia lui Bárdos Ladislau, care în acel timp a fost anchetat. Mai ştiu tot de la această femeie că a fost obligată să se dezbrace şi să danseze dezbrăcată în faţa anchetatorilor jandarmi fiind mereu biciuită în timpul dansului. Astfel am fost chinuit timp de 5 zile, după care am fost pus să lucrez la evidenţa mărfurilor jefuite avocatului Balázs Emeric, care a murit în deportare, a fost bătut aici într-o măsură atât de exagerată încât nu a putut sta în picioare, talpa i-a fost tratată cu comprese cu apă rece, asemenea Káhan Ludovic, Káhan Ferdinand, dr. Elovics Alexa şi mai mulţi alţii.”

“Am fost transportat în ziua de 27 mai 1944; în vagon am fost înghesuite 75 de persoane cu un vas de apă şi un vas pentru necesităţi. Era mare căldură şi o situaţie insuportabilă. Am fost debarcaţi în Auschwitz, acolo despărţiţi de familie şi duşi în diferite lagăre şi eliberaţi în ziua de 5 mai 1945 de armatele americane. În lagărul de muncă, din cca. 7.000 de persoane, bărbaţii orădeni, după cât ştiu, au rămas în viaţă 4 persoane, restul [ceilalţi] au fost omorâţi prin bătăi, prin înfometare, boli şi nimiciţi în camera de gaz{are}.”

Martorul dr. Feher Andrei, între altele, declară următoarele:

“La această poliţie specială am fost torturat în modul cel mai crud. Prima zi am fost torturat timp de 2 ore şi jumătate în continuu. Ordinul la început l-a dat un locotenent tânăr, care citind actul meu de scutire a declarat că acesta nu valorează nimic şi a dispus ca inspectorul (bătăuşul) care m-a cercetat să nu mi-l dea înapoi. Acest inspector al grupei VIII, la care am fost repartizat, avea numele de Horváth Iosif, fiind îndemnat şi de superiorul lui, fără să mă lase să vorbesc ceva, a începutul să întoarcă manivela maşinii de electrizare, am fost silit să iau în mâna dreaptă şi stângă electrodul pozitiv, respectiv negativ şi astfel oscilarea s-a produs în corpul meu. Ajutorul lui a manipulat aparatul de radio şi cu cât eram mai tare chinuit, a făcut ca radioul să cânte mai tare, ca să nu se audă strigătele mele. Am primit vreo 40 de lovituri pe talpă, 50 de palme, {iar} electricizarea s-a făcut în variate forme. La început numai în cele două mâini trebuia să ţin electrozii, apoi urma ca unul dintre electrozi format special pentru a-l pune în gură, ca un fel de zăbală, trebuia să îl pun în gură. Era ceva grozav [groaznic] când {în} toţi dinţii am simţit oscilarea curentului electric. Dacă n-am ţinut electrodul destul de strâns în dinţi sau de chinuri [din pricina chinurilor] l-am lăsat să cadă jos, am fost bătut cu o cruzime extraordinară, cu ciomege şi pumni. Au mai făcut alte variante cu electricizarea, din care îmi amintesc că, în ultima jumătate de oră, când 8 călăi au luat parte la torturarea mea, m-au legat cu o sfoară de un baston. Mi-au introdus un electrod în anus, iar cu celălalt au atins membrul meu. La această tortură, ca spectatori, au fost de faţă şi doi locotenenţi de jandarmi tineri al căror nume nu-l cunosc. De altcum nu numai în acestă fază, când am fost permanent bătut şi unul a dansat pe corpul meu dar şi mai înainte aproape permanent a fost prezent şi câte un ofiţer, locotenent de jandarmi.”

“După cum am auzit, şi femeile au fost grozav [groaznic] chinuite mai cu seamă prin electricizare. Personal nu ştiu, dar în timp cât eram în ghetou şi chiar şi la Auschwitz, unde am fost deportaţi, am auzit de la orădeni, că, comisarul de poliţie Németh, care supraveghea ghetoul s-a purtat brutal nu numai cu evreii internaţi, dar şi cu membrii aşa zisului Consiliu Evreiesc*.”

Iată depoziţia unei femei, victima cercetărilor, soţia lui Guttmann Emanoil, care declară următoarele:

“Eu am fost cercetată la fabrica Dreher în camerele de chinuire timp de 6 zile după înfiinţarea ghetoului. Când m-au dus pe mine, deja acolo am găsit mulţi oameni şi chiar cunoştinţe de-ale mele, trântite la pământ în chinuri groaznice, după bătăile şi schingiuirile la care au fost supuşi. În prima zi, cum am intrat în camera de schingiuire, cei 3 oameni care erau acolo m-au întrebat cum mă cheamă şi unde-mi sunt bijuteriile, apoi mi-au spus să mă dezbrac. Eu ezitând, au rupt hainele de pe mine şi au început să mă lovească cu bastoanele de cauciuc. Când mă uitam într-o parte mă loveau de altă parte. Mi-au spus să mă descalţ, ceea ce am făcut, apoi am căzut jos din cauza loviturilor. Ei au început să mă lovească cu bastoanele de cauciuc peste tălpi până mi-am pierdut cunoştinţa, când m-am trezit mi-au aruncat hainele şi a trebuit să fug în curte. A doua zi au început la fel ca şi în prima zi, apoi mi-au strâns unghiile cu uşa şi au început schingiuirea cu electricizarea.”

“Mi-au dat în mână un mâner în legătură cu {un} generator mic de electricitate şi aceasta a trebuit să-l ţin pe inimă iar celălalt pol al cablului era prins de limbă. Au probat [încercat] să introducă cablul electric şi în vagin, dar au renunţat, eu având hemoragie din cauza bătăii primite. La fel au făcut în celelalte zile, până când am spus unde sunt bijuteriile şi m-au dus cu o maşină în oraş de le-am adus. La inventarierea bijuteriilor a fost prezent Péterffy personal.”

“În timpul cât am fost schingiuită a fost prezent şi un ofiţer de jandarmi cu grad de căpitan. Printre schingiuitori ştiu că a fost unul Szabó cu gradul de stegar şi unul Teveli care dădea dispoziţii.”

“După ce au terminat cu schingiuirea mea, deoarece am declarat unde sunt ascunse bijuteriile, eu a trebuit să merg la fabrică să pregătesc mâncare, căci chinuitorii mâncau şi lucrau acolo, ei lucrând şi noaptea. Asemenea trebuia să fac curăţenie în cameră după fiecare schingiuire. Fiind acolo am văzut sute de cazuri de chinuire, adică am văzut prin uşile care se întredeschideau şi am auzit zbierete şi am văzut rănile cauzate. La început au chinuit numai pe bogaţi, iar pe urmă i-au luat pe rând pe toţi, după locuinţe şi chinurile erau din ce în ce mai groaznice. Am văzut şi oameni în nesimţire camerele de schingiuire, căci trebuia să spăl urmele de sânge, vomitări sau fecale ale celor chinuiţi, care n-au putut să se stăpânească din cauza schingiuirilor.”

În dosarul cauzei mai sunt o serie de depoziţii asemănătoare. Este concludentă în ceea ce priveşte intenţiunea schingiuirilor de a grăbi sfârşitul acestor oameni, condamnaţi la moarte, depoziţia martorului dr. Jakab Ludovic, din care rezultă că anchetatorii, cu ocazia schingiuirilor, de multe ori s-au adresat victimelor cu cuvintele: “De ce ţii la aceste nimicuri şi de ce nu descoperi [desconspiri] unde le-ai ascuns, căci peste câteva zile şi aşa vei fi băgată în groapa cu var.”

Din depoziţia martorilor Csurka Petru, fost ofiţer de jandarmi, Heller Nicolae, Rothbart Zoltán, Deutsch Ignaţiu, Grünfeld Hermann, dr. Kupfer Maximilian, Weiss Emanoil, Spitzer Arthur, Aron Iosif rezultă:

Că ofiţerii de poliţie şi de jandarmi toţi aveau cunoştinţă de bestialităţile comise în camerele de chinuire de la fabrica Dreher.

Că aceste neomenii erau atât de strigătoare că [încât] în acel timp Ministerul de Interne a trimis un procuror pentru anchetarea cazului, care a făcut un raport cerând pedepsirea locotenent-colonelului Péterffy şi locotenentului Megyesi Agoston.

Că locotenentul dr. Iuliu Petry a fost elementul cel mai principal, ca adjutant al lui Péterffy, el menţinând legătura cu ofiţerul de Gestapo Demeter din Oradea.

Că acuzatul Felegyházi Megyesi Agoston, la adunările ofiţerilor, a vorbit deschis şi detaliat despre schingiuiri, despre aplicarea electricizării şi despre toate metodele neomenoase, iar Péterffy a spus numai atâta că trebuie grijit ca nu cumva să afle cineva din afară ce se petrece la Dreher.

Că la bătăile şi schingiuirile de la Dreher au luat parte acuzaţii: Frater Ioan, locotenent de jandarmi (originar din Berettyóújfalu), dr. Rektor Bela, locotenent de jandarmi (originar din Nyíregyháza), Garai Ştefan, căpitan de jandarmi, dr. Bodolai Endre, fost locotenent de jandarmi.

Că au fost identificaţi parte din schingiuitorii de la fabrica Dreher şi anume: Sziklai Francisc, plutonier-major, Megyesi Andrei, plutonier-major, ambii agenţi din Budapesta, Büss Dezideriu şi Öri Iuliu, plutonier, agenţi la M.A.V., vitéz Fekete Gheorghe şi Ilonka Alexandru, plutonieri-majori din secţia de agenţi speciali din Debreţin, Teveli Ioan, Szöllösi Ştefan, Szábados Géza şi Toth Iosif, plutonieri-majori din secţia de agenţi speciali de Peste Dunăre*, Juhász Mihail, Pozsgai Alexandru, Kerestesi Gavril, Felföldi Ştefan, Garai Emeric şi Fehér Alexandru, plutonieri din batalionul Şcolii de Jandarmi-Oradea. Asemenea identificaţi cu numele Megyeri, Budai şi Szabó Mihai, originari din Szentes, subofiţeri de jandarmi, Horváth Iosif, la secţia VIII de chinuire, subofiţer de jandarmi.

Aceeaşi muncă de chinuire au făcut la primărie, etaj II, camera 28 comisarul de poliţie dr. TOPERCZER şi detectivul TAPASZTÓ, precum şi detectivul VÁRADI.

Unul din organele de execuţie ale primarului din Oradea a fost acuzatul vitéz CSER LUDOVIC, fost funcţionar la primăria Oradea. Acesta a fost convocat la conferinţa de instruire a membrilor comisiunilor însărcinate cu strângerea evreilor şi în această calitate a fost repartizat pe lângă organele poliţieneşti care au adunat evreii din cartierul Orăzii, numit colonia Józsa. În executarea acestei misiuni s-a prezentat şi la pantofarul Puţovan Ioan, a cărui soţie era de origine etnică evreică, însă trecuse în primăvara acelui an la creştinism şi avea o fetiţă în vârstă de 7 ani, născută creştină. Dată fiind această situaţie de fapt, însuşi poliţistul pe care acuzatul îl însoţea s-a opus ridicării acestei femei, însă acuzatul Cser Ludovic, printr-un extraordinar exces de zel a stăruit în mod vehement să fie ridicată şi nu numai femeia, dar şi fetiţa ei, care era creştină. Când vecinele au început să plângă, la vederea acestei scene tragice, acuzatul i-a răspuns: “Pentru un jidan puturos nu merită să plângeţi”; când soţia lui Puţovan Ioan slăbită de emoţie şi de groază nu a putut să transporte bagajul şi fetiţa, vecinele au voit s-o ajute, atunci acuzatul le-a împiedicat spunându-le: “Nu este permis ca un ungur să ducă bagajele unei evreice”. Este de menţionat că toate acestea s-au întâmplat în timp ce soţul nenorocitei femei lipsea de acasă, astfel că soţia lui s-a găsit deodată într-o situaţie exterm de nenorocită, iar acuzatul nu a avut nici măcar atâta milă ca să amâne această operaţiune până pe seară, când s-ar fi reîntors soţul femeii.

Acuzatul vitéz Cser Ludovic, deşi era numai delegat al primăriei, având atribuţiuni bine determinate de primirea valorilor, pornit din ura de rasă şi-a depăşit atribuţiunile şi şi-a substituit rolul poliţiştilor, contribuind astfel personal la nenorocirea evreilor.

S-a dovedit că fetiţa pantofarului Puţovan Ioan a fost scoasă din ghetou după 2 săptămâni, dar soţia lui a fost deportată la Auschwitz împreună cu evreii şi nu s-a întors de acolo decât în vara anului 1945.

Toate aceste fapte se dovedesc cu prisosinţă cu depoziţiile martorilor Nagy Rozalia, Buia Ileana şi Puţovan Ioan.

Cel care are responsabilitatea pentru faptele de mai sus conform motivelor de ordin general este prefectul oraşului Oradea şi judeţul Bihor, adică acuzatul RAJANAI CAROL.

Acuzatul, general de brigadă în rezervă vitéz Rajanai (Reiner) Carol, a fost dat în judecata acestui Tribunal al Poporului prin actul de acuzare din 26 februarie 1946 al domnilor acuzatori publici de pe lângă acest Tribunal al Poporului făcând parte din lotul nr. 2 de judecare.

Întrucât la data judecării lotului nr. 2, acuzatul a ridicat excepţiunea autorităţii lucrului judecat, susţinând că pentru aceleaşi fapte, pentru care este dat în judecata acestui Tribunal al Poporului, a mai fost judecat şi de Tribunalul Poporului din Budapesta şi condamnat la 6 ani recluziuni, iar Tribunalul Poporului a admis atunci principial această excepţiune, urmând ca acuzatul să facă dovada acestei afirmaţiuni.

Că, deoarece acuzatul este învinuit între altele şi cu complicitate la crimele de război săvârşite cu ocazia înfiinţării ghetoului din Oradea, Tribunalul Poporului, bazat pe legătura dintre aceste fapte grave puse în sarcina acuzatului şi între faptele prin care s-au înfiinţat ghetourile din Ardealul de Nord în general şi în special în Oradea, bazat şi pe dispoziţiunile art. 29 pct. 4. din Pr. Pen., a dispus conexarea dosarului acuzatului Raynai (Reiner) Carol şi judecarea lui în cadrul lotului VIII (ghetouri), introdus în faţa acestui Tribunal.

Având în vedere că de la distrugerea cauzei acuzatului din lotul II de judecare şi până azi a fost procurat dosarul nr. IX 502/1945 a Tribunalului Poporului Budapesta din care rezultă, ce-i drept, că acuzatul Raynai Carol a fost condamnat la 19 februarie 1946 la 6 ani recluziune, pentru aceleaşi fapte, pentru care este dat şi în judecata acestui Tribunal al Poporului.

Că însă această hotărâre nu este definitivă şi este atacată cu apel, atât de acuzat, cât şi din partea acuzatorilor publici maghiari, urmând a fi judecate aceste apeluri de Consiliul Regnicolar al Tribunalelor Populare Maghiare din Budapesta.

Pe de altă parte, prin adresa nr. 34421 din 21 decembrie 1945 a Ministerului Justiţiei Maghiare, cu privire la acuzatul Raynai Carol s-a adus la cunoştinţa Tribunalului Poporului din Cluj că pe baza dovezilor ce au fost puse la dispoziţia Ministerului de Justiţie Maghiar, acest Minister a consimţit în principiu la extrădarea acuzatului Raynai Carol României, drept criminal de război.

Că, apoi, prin adresa telegrafică nr. 908/1946, emisă de acelaşi Minister al Justiţiei, acuzatul Raynai (Reiner) Carol a fost extrădat în mod definitiv României, pentru a fi judecat drept criminal de război.

Considerând că, potrivit art. 2. din Ordonanţa nr. 81/1945 M.E. a guvernului provizoriu naţional maghiar şi având obiect justiţia populară.

“Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului statului maghiar, precum în ceea ce priveşte oricare infractor, care urmează să fie extrădat, competenţa Tribunalului Poporului există până când nu s-a ordonat extrădarea făptuitorului.” (Magyar Közlöny Hivatalos Lap nr. 3 din 5 februarie 1945 din Débreczen).

Aşadar, odată ordonată extrădarea acuzatului Raynai Carol, după cum s-a arătat mai sus, competenţa Tribunalului Poporului Budapesta a încetat şi din punct de vedere al judecării acuzatului în faţa acestui Tribunal, nu importă că acuzatul a fost sau nu condamnat de către Tribunalul Poporului din Budapesta, cu atât mai mult că hotărârea nr. Nb. IX.5070/1945/6 din 19 februarie 1946 a Tribunalului Poporului din Budapesta nu este definitivă, ci este atacată cu apel, urmând a fi judecată de Consililul Regnicolar al Tribunalelor populare maghiare din Budapesta. Or, aşa stând lucrurile, este evident că şi în cazul când într-adevăr în prima instanţă acuzatul a fost condamnat la 6 ani recluziune pentru faptele întâmplate pe teritoriul Ardealului de Nord, pentru care este dat în judecata şi a acestui Tribunal al Poporului, Consiliul Regnicolar al Tribunalelor Populare Maghiare de la Budapesta când va judeca apelul acuzatului, nu va putea să nu ţină seamă de faptul extrădării acuzatului şi deci de încetarea competenţei Tribunalelor Populare Maghiare în ceea ce priveşte pe acuzat, potrivit art. 2 din Ordonanţa nr. 81/1945 M.E. citată mai sus, care reglementează justiţia populară în Republica Ungară.

Având în vedere că, în primul rând şi mai ales în legătură cu acest lot, acuzatul Raynai Carol este învinuit:

Că, fiind prefect al municipiului Oradea şi a judeţului Bihor, începând cu luna mai 1944, a conlucrat la înfiinţarea şi la organizarea ghetoului din Oradea, cu tot cortegiul de erori întâmplate acolo şi descrise mai sus în prezenta hotărâre;

Că, prin acest fapt susţine actul de acuzare, că acuzatul se face vinovat de săvârşirea crimei de război, prevăzut de art. 2 lit. n. din Legea nr. 312/1945.

Având în vedere că în cursul dezbaterilor şi din dosarul cauzei rezultă că, acuzatul Raynai Carol şi-a luat postul de prefect în primire numai la 9 mai 1944, deci după ce ghetoul fusese înfiinţat;

Că, însă chiar după înfiinţarea ghetoului în acest ghetou a continuat să rămână internate şi persoanele care erau exceptate de la această măsură, întrucât erau exceptate chiar şi de la purtarea semnului distinctiv al stelei galbene;

Că, acuzatul Raynai Carol, în calitatea lui de prefect al Municipiului Oradea şi judeţului Bihor şi în baza dreptului ce-i era conferit de legea administrativă atunci în vigoare, de a controla şi supraveghea orice măsură luată în oraş sau judeţ, trebuia să intervină ca să nu se mai ţină internaţi în ghetou şi cei exceptaţi de la această măsură, cum au fost în special copiii sub 6 ani. Or, acuzatul s-a complăcut în a lăsa lucrurile în felul cum le-a găsit, deoarece şi dânsul era de aceeaşi părere după cum se va expune mai jos.

Dar, acuzatul Raynai Carol a săvârşit şi o altă omisiune culpabilă, prin care a ajutat şi favorizat pe schingiuitorii şi anchetatorii după [în goană după] valorile ascunse. Într-adevăr, deşi ştia că în ghetou se bate şi se maltratează până la cazuri mortale, în scopul aflării valorilor ascunse, totuşi nu a luat nici o măsură pentru sistarea acestor atrocităţi, atrocităţi de care s-a sesizat mai târziu chiar Consiliul de Miniştri Maghiar.

Acuzatul Raynai Carol a văzut tot ceea ce s-a petrecut în ghetou şi nu a arătat Ministerului de Interne la timp, pentru luarea măsurilor de îndreptare. Că nu a raportat, rezultă din depoziţia fostului ministru de interne maghiar Jaross Andor care, în depoziţia sa ca martor, luată în faţa Tribunalului Poporului din Budapesta, declară textual:

“Pe baza cunoştinţelor mele de drept public, susţin că drepturile de supraveghere de prefect ale lui Raynai erau în vigoare şi faţă de colonelul de jandarmi Péterffy, comandantul ghetoului, cu atât mai mult, că Péterffy îndeplinea în ghetou o misiune poliţienească administrativă, iar ghetoul […]*, dacă considera inaptă persoana lui, trebuia neapărat să raporteze.”

Dar, acuzatul Raynai Carol nu a supravegheat şi nu a controlat nici viaţa în ghetou, adică activitatea primarului dr. Gyapay Ladislau. La [În] această ordine de idei, acuzatul nu a controlat şi nu a supravegheat faptul că în ghetou curentul electric a fost suprimat, că debitul de apă a fost considerabil restrâns, că alimentele sunt insuficiente şi că perimetrul ghetoului este cu totul disproporţionat faţă de numărul celor internaţi în ghetou, tot atâtea omisiuni, care au favorizat şi ajutat prin însăşi lipsa de supraveghere şi control, pe acuzatul dr. Gyapay Ladislau şi organele însărcinate cu conducerea din punct de vedere sanitar al ghetoului, ca să săvârşească aceste crime de război.

Despre aceste fapte acuzatul avea cunoştinţă, căci iată ce scrie ziarul “Erdélyi Néplap” din Oradea sub titlul “Comitetul Municipal Administrativ a ţinut o şedinţă cu presidenţia [sub preşedinţia] prefectului Raynai Carol.” (Nr. 111 din 19 mai 1944):

“În cursul raporturilor secţiilor s-au ivit numeroase probleme în legătură cu dispoziţiunile referitoare la evrei şi în special la internarea evreilor în ghetou… Prefectul Raynai Carol a accentuat că condiţiile igienice şi de salubritate în ghetou sunt complet satisfăcătoare.”

Aşa vedea acuzatul Raynai Carol situaţia în ghetoul din Oradea. Şi acest punct de vedere s-a dovedit a fi drept consecinţa concepţiilor sale politice, exprimate public în diferitele comunicări ţinute în timpul cât a funcţionat ca prefect. Într-adevăr, încă la instalare, acuzatul Raynai în discursul său spunea următorele:

“Dar nu cer sprijin obişnuit, ci o colaborare cu totul de altă nuanţă, în acea idee că poate a sosit ultimul ceas când avem posibilitate să îmbrăţişăm ideologia de dreapta şi să o transplantăm nu numai în cercul nostru strâns, în judeţul Bihor şi oraşul Oradea, ci şi {în} toată ţara.”

În aceiaşi zi, în cuvântarea ţinută la primăria Oradea spune textual:

“Ne-am situat la dreapta şi trebuie să terminăm definitiv cu ideologia şi activitatea de stânga.”

În ziua de 11 mai 1944 la o recepţie de presă, acuzatul Raynai Carol a declarat între altele: “Manifestaţiile presei maghiare dinaintea datei de 19 martie 1944 le-am primit cu stupefacţie. Această presă şi-a uitat menirea ei, că nu a ieşit deschis alăturea de cauza aliatului nostru. Faptul numirii mele a dat {un} nou imbold unităţilor luptătoare.”

“Prezenţa mea aici, înseamnă împrejurări şi concepţii schimbate. Nu sunt dispus să tolerez astfel de stăruinţe care slăbesc puterile naţiunii în lupta împotriva groazei din răsărit.”

La 1 iunie 1944, în şedinţa adunării judeţene, acuzatul Raynai Carol, la interpelarea deputatului Szabó Ioan că are cunoştinţe prefectul că mai mulţi membrii ai consiliului judeţean au ascuns bunurile evreieşti, a răspuns:

“Da, am cunoştinţă, în fiecare caz descoperit există cercetări şi vinovaţii vor fi pedepsiţi... Aici la Oradea a fost mai severă şi va fi mai severă procedura.”

Aşa rezultă construcţia sufletească a acuzatului Raynai Carol, cu care a pornit la drum când a fost numit prefect la Oradea şi aşa se explică pentru ce nu a luat nici o măsură de îndreptarea lucrurilor din ghetou.

Dar, acuzatul Raynai Carol a mai avut şi altă activitate încă în anul 1940, când, în calitate de general de brigadă, a fost comandantul militar al municipiului Oradea.

În această calitate, încă din primele zile a practicat deposedarea şi retragerea brevetelor şi autorizaţiunilor de la diferiţi cetăţeni evrei şi români. Aşa de exemplu prin Ordonanţa nr. 3946/1940 a retras autorizaţiunea de funcţionare a firmei Palace, iar prin actul nr. 3198/1940 a retras autorizaţiunea de la firma Astoriei.

Iată cum motivează acuzatul retragerea autorizaţiuniei firmei Palace: “Întrucât s-au ivit excepţii serioase împotriva activităţii Palace.”

Acuzatul s-a amestecat în toate compartimentele vieţii profesionale şi economice din Oradea. Astfel, {a trecut la} concedierea funcţionarilor români şi evrei de la întreprinderile particulare, din oficiile şi stabilimentele publice, a interzis profesarea avocaturii şi a medicinii la majoritatea avocaţilor şi medicilor români şi evrei.

Dar punctul culminant al activităţii sale, în calitate de comandant militar al oraşului Oradea, a fost expulzarea celor 100 de familii din Oradea.

Deşi ordinul primit era în sensul ca să fie expulzate 100 de persoane, acuzatul a dispus expulzarea a celor 100 de familii, ridicându-se astfel numărul celor expulzaţi numai din oraşul Oradea la aproximativ 400 de persoane.

Cu toate că ordinul s-a ocupat numai principial de expulzări, neindicând modul cum trebuie să se facă această expulzare, acuzatul Raynai Carol a dus la îndeplinire intenţionat şi [în] mod excesiv şi cât se poate de neomenos acest ordin, lăsând frâu liber urii de rasă a agenţilor săi.

Iată pe scurt cum s-au întâmplat faptele:

Toţi cei vizaţi au fost arestaţi de către jandarmi şi escortaţi la penitenciarul din Oradea. Aici, după percheziţionare, au fost înghesuiţi în celule, iar pe la sfârşitul primei zile, agenţii de executare au înscenat o executare în masă a celor închişi cu scopul de a-i tortura moraliceşte. După această simulare de execuţie, toţi cei arestaţi, în frunte cu episcopul dr. Nicolae Popovici al Orăzii, au fost conduşi la gară cu escorte puternice şi cu maltratări. La gară au fost îmbarcaţi în vagoane de vite, pline cu gunoi, fără scaune, fără lumină şi fără apă, iar în timpul îmbarcării funcţionarii căilor ferate şi publicul de la gară i-a huiduit, făcând haz de această situaţie, apoi vagoanele au fost plumbuite şi expediate în România pe ruta Békéscsaba, Lökösháza-Curtici.

Averile celor expulzaţi au fost luate în primire de curatori maghiari, aleşi pe sprânceană de acuzat.

Acuzatul Raynai Carol, dacă ar fi avut câtuşi de puţin sentimente omeneşti şi nu ar fi fost stăpânit de ura de rasă, chiar în cazul când a avut ordinul de expulzare, putea să facă această expulzare în mod uman. Aşa, în primul rând nu trebuia să expulzeze 100 de familii, în loc de 100 de persoane, în al doilea rând putea să lase celor expulzaţi să-şi ia unele lucruri strict necesare şi să ia măsuri pentru administrarea şi conservarea bunurilor ce le rămâneau în urmă şi, în fine, trebuia să facă expulzarea în vehicule corespunzătoare şi nu pe o rută lungă, care a cauzat nenumărate lipsuri şi suferinţe, ci prin punctul de frontieră Băile Felix-Mirău, situat la numai 2 km. de oraşul Oradea.

Prin faptul că nu a făcut expulzarea în aceste condiţiuni omeneşti, este evident că acuzatul, în mod intenţionat a săvârşit o execuţie excesivă a măsurilor cu caracter politic şi rasial.

Acuzatul Raynai (Reiner) Carol a lăsat mână liberă şi chiar a ordonat, fără nici un motiv just, schingiuirea, maltratarea şi internarea în lagărul Püspökladány a mai multor români. Astfel este cazul victimei Oraş Vasile, care la 20 septembrie 1940 a fost ridicat din locuinţa sa şi dus în localul comandamentului militar, unde a fost legat de mâini cu sârmă în care s-a introdus curent electric, apoi a fost bătut cu bastonul de cauciuc, atât de crunt, că i-a căzut 7 dinţi din gură, timpanele ambelor urechi i-au fost sparte şi coşul pieptului i-a fost rănit.

La fel a fost maltratat şi Bucico Coriolan fost primar al oraşului Oradea, iar după maltratare a fost internat în lagărul de la Püspökladány.

Iată cum descrie dr. Turi Coloman, fostul referent administrativ al acuzatului, în timpul administraţiei militare din Oradea, atitudinea şi activitatea acuzatului Raynai Carol din timpul acestei administraţii:

“El nu a ascuns atitudinea lui şovină, naţionalistă şi antisemită. Aceste sentimente erau generatoare ale actelor lui de samavolnicie. Când la 26 noiembrie 1940 şi-a luat rămas bun, i-am spus în faţă că activitatea lui a fost nenorocoasă, la care acuzatul a declarat că va răspunde pentru faptele lui.”

Având în vedere că, faţă cu faptele săvârşite de acuzat şi arătate mai sus, Tribunalului Poporului a trebuit să schimbe calificarea dată prin actul de acuzare şi să stabilească că faptele acuzatului Raynai Carol constituie complicitatea la crimele prevăzute de art. 2 lit. h. şi m. şi automat de crimă de război prevăzut de art. 2 lit. o. din Legea nr. 312/1945.

După cum s-a arătat mai sus, pe lângă autorităţile administrative şi poliţieneşti care au executat internarea evreilor în ghetou, o parte a populaţiei maghiare, animată de această ură de rasă ca şi administraţia de stat, a ajutat această administraţie ori de câte ori a avut ocazia, denunţând pe cei ce au putut să se ascundă din faţa urgiei executorilor acestor măsuri rasiale.

Unul dintre aceşti denunţători auxiliari ai administraţiei de stat a fost acuzatul VADAS IOSIF din Oradea, fost cu domiciliul în str. Tompa Mihály nr. 41. Acuzatul fiind de profesiune monteur electrician a fost trimis ca să lucreze în str. Episcopiei.

În această stradă, la casa locuitorului Bene Emeric, stăteau ascunşi doi evrei şi anume David Oscar şi Balázs Emeric. Aceştia se ascunseseră încă din luna aprilie 1944, deoarece fuseseră urmăriţi pentru activitatea comunistă, iar de la începutul lunii mai 1944 nu au mai părăsit această ascunzătoare ştiind că dacă apar în public, ar fi internaţi în ghetou. Întâmplarea a făcut ca la 6 septembrie 1944, casa lui Bene Emeric să fie avariată din cauza unui bombardament aliat, cu care ocazie David Oscar a fost rănit de dărâmăturile tavanului şi numai cu mare greutate a putut să fie salvat de la moarte.

Uzina electrică Oradea a luat dispoziţiunea [hotărârea] ca să trimită electricieni şi la casele bombardate în scopul de a demonta contoarele pentru a nu se pierde. În executarea acestei misiuni, electricienii Schmack şi Szentmiklosi au ajuns cu verificările şi la casa lui Bene Emeric, unde au recunoscut pe cei doi evrei ascunşi acolo. Plecând de la această casă, electricianul Szentmiklosi a adus la cunoştinţa acuzatului Vadas Iosif, cele descoperite de el şi, peste aproximativ o oră, la casa lui Bene Emeric s-au prezentat doi poliţişti, însoţiţi de acuzatul Vadas Iosif şi, în urma identificării evreilor David Oscar şi Balázs Emeric prin acuzatul Vadas Iosif, poliţiştii au arestat atât pe cei doi evrei, cât şi pe Bene Emeric şi soţia sa. Toţi aceştia au fost condamnaţi le câte 2 luni închisoare cu menţiunea ca, după executarea acestei închisori, cei doi evrei urmau să fie internaţi, dar survenind evenimentele de război cu iminenta eliberare a Orăzii de către trupele sovieto-române, cei 2 evrei au fost predaţi comandamentului militar cu scopul de a fi executaţi, însă prin intermediul unor tovarăşi de ai lor, au reuşit să evadeze din închisoarea militară.

Este adevărat că, în cursul instrucţiei, tovarăşul de lucru al acuzatului Vadas, anume Schmach Francisc a afirmat că după descoperirea celor 2 evrei, colegul său Szentmiklosi a anunţat această descoperire unui poliţist care se afla în stradă.

Că această mărturie a lui Schmack Francisc este susţinută de martorul Kala Gustav, într-o oarecare măsură şi anume că acuzatul Vadas Iosif în timp ce lucra cu acest martor, a fost chemat de la locul unde lucra de un băiat de la apărarea pasivă, că numai în urma acestei chemări, acuzatul Vadas Iosif, s-a dus la casa lui Bene Emeric.

Dar aceste depoziţii nu sunt demne de crezare, ci sunt făcute dintr-un spirit de solidaritate cu acuzatul, căci dacă am admite ce spune martorul Schmack Francisc că anume Szentmiklosi Ladislau a fost acela care a anunţat prima dată poliţia, atunci cum se explică faptul că poliţistul nu a intrat imediat în casa lui Bene Emeric şi nu a chemat drept călăuză pe Szentmiklosi Ladislau?

De altcum, şi din depoziţia martorului Kala Gustav rezultă că Schmack şi Szentmiklosi au venit la casa unde lucra acuzatul Vadas Iosif şi au vorbit cu acuzatul relatându-i că la casa lui Bene Emeric au descoperit 2 evrei. În acelaşi timp martorul Schmach Francisc a susţinut în depoziţia sa că nu s-a întâlnit în ziua aceia cu acuzatul Vadas Iosif, ci numai în ziua următoare. Din această contradicţie se poate trage concluzia că atât martorul Schmack Francisc cât şi Kala Gustav au voit intenţionat să-şi salveze colegul, adică pe acuzat, iar depoziţia lor nu poate fi demnă de crezare.

În opoziţie cu mărturisirile acestora este faptul, recunoscut de acuzat şi dovedit cu martorii Bene Emeric, David Oscar şi Balázs Emil că acuzatul Vadas Iosif a fost acela care a însoţit pe cei doi poliţişti la casa lui Bene Emeric şi care a stăruit la identificarea lor şi această operaţiune s-a întâmplat la aproximativ o oră după plecarea electricienilor Schmack Francisc şi Szentmiklosi Ladislau, or, dacă Szentmiklosi ar fi fost denunţătorul [...] de poliţiţti şi imediat după părăsirea casei lui Bene Emeric [...] să treacă o oră de la descoperire şi până la venirea poliţiştilor şi nici nu ar fi fost nevoie să fie chemat pentru identificare acuzatul Vadas Iosif, când era de faţă Szentmiklosi şi ar fi putut să le servească date pentru identificarea celor doi evrei.

Lucrurile s-au petrecut cu totul altfel şi anume Szentmiklosi şi cu Schmack descoperind pe cei doi evrei, când au terminat lucrul, au părăsit casa lui Bene Emeric şi au trecut pe la acuzatul Vadas Iosif, care lucra, o lucrare de electrician la o altă casă din vecinătate, i-au comunicat cele descoperite şi au plecat, iar acuzatul Vadas Iosif, rămânând în aceeaşi stradă fiind condus de ura de rasă, în mod intenţionat a căutat să se întâlnească cu poliţia şi nu s-a lăsat până când nu a condus pe cei doi poliţişti la faţa locului ca să aresteze pe cei ascunşi.

O altă categorie de acuzaţi în acest proces sunt moaşele comunale, sau anumite femei, care fără a avea calificarea de moaşe, au ajutat totuşi pe anchetatorii la cercetarea valorilor ascunse până şi în cele mai intime locuri ale persoanelor anchetate. Desigur că, dacă aceste moaşe şi-ar fi făcut datoria profesională în mod conştiincios, ele nu ar putea fi calificate drept criminale de război, fiind în serviciul comunal, nu puteau să refuze anumite examene corporale, ţinând de specialitatea lor. Dar ele fiind otrăvite de îmbogăţire, în mod intenţionat au săvârşit o serie întreagă de cruzimi şi torturi cu ocazia cercetărilor corporale şi nu rare au fost cazurile, când au necinstit în cursul acestor cercetări chiar şi fetele virgine, fapte nepermise nici din punct de vedere moral şi nici din punct de vedere legal.

O astfel de moaşă comunală a fost în comuna Marghita, judeţul Bihor, acuzata ELISABETA MEGYESI, care a fost pusă împreună cu cealaltă moaşă comunală de acolo numită Elisabeta Valko, ca să cerceteze femeile internate în ghetou căutând la ele bani şi bijuterii. Acuzata, după cum s-a dovedit a avut misiunea să caute numai în anumite părţi şi anume în ghete şi în haine, iar cealaltă moaşă trebuia să caute în organele genitale. Până când însă moaşa Elisabeta Valko, n-a depăşit cadrul uman de cercetare, acuzata Megyesi Elisabeta s-a purtat tot timpul extrem de brutal cu cele pe care le cerceta.

În timp ce se făceau aceste examene vaginale, moaşa Elisabeta Valko a fost chemată la o pacientă în comună, iar acuzata i-a luat locul şi în ceea ce priveşte percheziţiile vaginale. Cu această ocazie a examinat pe tânăra Glück Iţa în vârstă de 16 ani, care deşi era virgină, totuşi acuzata a examinat-o rupându-i cu mâinile himenul şi producându-i hemoragie, astfel că atunci când s-a înapoiat moaşa Elisabeta Valko, acuzata a fost găsită de aceasta cu mâinile pline de sânge. Martorii audiaţi în cauză relatează că acuzata Megyesi Elisabeta când a examinat pe tânăra Glück Iţa, susţinând că are ceva ascuns în părţile intime, a somat-o foarte furioasă ca să împingă obiectul ascuns afară şi apoi pe acelaşi ton furios a cerut un cuţit. Nu s-a dovedit însă că într-adevăr ar fi întrebuinţat cuţitul la tăierea himenului, astfel că ruptura a făcut-o cu mâinile goale. De fapt s-a dovedit că Glück Iţa avusese ascuns în anus un sul în care erau puse bancnote în valoare de 1.900 pengő şi astfel acuzata, nepricepându-se dacă acest obiect este în vagin sau în rect, fiind pornită pe teroare, a făcut acest gest nesocotit rupând vaginul acelei fete, provocându-i o hemoragie fără să fi fost în stare să găsească sulul cu bancnotele. Se vede că cealaltă moaşă a fost mai expertă fiindcă, la înapoiere, ea a fost aceea care a scos sulul cu bancnotele din rectul victimei Glück Iţa.

Probabil că, în împrejurări normale, Glück Iţa, dacă ar fi avut îngrijirile necesare, ar fi scăpat cu viaţă, dar având în vedere că în ziua următoare percheziţiei a fost transportată, împreună cu ceilalţi evrei din Marghita la Oradea, iar de acolo, peste 3 zile, au fost învagonaţi şi duşi spre Auschwitz, n-a mai avut posibilitatea să se trateze şi astfel a primit o infecţie generală şi, în cursul transportului spre Auschwitz, a murit în vagon. Martorii relatează convingerea lor că această moarte s-a întâmplat din pricina septicemiei generale, iar precipitarea morţii s-a datorat şi mizeriilor îndurate în ghetou, dar mai ales în vagon spre Auschwitz, într-o înghesuială foarte mare şi pe timpul căldurilor insuportabile.

Acuzata Medgyesi Elisabeta a avut dorinţe de îmbogăţire. Astfel a pretins de la femeile evreice, ce urmau să fie internate în ghetou, bijuterii şi încălţăminte, făgăduindu-le că nu le va face nimic cu ocazia controlului.

Toate aceste fapte puse în sarcina acuzatei s-au dovedit cu declaraţiunile martorilor: Valko Elisabeta, Berkovits Berta, Pollak Luiza, Herskovits Sarolta, Grünfeld Ileana, Grünfeld Aranca şi soţia lui Preosler Abraham.

O colegă în specialitate şi întru fărădelegi a acuzatei Medgyesi Elisabeta a fost în Valea lui Mihai, acuzata văduva lui KISS IOAN născută ZEFFER ROZALIA, moaşă comunală încredinţată cu examinarea internă a femeilor ce urmau să fie internate în ghetou din Valea lui Mihai. Şi această acuzată s-a întrecut pe sine însă în misiunea primită cercetând vaginurile femeilor cu o brutalitate nemaipomenită şi întinzând aceste cercetări chiar şi la fetele tinere în etate de 13-14 ani. Faptele de mai sus se dovedesc cu depoziţiile martorilor Patos Maria, Bauer Agnes şi Weinberger Margareta.

B. GHETOUL SATU-MARE

În judeţul Satu-Mare au fost înfiinţate 2 ghetouri şi anume unul în oraşul reşedinţă de judeţ Satu-Mare şi al doilea în oraşul Baia-Mare. În afară de aceste 2 ghetouri a mai fost un lagăr de concentrare în oraşul Careii Mari, iar evreii adunaţi acolo au fost transportaţi {ulterior} în ghetoul din Satu-Mare.

La 27 aprilie 1944 a avut loc în Satu-Mare conferinţa lui Endre László, la care au participat subprefectul judeţului dr. Boer Endre, primarul oraşului dr. Csóka Ladislau, ajutorul de primar al aceluiaşi oraş Satu-Mare dr. Rogozi Papp Zoltán, secretarul general al primăriei Satu-Mare dr. Pirkler Ernest, precum şi şefii autorităţilor poliţieneşti şi ai jandarmeriei. S-a arătat mai sus modul cum au decurs aceste consfătuiri şi cunoştinţele acumulate de participanţi astfel că nu este cazul a se mai aminti din nou.

Este suficient a se arăta însă că şi primarul oraşului Satu-Mare a emis o publicaţiune sub nr. 12150 din 3 mai 1944 a cărui cuprins în rezumat este următorul:

“Anunţ pe evreii locuind pe teritoriul municipiului şi obligaţi, conform Ordonanţei mele nr. 12080 Pres., la purtarea semnului distinctiv, că începând de la 3 mai ora 5 dimineaţa nu-şi pot părăsi locuinţele. Dintre acei evrei, care nu locuiesc în cartierele desemnate drept tabere evreieşti, începând de la 4 mai până la noi dispoziţiuni nu pot să-şi părăsească locuinţa decât zilnic de la orele 9 până la 11 a.m. exclusiv în scopul ca, în acest interval, să se îngrijească de apă de băut, alimentele cele mai strict necesare şi a celor mai strict necesare {bunuri} pentru existenţa lor. Cei care vor eluda această permisiune vor fi internaţi.”

Şi la Satu-Mare ca şi la Oradea, primarul împreună cu secretarul general şi ajutorul de primar au convocat o conferinţă în sala primăriei, citând acolo întregul personal poliţienesc, al jandarmeriei, al percepţiei, al administraţiei financiare, al primăriei şi a corpului didactic primar şi secundar. Conferinţa a fost prezidată de acuzatul dr. Csóka Ladislau, care a dat instrucţiuni în legătură cu strângerea şi internarea în ghetou a evreilor. La această conferinţă au luat parte, ca asistenţi ai primarului, dr. Sárközi Béla ofiţer de poliţie, vitéz Zegenyi Carol, comandantul personalului de gardă poliţienească, dr. Pirkler Ernest, secretarul general al primăriei, dr. Nagy Eugen, şeful poliţiei şi Deményi N., comandantul legiunii de jandarmi. Cu această ocazie s-au format şi comisiunile pentru strângerea evreilor.

Nici la Satu-Mare nu s-au respectat ordonanţele şi instrucţiunile referitoare la cei exceptaţi şi astfel şi aici au fost internaţi toţi evreii fără deosebire, adică şi copii sub 6 ani, bătrânii, bolnavii şi în general toţi cei exceptaţi de la purtarea stelei galbene.

S-a amintit în partea generală a acestei hotărâri că toţi cei însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a strângerii evreilor erau în cunoştinţa celor ce urmau să li se întâmple evreilor, precum şi în cunoştinţa ilegalităţii ordinelor de internare, astfel că nu este cazul a se mai repeta această problemă. Este totuşi edificator şi concludent a se arăta, că acuzatul dr. Csóka Ladislau, primarul oraşului Satu-Mare a avut francheţa să mărturisească la instrucţie că îşi dădea seama că săvârşeşte o operaţiune ilegală. Iată textual ce a declarat în interogatoriul său la instrucţie:

“Fiind jurist şi cu o veche practică administrativă îmi dau seama că această dispoziţiune luată şi transmisă de către secretarul de stat Endre László nu avea bază legală, pentru a reglementa o materie neconstituţională, care nu se poate reglementa prin astfel de ordine... La întrebarea acuzatorului public mai declară că: dacă primeam ordine similare privind persoane de naţionalitate maghiară nu le-aş fi executat.”

Ghetoul din Satu-Mare a fost înfiinţat, ca şi la Oradea, într-un cartier al oraşului, adică în case de locuit, dar şi aici perimetrul ghetoului a fost stabilit în flagrantă disproporţie cu cei 18.000 de evrei care au fost internaţi acolo.

Aprovizionarea cu alimente a populaţiei din ghetou a fost făcută vădit cu intenţia de a subalimenta pe cei internaţi acolo, fapt prin care cei însărcinaţi cu această operaţiune au contribuit la cauzarea unei vieţi insuportabile pentru pensionarii ghetoului. Iată cum descrie martorul dr. Borgida Iosif această stare de lucru:

“Până la mutarea evreilor din provincie, ei au fost aşezaţi astfel încât, într-o odaie normală, erau plasate 10-15 persoane. Întrucât după acest aranjament au mai fost aduşi vreo 3.000 de evrei şi câteva mii din satele judeţului, situaţia a devenit insuportabilă, foarte mulţi oameni au fost aşezaţi în pivniţe şi poduri în condiţiuni mizerabile. Eu am intervenit personal pe lângă conducătorii de mai sus, dar nu au onorat cererile pentru extinderea teritoriului ghetoului.”

“La intrarea în teritoriul ghetoului toată lumea a fost strict percheziţionată, iar la femei au făcut şi percheziţie vaginală în condiţiuni ruşinoase. Toate valorile am fost nevoiţi să le predăm unui ofiţer de poliţie sau de jandarmi.”

“În ce priveşte alimentarea, am primit de la primărie alimente atât de insuficiente, încât din acestea nu s-a putut trăi. Astfel noi, din banii adunaţi pentru scopuri comune, am plătit odată 200 mii de pengő consilierului Pirkler pentru ca să fim aprovizionaţi din afară. Notez că această sumă au acceptat-o în preziua începerii deportării.”

Schingiuirile şi torturile s-au ţinut lanţ şi aici cu scopul de a determina pe evrei să mărturisească unde au ascuns banii şi bijuteriile. Patronii acestor torturi şi schingiuiri au fost în special dr. Sárközi Béla, ofiţer de poliţie şi comandant al ghetoului, vitéz Zegeny Carol inspector de poliţie şi vitéz Deményi N. locotenent-colonel de jandarmi, dar nici şefii administraţiei nu erau străini de cele ce se petreceau în ghetou, în privinţa cercetărilor după bunuri şi valori. Iată ce declară martorul dr. Borgida Iosif cu privire la maltratările, intimidările şi şicanele ce li se făceau din partea autorităţilor maghiare:

“Paza ghetoului era deosebit de strictă. Spre a ne intimida în timpul nopţii au circulat camioane cu farurile aprinse şi mitralierele montate. Cunosc unele cazuri de scăpare [evadare] simulată cu scopul de a pune mâna pe ultima valoare ascunsă cu atâtea riscuri. Cazul d-nei Markovics, care a predat valori importante ascunse unui poliţist, ce a făcut parcă în timpul scăpării ar fi fost descoperit*. Victimele le-au dus [au fost duse] la poliţie, acolo au fost crunt bătute şi readuse din nou în ghetou. În schimb valorile au fost reţinute. Din ordinul comandantului ghetoului Sárközi Béla, comisar de poliţie s-a exercitat o presiune extraordinară prin intimidare asupra oamenilor, ca toate valorile să fie predate. După o propagandă intensă de intimidare, făcute de Sárközi şi de Zegenyi, au pus în faţa reşedinţei Sfatului Evreiesc un coş cu scopul ca, până la un anumit termen, toată lumea are drept de a arunca în acest coş valorile, fără să fie observat şi pedepsit. În urma acestei mărinimii a poliţiştilor, s-au adunat de la internaţii intimidaţi valori foarte mari de bijuterii, ceasuri, brăţări etc. Ghetoul a fost vizitat în mai multe rânduri, mai ales de către Zegenyi, inspector de poliţie şi vitéz Demény locotenent-colonel de jandarmi, care au venit să ne viziteze în ghetou şi pentru a se delecta de situaţia noastră mizerabilă.”

În ghetoul din Satu-Mare s-au întâmplat schingiuiri aşa de mari din partea unei grupe speciale de torturare şi cercetare după averi ascunse, încât cei internaţi în ghetou se îmbulzeau la trenurile de deportare numai ca să scape de maltratările din ghetou.

În privinţa aceasta depoziţia martorei soţia lui Delmann Andrei este edificatoare:

“...Aici am fost predaţi unor anchetatori speciali, oameni tineri, îmbrăcaţi în civil, dar care au făcut parte din jandarmeria specială de front. În prealabil, toată lumea a fost avertizată că nu are nici un rost să nu recunoască pentru că ei au mijloace suficiente spre a ne constrânge să spunem adevărul. Noi am aşteptat în curte şi de acolo am auzit vaietele, strigătele victimelor. Nu peste mult a venit şi rândul meu. Am fost condusă în faţa unei comisiuni de trei care au încercat să mă înduplece, să declar unde e blana persană, pe care dealtfel niciodată n-am avut-o, şi alte valori, spunând că ei ştiu foarte bine că am ascuns multe lucruri. Între timp a intrat şeful lor, tot în civil, un om mic blond, care a spus că nu are nici un rost, să vorbească cu mine, ci să păşească la fapte. Atunci am fost prinsă şi după aceea am fost obligată să dau jos pantofii, m-au culcat pe o bancă, unul dintre ei m-a prins cu genunchii, iar celălalt a început să mă bată la tălpi cu o bâtă lungă până a obosit şi mi-a ridicat rochia şi m-a bătut acolo unde a putut. Eu am strigat şi m-am văitat de chinuri. Am fost bătută grozav [groaznic], după aceea obligată să fac pas alergător în jurul camerei, apoi obligată să-mi trag pantofii ceea ce era încă un chin. Din nou am fost anchetată să spun adevărul, că unde sunt ascunse valorile şi pentru că nu am spus au repetat acelaşi procedeu. Din nou descălţată de pantofi şi din nou am fost bătută şi schingiuită. În timpul bătăii a intrat conducătorul lor punând să mă bată şi mai bine. Atunci am fost trimisă afară şi am aşteptat într-o altă curte până când am fost din nou chemată şi trimisă din nou în ghetou. Am fost atât de mult zdrobită încât corpul meu a fost plin de vânătăi şi n-am putut să umblu fiind transportată de 2 persoane. Peste o săptămână din nou am fost chemată la anchetă şi atunci de frica bătăii m-am prezentat benevol la un transport ca să fiu transportată cât se poate de urgent, astfel am scăpat de alte schingiuiri.”

Aceşti anchetatori şi schingiuitori aveau metode inchiziţionale [inchizitoriale] de a stoarce mărturisirile ce le trebuiau. Aceste metode au constat în a bate cu bastonul la tălpi şi la mâini, în a strânge testiculele la bărbaţi. După cum rezultă din probele de la dosar foarte mulţi evrei au fost astfel maltrataţi. Martorii audiaţi în cauză îşi amintesc astfel: de bijutierul Gros Samoilă, de Lebovits Leopold, Spitz Bela, Salamon Heinrich, Princz Iosif, Reiter Emeric, apoi de Gerö Alexandru, comerciant de cereale care, după ce într-o zi fusese grav schingiuit, a doua zi, când a fost chemat din nou la cercetări, de groaza schingiuirii s-a sinucis.

După analizarea faptelor petrecute în ghetoul oraşului Satu-Mare, este necesar a se analiza personalitatea celor care au contribuit la înfiinţarea acestui ghetou, precum şi rolul avut de fiecare din ei.

Capul oraşului Satu-Mare a fost primarul acuzat dr. CSÓKA LADISLAU. Acest acuzat este originar din oraşul Debrecen, a ajuns în postul de primar al municipiului Satu-Mare în urma Dictatului de la Viena şi în baza meritelor personale pe care le-a avut faţă de regimul horthysto-fascist din Ungaria. S-a amintit sus că vinovăţia acuzaţilor, primari de carieră nu s-ar putea stabili atât de uşor, dacă nu s-ar cunoaşte sufletul acestor acuzaţi, care rezultă din manifestările lor. Astfel s-ar putea luneca uşor pe panta concepţiei că aceştia fiind funcţionari de carieră trebuiau să execute anumite ordine, chiar ilegale, sub imperiul constrângerii morale, deoarece în caz contrar s-ar fi văzut ameninţaţi să-şi piardă postul şi deci existenţa lor şi a familiei lor.

Nu acesta este însă cazul primarului dr. Csóka Ladislau, care şi-a arătat ura de rasă şi sentimentele tipic fasciste încă înainte de înfiinţarea ghetoului, printr-o serie de acte din iniţiativă proprie, nebazate pe nici un ordin sau lege.

Pe acestă linie, acuzatul dr. Csóka Ladislau încă la 14 noiembrie 1942 emite publicaţiunea [dispoziţiunea] nr. 3038 din 1942 apărută în ziarul “Szamos”, prin care interzice evreilor ca să cumpere mai mult de 100 kg. lemne săptămânal.

Ca rezultat al prigoanei dezlănţuită de acest primar venetic, ziarul “Szamos” din 30 octombrie 1942, elogiind activitatea acuzatului, poate face bilanţul în sensul că, într-un singur an, 74 de localuri de prăvălii evreieşti au trecut în mâini creştine. Articolul poartă titlul “O nouă descălecare la Satu-Mare.”

Acelaşi ziar ocupându-se de aceeaşi problemă scrie în articolul intitulat “Schimb de gardă” următoarele:

“Natural că la introducerea administraţiei civile nu s-a putut tergiversa mult. Schimbarea a trebuit să se facă prin foc şi sabie. Defectul era că în mâinile celor mai mulţi, era un contract valabil pe un an. A trebuit să aşteptăm mai mult, până când expiră contractul. Munca a început la 1 ianuarie al acestui an. Că primarul dr. Csóka Ladislau, împreună cu consiliul comunal a făcut o muncă, nu mică, iar aceasta o dovedeşte lista din care rezultă că schimbul de gardă a fost făcut şi executat fără rezerve. În piaţa Horthy 23 de localuri evreieşti au trecut în mâini creştine...”

Dar acuzatul, consecvent cu sine însuşi, nu s-a ocupat numai de prăvălii, ci a urmărit cu tenacitate deposedarea evreilor de orice mijloc de existenţă. Iată cum descrie ziarul “Szamos” activitatea acuzatului în ceea ce priveşte birjarii şi taximetriştii:

“Acum doi ani dacă sosea călătorul la gară, birjarii evrei bărboşi îl duceau în oraş. Şi aici, conducătorul oraşului a făcut o situaţie curată. În acel timp dintre 68 birjari, 42 erau evrei, iar din 25 proprietari de taximetre, 20 erau evrei. Azi deja nu mai există nici un taximetrist evreu la Satu-Mare. Pe capră şi la volan stau creştinii.”

Tot acuzatul dr. Csóka Ladislau este acela care, la 6 martie 1943, emite o ordonanţă cuprinzând regulamentul de funcţionare a ştrandului comunal din Satu-Mare care la punctul 3 pune pe locuitorii evrei ai oraşului alăturea de persoanele de moravuri uşoare, de persoanele cu boli venerice evidente şi de persoanele scârboase, interzicându-le accesul la ştrandul comunal. Această ordonanţă se află la dosarul cu acte al ghetoului Satu-Mare la pagina 63.

Acelaşi acuzat, la 29 aprilie 1944, prin adresa nr. 11870/1944 fără nici o instrucţiune superioară intervine la oficiul poştal din localitate ca să interzică convorbirile telefonice pentru evrei şi să refuze primirea oricărui mandat poştal din partea lor. Această dispoziţiune este motivată cu aceea că evreii, probabil, vor căuta să-şi ascundă valorile prin mandat poştal sau uzând de convorbiri telefonice sau de telegrame. La această adresă, şeful oficiului poştal a răspuns negativ susţinând că nu poate să ia astfel de măsuri în lipsa unor ordine venite de la superiorii lui direcţi. Aceste acte se găsesc la dosarul anexă pag. 90-91.

Acuzatul şi ajutorul de primar dr. Pap Rogozy Zoltán, temându-se că nu vor putea aduna în ghetou cât mai urgent pe toţi evreii din Satu-Mare, au trimis o adresă sub nr. 12456 din 7 mai 1944 directorului Liceului Reformat din Satu-Mare, prin care îl invita ca pentru operaţiunea de strângerea evreilor în ghetou să-i pună la dispoziţie toţi profesorii liceului întărind cererea sa cu următoarea frază, care dezvăluie adevăratele lui sentimente:

“Sunt convins că şi dl. director simte importanţa completă a acestei obligaţiuni patriotice.”

Acest act se găseşte la acelaşi dosar la pag. 96.

Acesta este sufletul şi acestea sunt sentimentele de care era animat fostul primar al oraşului Satu-Mare în momentul când a primit instrucţiunile şi ordinele pentru strângerea evreilor în ghetou. Nu este deci de mirare excesul de zel pe care l-a dovedit în decursul acestor operaţiuni.

Dar acuzatul dr. Csóka Ladislau s-a ocupat şi cu formarea opiniei publice împotriva Unuinii Sovietice, căci iată conţinutul discursului său din 30 iunie 1943 publicat în ziarul “Szamos”:

“Honvezii bat hoardele roşii care s-au pregătit să ne copleşească, să ne distrugă; le mai aşteaptă o lovitură. Încă o lovitură care trebuie să fie ultima, puternică, după care nu mai există reculegere. Sperăm în braţele oţelite ale honvezilor noştri. Sperăm în forţa neclintită a vitejiei strămoşeşti maghiare şi sperăm aşa cum am mai scăpat odată de molima stăpânirii infame roşii şi a nihilismului şi acum în colaborare cu aliaţii noştri vom putea salva întreaga Europă.”

Unul din cei mai intimi colaboratori ai acuzatului dr. Csóka Ladislau a fost acuzatul dr. PIRKLER ERNEST, secretarul general al primăriei Satu-Mare. Acesta a fost încredinţat împreună cu subprimarul Rogozy Pap Zoltán să desemneze cartierul şi perimetrul ghetoului. Însuşi acuzatul dr. Csóka Ladislau a afirmat la interogatoriu că acuzatul Pirkler a luat parte alături de dânsul, atât la conferinţa de la Satu-Mare, cât şi la cea de le Muncacevo, acuzatul Csóka Ladislau ţinând să sublinieze în interogatoriul său la instrucţie că executantul efectiv al dispoziţiunilor referitoare la ghetou a fost Pirkler Ernest şi că la conferinţa de la Satu-Mare instrucţiunile scrise ale lui Endre László au fost primite şi de acuzatul Pirkler Ernest şi de ajutorul de primar dr. Rogozy Pap Zoltán.

Acuzatul dr. Pirkler Ernest a fost încredinţat cu executarea concretă a aprovizionării cu alimente a populaţiei evreieşti din ghetou. Dacă această aprovizionare s-a făcut aşa cum s-a arătat mai sus, este evident că răspunderea directă o poartă acest acuzat. S-a dovedit de altfel că acuzatul dr. Pirkler Ernest a primit din partea evreilor suma colectată de 200.000 pengő chiar în preziua începerii deportării. Acuzatul nu a putut justifica ce a făcut cu această sumă.

Martorul Borghida Iosif a declarat că el, în numele Sfatului Evreiesc, s-a plâns personal acuzatului Pirkler despre bătăile şi schingiuirile ce se întâmplau în ghetou, dar acesta nu a luat nici o măsură ca să fie sistate bătăile şi schingiuirile, după cum nu a luat nici o măsură ca să lămurească pe cei aflaţi în ghetou despre soarta care îi aşteaptă, căci în cazul când evreii din ghetou ar fi ştiut cu siguranţă că vor fi deportaţi ar fi făcut tot posibilul ca să scape prin evadare din ghetou. Acuzatul dr. Pirkler Ernest avea cunoştinţă de soarta care era hărăzită evreilor şi cu toate că fusese în legături bune înainte cu evreii, totuşi nu i-a prevenit ci, din contră, i-a asigurat mereu că nu vor fi deportaţi, fapt prin care le-a făcut un mare rău. (Depoziţia martorului dr. Boghida Iosif).

Acest acuzat figurează ca semnatar a mai multor adrese şi deciziuni prin care s-au respins cererile evreilor din ghetou de a se lărgi perimetrul ghetoului şi de a li se permite să primească din lucrurile lor proprii, lenjerie, lemne de foc etc. Această cerere a fost rezolvată prin hotărârea primarului dr. Csóka Ladislau din 16 mai 1944 în sensul că: “Lărgirea lagărului de evrei nu-mi stă în putinţă, pentru că după părerea experţilor teritoriul actual este perfect suficient pentru plasarea numărului existent de evrei.”

Este adevărat că primarul a permis să se dea alimente din alimentele evreilor, dar aceasta a făcut-o pentru că avea informaţii {de la} Corpului IX Armată din Cluj că, pe alocuri, evreii au otrăvit alimentele şi în credinţă că şi aceste alimente sunt otrăvite, primarul a dispus să se dea evreilor spre consumare. Hotărârea acuzatului dr. Csóka Ladislau în acest sens purtând nr. 13123 din 1 mai 1944 a fost comunicată şi acuzatului dr. Pirkler Ernest, după cum rezultă din dosarul actelor anexe fila 19-20. Deci şi acuzatul Pirkler s-a împăcat cu ideea că pentru evrei sunt bune şi alimentele otrăvite. Iată declaraţia martorului Borgida Iosif:

“Nici nu ştiam noi care va fi soarta noastră, iar reprezentanţii autorităţilor au făcut tot posibilul ca să ne ducă în eroare. Am fost înconjuraţi [încurajaţi] să continuăm lucrările de construcţie de introducere a curentului electric, a apeductului, canalizare etc., etc., pentru ca să ne menţină în eroarea noastră, că vom trăi aici şi nu vom fi transportaţi. Totuşi, odată, cu puţine zile înainte de deportare, s-a lansat un zvon între internaţi, că vom fi transportaţi peste frontieră. Masele au manifestat o stare de revoluţie, fiind hotărâţi de a muri mai bine aici, decât să fie deportaţi. În această situaţie, conştient de răspunderea conducătorului, am cerut audienţă la prefectul Endrödi Barnábas, prin intermediul poliţistului Czegeny, ca să pot cunoaşte o declaraţie autentică asupra sorţii noastre. Nu am fost primit de prefect, ci de locotenent-colonelul vitéz Demény, căruia arătându-i zvonurile şi îngrijorările noastre, am cerut să-mi spună precis ce ştie despre soarta noastră. El mi-a declarat pe onoarea lui ca ofiţer că nu vom fi transportaţi peste frontierele ţării.”

Cu privire la atitudinea în această direcţie a acuzatului Pirkler, acest martor spune următoarele:

“Pirkler a jucat rolul unui executant efectiv. În legătură cu situaţiunea mea personală a făcut promisiunea cumnatului meu Fredrich Princz – scutit conform dispoziţiunilor atunci în vigoare – că va aranja şi scutirea mea şi a familiei mele. În acest scop a şi preluat de la cumnatul meu un portţigaret de aur de mare valoare, dar nu a făcut nimica, deşi eu aveam 5 decoraţii şi puteam să fiu scutit. Acest Pirkler ne-a comunicat totdeauna să fim siguri că nu vom fi transportaţi, iar când s-a început transportul evreilor din provincie, atunci ne-a ademenit cu aceea că numai evreii din provincie şi nu şi cei de la Satu-Mare vot fi deportaţi. În general, acest învinuit, de la început, a jucat rolul unui protector al populaţiei evreieşti, dar totdeauna numai în aparenţă. Pentru a arunca praf în ochii noştri a adus odată o cantitate de ţigări.”

De altcum, acuzatul dr. Pirkler Ernest a avut un rol nefast de la [în] administraţia militară a municipiului Satu-Mare din toamna anului 1940 de sub comanda generalului Bajor, când în calitate de consilier administrativ a dispus retragerea brevetelor de la mai mulţi locuitori români şi evrei, ca de exemplu de la comercianţii de lemne şi de la birjari.

În ceea ce priveşte acuzatul dr. Rogozy Pap Zoltán, ajutorul de primar al oraşului Satu-Mare se constată din dosarul anexă cuprinzând actele aflate în arhiva primăriei oraşului Satu-Mare, că acest acuzat a fost referent în cauza interzicerii evreilor de a frecventa ştrandul orăşenesc. S-a mai arătat că acest acuzat, împreună cu Pirkler Ernest, a desemnat locul ghetoului şi că, în general, a secondat întru totul pe acuzatul dr. Csóka Ladislau.

Din dosarul cauzei rezultă că, la ghetoul din Satu-Mare, comandantul suprem a fost locotenent-colonel Demény, care a ştiut că [de] toate schingiuirile şi torturile întâmplate în ghetou, astfel că el răspunde pentru toate aceste schingiuiri.

Acuzatul vitéz Zegeny Carol a fost inspector de poliţie la Satu-Mare. Iar acuzatul dr. Sárközi Béla a fost ofiţer de poliţie şi şeful biroului controlului străinilor. Ambii au comandat şi supravegheat brutalităţile comise în ghetou cu scopul aflării valorilor ascunse, fapt pentru care Tribunalul Poporului i-a stabilit responsabilitatea.

ééé

Familia Schwartz din Satu-Mare, convenind anterior cu doi evrei polonezi, care aveau experienţa în ceea ce priveşte deportările de evrei, s-a hotărât să nu se lase internată în ghetou şi în acest scop şi-a construit un adăpost subteran într-o pivniţă unde, după ce au introdus alimente suficiente pentru aproximativ un an, au închis intrarea pivniţei camuflând-o în mod foarte ingenios, în acelaşi timp au săpat un tunel de la pivniţă, până la cămara de lemne, din partea opusă fabricii de lumânări, astupând ieşirea acestui tunel cu un bloc de pământ şi punând adăpostul în legătură cu coşul fabricii ca să poată primi aer. Dar, fiindcă prin coşul fabricii adăpostul se aerisea greu, cei 14 fugari ascunşi în acest adăpost trebuiau să iasă cu rândul la ieşirea tunelului din cămara de lemne pentru a lua noaptea aer. Tot noaptea desfăceau blocul de pământ pentru a putea face curent pentru aerisirea adăpostului. Ghinionul acestor evrei a fost că alăturea cămării de lemne se găsea locuinţa acuzatei FEKETE ELISABETA, care avea camera de alimente împreună cu un geam mic orientată înspre această cămară de lemne. Această acuzată a auzit seara zgomotele ce le făceau evreii când ieşeau la aer, a denunţat cazul poliţiei, care sub conducerea acuzatului Vancsa Ioan au scos pe cei 14 evrei din adăpost făcând să fie deportaţi spre Auschwitz. În cursul transportului cu trenul, acest grup de 14 evrei a sărit din vagon pe teritoriul Cehoslovaciei, (Rusiei Subcarpatice), dar 10 au fost prinşi şi executaţi, astfel că nu s-au înapoiat decât 4 persoane.

Acuzata Fekete Elisabeta a încercat să se apere în faţa Tribunalului Poporului, că nu ea a fost denunţătoarea grupului de evrei ascunşi în adăpost, ci că acest grup s-a folosit în adăpost de curentul electric şi oameni ai uzinei electrice au descoperit la contor consumul electric, fapt care a dat de bănuit că în pivniţă sunt ascunşi oameni. Această apărare nu este însă justificată, deoarece s-a dovedit cu martorii Schwartz Hermann şi Schwartz Eugen că atunci când cei 14 evrei au fost scoşi din adăpost, acuzata Fekete Elisabeta se afla în faţa locului şi s-a lăudat chiar declarând că este mândră că dânsa este aceea care a denunţat cazul poliţiei. De altfel, acelaşi fapt este recunoscut în parte şi de acuzatul Vancsa Ioan, detectivul de atunci, care a arătat că s-a dus la casa din str. Kölcsey nr. 37 în urma unui denunţ făcut de către o persoană particulară.

În sarcina acuzatei Fekete Elisabeta s-a mai dovedit şi împrejurarea că în momentul când evreii au fost scoşi din adăpost, o evreică şi-a potrivit chiloţii, acuzata pe loc a denunţat-o acuzatului Vancsa Ioan, că aceasta ar fi ascuns ceva obiecte sub chiloţi ceea ce a determinat ordinul că acea evreică să fie percheziţionată şi însăşi acuzata a fost aceea care a executat percheziţia.

De altcum, în afară de dovezile testimoniale a martorilor Schwartz Eugen, soţia lui Schwartz Hermann şi Schwartz Hermann, mai sunt 2 împrejurări care răstoarnă cu totul apărarea acuzatei. Astfel, acuzatul Vancsa Ioan în momentul căutării în adăpost stătea cu pistolul încărcat la deschizătura adăpostului din cămara de lemne de lângă locuinţa acuzatei, în timp ce alţii începuseră să desfacă podeaua construită la intrarea în pivniţă din magazia fabricii de ciment. Aceasta este o dovadă că poliţia a fost informată despre deschizătura adăpostului din cămara de lemne, că această informaţie nu putea să o dea lucrătorii uzinei electrice, care se pretinde că au verificat contorul, ci numai vecina cămării de lemne, care a fost acuzata.

O a doua împrejurare care răstoarnă apărarea acuzatei este articolul publicat în ziarul “Szamos” din 18 iunie 1944, în legătură cu descoperirea acestui grup de evrei. În acest articol se spune că pista de la care a pornit poliţia a fost zgomotul suspect pe care l-au auzit în fiecare noapte anumiţi vecini ai casei din str. Kölcsey nr. 37. Or, singura vecină apropiată a acestei case a fost acuzata. În cursul cercetărilor de la instrucţie s-a mai dovedit de altfel că acuzata încă înainte de această împrejurare şi-a arătat ura de rasă. Martora, soţia lui Schwartz Hermann arată cum această acuzată, cu trei zile înaintea de intrare a evreilor în pivniţă, văzând cum un ungur bate pe un evreu a venit şi a lovit şi ea pe acest evreu numindu-l într-una: “Jidan puturos.” Aceasta fiind construcţia sufletească de atunci a acuzatei Fekete Elisabeta, este explicabil de ce atunci când a auzit zgomote suspecte în curtea fabricii de lumânări, nu a ezitat nici un moment ca să nu-i denunţe* iar când denunţul ei a dus la rezultat pozitiv nu şi-a putut stăpâni manifestarea sentimentului de bucurie şi mândrie că este autoarea acestei descoperiri.

ééé

Acuzatul VANCSA IOAN, a fost şeful corpului de detectivi al poliţiei Satu-Mare şi, în această calitate, a avut o activitate deosebit de bogată în special în chestiuni evreieşti; astfel a luat parte, după cum însuşi recunoaşte, la strângerea evreilor pentru a fi internaţi în ghetou, distingându-se ca specialist în căutarea evreilor ascunşi în adăposturi subterane, aşa este adăpostul din str. Kölcsey (azi Decebal) nr. 37, unde a ridicat pe cei 14 evrei ascunşi acolo, şantajându-i cu o sumă mare de bani în felul că a promis familiei lui Schwartz Eugen că-i va scăpa în schimbul sumei de 100.000 de pengő, iar fratele lui Schwartz Eugen auzind această promisiune a coborât cu acuzatul în adăpost şi i-a arătat ascunzătoarea cu banii pe care îi aveau, iar după ce acuzatul nu s-a mai ţinut de cuvânt să-i salveze, fapt din care rezultă că această promisiune n-a fost decât un şantaj pentru a determina pe evrei să declare locul unde au ascuns banii şi bijuteriile. (Depoziţia martorilor Schwartz Eugen şi Schwartz Hermann).

De altcum, acuzatul Vancsa Ioan a urmărit metodic descoperirea valorilor ascunse de evrei. Astfel, este cazul obiectelor depuse de Edelmann Miksa la soţia lui Jakner Coloman născută Nagy Iolan, pe care acuzatul descoperindu-le le-a ridicat. De asemenea este cazul lui Izrael Alexandru unde acuzatul Vancsa s-a dus să caute bani şi bijuterii chiar după ce soţia lui Izrael Alexandru fusese deportată. (Martoră: soţia lui Lakli Antal născută Berkovics Borbal). La fel este cazul lui Simermann Martin unde acuzatul a descoperit bijuteriile îngropate în pământ şi covoarele camuflate într-un puţ cu fund dublu.

Acelaşi acuzat a mai descoperit în Satu-Mare şi adăpostul în care se ascunsese Lebkovits Edmund, Freud Wilhelm şi Weiss I. cu familiile lor în str. Vajay nr. 6, adăpost construit de aceştia cu ajutorul zidarului Krammer Ioan din Satu-Mare. După vreo 4 săptămâni de şedere în adăpost, evreii fiind informaţi că acuzatul Vancea Ioan suspicionează pe zidarul Krammel, pe care evreii îl aduseseră să locuiască la parterul clădirii lor, şi-au mutat familiile în altă parte şi a rămas în adăpost numai Lebkovits Edmund şi cumnatul său Freud Wilhelm. La 24 iunie 1944, acuzatul Vancea Ioan a arestat pe Krammer ca suspect şi în urma cercetării a descoperit adăpostul unde a găsit pe cei doi evrei. Aceştia pe baza legăturilor prieteneşti din trecut au rugat pe acuzat să nu-i denunţe şi să le favorizeze plecarea în Turcia, promiţându-i în schimb bijuteriile şi briliantele lor. Acuzatul a luat aceste bijuterii, dar n-a fost dispus să cedeze în chestiunea denunţării.

Acuzatul Vancsa Ioan a săvârşit şi alte brutalităţi cu ocazia strângerii evreilor în ghetou, aşa este cazul familiei Weiss Nicolae, când a obligat pe mama acestuia să ducă un pachet de 50 kg, în spate, deşi era o femeie de 59 de ani şi bolnăvicioasă.

Conform acestor sentimente de care acuzatul era animat, atunci când i s-a adus la cunoştinţă de către acuzatul Kerényi Ştefan că femeia Lidenthal Adela are o fetiţă de doi ani a evreicei – soţia lui Goldfinger, acuzatul Vancsa s-a prezentat la Lidenthal Adela, care adoptase pe fetiţă, le-a dus la poliţie şi, în urma unor maltratări, i-a luat fetiţa şi a internat-o în ghetou, Lidenthal Adela fiind de origină etnică germană convenise cu soţia lui Goldfinger Tiberiu ca să adopte pe fetiţa de doi ani a acesteia din urmă, lucru care s-a şi întâmplat în martie 1944. Pe [...] lui mai 1944, mama adoptivă a fetiţei voind să plece [...] s-a dus în piaţă după cumpărături şi, în acest răstimp, şi-a lăsat fiica adoptivă la soţii Kerényi Ştefan. Când s-a înapoiat Liedenthal Adela de la piaţă a găsit în curtea lui Kerényi pe agenţii poliţiei, anume acuzatul Vancsa şi agentul Vida. Fetiţa a fost despărţită de mama ei adoptivă şi deportată la Auschwitz, de unde nu s-a mai întors. Exterminarea acestei copile se datorează acuzatului Kerényi Ştefan, care atunci când i s-a lăsat fetiţa, a denunţat cazul acuzatului Vancsa Ioan şi apoi se datorează lui Vancsa Ioan care nu a ţinut seama că această fetiţă fusese adoptată încă din martie 1944 de către un creştin. Acelaşi acuzat ştia că, copiii sub 6 ani nu erau obligaţi la purtarea stelei galbene şi nici la internarea în ghetou iar în cazul în speţă, mai ştia că fetiţa fusese adoptată şi botezată în religia romano-catolică încă din luna martie 1944.

Dar acuzatul Vancsa Ioan a avut aceeaşi comportare şovină şi fascistă încă înainte de internarea evreilor în ghetou, astfel este cazul lui Friedmann Alex, care la 17 aprilie 1944 a fost bătut crunt de Vancsa Ioan pentru motivul că nu avea cusută reglementar steaua galbenă pe piept. Cu această ocazie s-a purtat într-un mod extrem de brutal cu acest Friedmann Alexandru urmărindu-l în mod perseverent mai mult timp.

Aceeaşi comportare răzbunătoare şi perseverentă a acuzatului a fost şi faţă de copiii minori ai lui Zelmin Iacob, repatriat în România, pe care sub învinuirea că fac spionaj i-a urmărit şi a făcut tot posibilul ca să fie deportaţi în Galiţia la Kamenecz-Podolsc de unde nu s-au mai reîntors. Martorul Lustig David a arătat la instrucţie cum soacra lui Zelmin a intervenit la Budapesta pentru salvarea copiilor şi cum comisarul de poliţie a fost de acord să amâne deportarea copiilor până la sosirea rezultatului de la Budapesta, dar acuzatul Vancsa Ioan a stăruit aşa de mult ca să nu se aştepte acest rezultat, încât comisarul şi-a schimbat hotărârea şi a dispus trimiterea copiilor peste frontieră încă în dimineaţa acelei zile. La puţin timp după expulzare a sosit telegrafic de la Budapesta prelungirea cu 6 luni a dreptului de şedere în Ungaria a acelor copii, însă totul a fost prea târziu, căci copii fuseseră expulzaţi. Nici astăzi nu se ştie de soarta acelor trei copii. Este foarte probabil că au fost exterminaţi deodată cu cei 30.000 de evrei la Kamenecz-Podolsc.

Aceasta este activitatea nefastă a acuzatului Vancsa Ioan arătată numai în linii mari, căci după cum rezultă din depoziţiile martorilor acuzatul Vancsa Ioan a fost acela care nu a scăpat nici o ocazie, cât timp a avut puterea în mâna sa, să facă rău semenilor săi şi acest rău îl făcea nu pentru că îşi temea slujba, pentru că s-a dovedit în fapt că era mai excesiv chiar decât şefii săi şi chiar atunci când putea să treacă cu vederea un fapt, nu o făcea, deşi nu i s-ar fi întâmplat nimic, întrucât nimeni nu ştia de cazul respectiv.

ééé

Ceea ce primarul dr. Csóka Ladislau a executat pe raza oraşului Satu-Mare, acuzatul dr. vitéz BOER ENDRE, subprefectul oraşului Satu-Mare a executat în cuprinsul judeţului Satu-Mare, prin înfiinţarea lagărului de concentrare din Careii Mari şi al ghetoului din Baia-Mare.

Până când însă, în Careii Mari nu a fost decât o tabără de concentrare a evreilor, după care evreii au fost transportaţi în ghetoul din Satu-Mare, până atunci în Baia-Mare a fost înfiinţat un ghetou independent.

Iată cum s-au petrecut faptele în mod cronologic cu ocazia înfiinţării acestui ghetou.

La vreo 2-3 zile după conferinţa de la Satu-Mare, adică la sfârşitul lunii aprilie 1944, Endre László, s-a deplasat la Baia-Mare pentru a da direcţiuni [instrucţiuni] pe teren referitor la internarea evreilor în ghetou. La consfătuirea care a avut loc la sediul Partidului Crucilor cu Săgeţi a luat parte locţiitorul primarului dr. Tamás Carol, care neprimind misiunea de a conlucra la înfiinţarea ghetoului, plecase din localitate şi astfel fusese înlocuit cu dr. Rosner Ştefan, care avea calitatea de ajutor de primar al oraşului Baia-Mare. Au mai participat la consfătuire: dr. Nagy Eugen, şeful poliţiei, Vajay Alexandru fost secretar general al primăriei, comandantul legiunii de jandarmi, căpitan dr. Varheli Tiberiu, Gergely Iuliu, preşedintele Partidului Crucilor cu Săgeţi pentru Ardeal, Horacsek Gheorghe preşedintele societăţii Baross.

Participanţii acestei conferinţe s-au deplasat apoi pe teren şi au ales locul ghetoului pentru evreii din Baia-Mare pe un teren viran, cu 3-4 şoproane al fabricii de sticlă König, iar evreii din plăşile Baia-Mare, Şomcuţa-Mare şi Copalnic Mănăştur la o fermă constând dintr-un grajd şi o şură situată în comuna Valea Burcutului, la o distanţă de 2-3 km. de oraşul Baia-Mare.

Şi aici, ca şi {în} celelalte ghetouri amintite până acum s-au format echipe de strângere a evreilor, de preluare a banilor şi valorilor etc. sub conducerea şefului poliţiei dr. Nagy Eugen şi a preşedintelui Partidului Nyilaşist, Gergely Iuliu. Strângerea evreilor s-a făcut într-un ritm extrem de scurt şi cu brutalităţi nemaipomenite, nelăsând oamenilor decât cel mult 10 minute ca să părăsească casele, oprindu-i să-şi ia alimente şi bagaje.

Ghetoul a fost astfel fixat încât pentru un [într-un] perimetru unde abia ar fi încăput 250 de persoane au fost înghesuiţi aproximativ 3.500 de locuitori evrei. Echipele de cercetare au început percheziţiile corporale încă de la intrarea oamenilor în ghetou şi {nici} aici percheziţiile vaginale şi brutalităţile împreunate cu aceste percheziţii n-au lipsit.

Nu s-a luat nici o măsură ca nenorociţii oameni să fie cazaţi astfel ca să nu sufere de ploaie şi vânt şi au fost lăsaţi să doarmă pe pământ umed şi sub cerul liber, astfel că, după câteva zile, copiii mici şi femeile s-au îmbolnăvit, încât a fost necesară improvizarea [internarea] lor în spital, îngăduit de autorităţi în sinagoga evreiască.

Iată cum descrie martorul dr. Gazda Ákos această stare de lucruri:

“Primăria n-a luat nici o măsură pentru asigurarea convieţuirii evreilor în ghetou, decât a săpat câteve gropi improvizate cu garduri primitive destinate pentru closet şi a împrejmuit ghetoul cu {un} şanţ.”

“N-a existat nici asigurarea apei de băut, timp de 3 săptămâni, evreii în număr de 3.500 de persoane au fost siliţi să consume apă murdară dintr-o fântână murdară. Din cauza apei murdare au avut loc mai multe cazuri {de boli} infecţioase.”

Cercetările şi percheziţiile pentru descoperirea valorilor ascunse au fost făcute în ghetourile din Baia-Mare de către o echipă specială condusă de şeful poliţiei, acuzatul Nagy Eugen. Metodele de schingiuire erau unele din cele mai ingenioase. Astfel, după ce cel anchetat era dezbrăcat la piele, era pus cu burta pe podea. Unii din anchetatori îl legau de picioare, introducându-i drugi de lemn sub genunchi, apoi îl spânzurau cu capul în jos şi îi aplicau lovituri cu vâna de bou şi bastonul de cauciuc, peste tălpile picioarelor şi peste fese. N-a lipsit nici strângerea testiculelor, introducerea sub unghii a acelor etc. Din cauza acestor torturi mai multe familii s-au sinucis, aşa au fost familiile Benedek Lasz. şi Gottlib Vasile.

Iată cum descrie martorul Gellért Béla modul de schingiuire aplicat de unul din anchetatori, anume detectivul acuzat Orgoványi Iosif:

“Soacra mea şi cumnata, care până în prezent nu s-au reîntors din deportare au fost introduse pe rând în aceste camere de tortură. Soacra mea, care atunci era în vârstă de 70 de ani, a fost bătută de bănuit cu vâna de bou, pentru că refuza să declare unde sunt bijuteriile fiului ei cu care trăia. Modul de aplicare a loviturilor era groaznic, fiecare din cei chemaţi erau dezbrăcaţi la pielea goală şi îi băteau atâta vreme până îşi pierdeau cunoştinţa. Eu şi cumnata mea, care trebuia să urmeze la rând, am aşteptat îngroziţi trecerea clipelor de groază, auzind strigătele care veneau din camera de tortură, unde se afla soacra mea .În timpul cât numita era înăuntru a ieşit afară bănuitul (învinuitul – nn) şi s-a dus în fundul curţii. Toţi au respirat uşuraţi că s-a terminat maltratarea soacrei, însă nădejdea nu ni s-a realizat, căci peste câteva minute bănuitul (învinuitul – nn) s-a reîntors, venind cu o nouă vână de bou în mână. Soacra mea a fost ţinută înăuntru timp de cca. o oră, dar nouă ni s-a părut o veşnicie, mai ales că auzeam strigătele ei de ajutor şi de durere, însă nu puteam face nimic. După mama [soacra] mea, care a fost împinsă afară, a urmat la rând cumnata mea, Geller Berta, însă mama [soacra], auzind că este strigat numele fetei sale, ştiind ce urmează şi pentru că a început să ţipe, strigând cât o ţinea gura să nu o lăsăm să intre, mama [soacra] mea a fost groaznic bătută având urme de vânătăi pe întreg corpul şi nu mai putea să vorbească. Pentru a-i alina durerile a fost tot timpul ţinută în cearceafuri ude, încât din ziua în care a fost bătută, n-a mai putut să umble, şi a trebuit să o târâm după noi în ziua în care a trebuit să ne învagonăm. Cu cumnata au procedat la fel, supunând-o la aceleaşi torturi şi bătăi, înjurând-o tot timpul cu cuvinte murdare pentru motivul refuzului de a declara locul unde şi-a ascuns valorile.”

Soarta evreilor adunaţi din plasa Baia-Mare, Şomcuţa-Mare şi Copalnic Mănăştur şi internaţi la şura din Valea Burtucului, nu a fost mai puţin tristă. Şi aici au fost înghesuiţi într-un grajd şi o şură cca 200 de persoane, iar cei care n-au mai încăput în aceste locuri, au fost lăsaţi sub cerul liber. Şi aceşti internaţi au fost torturaţi de echipa lui Orgoványi Iosif şi al tovarăşilor lui. Din cauza condiţiunilor neumane în care au fost ţinuţi au murit zeci de persoane, precum şi toţi copii nou născuţi.

Comandant al ghetoului a fost căpitan dr. Várhelyi Tiberiu.

Această stare de fapt se desprinde din depoziţiile martorilor dr. Gazda Ákos, Friedmann Sarolta, Lazarovics Margareta, Berger Iuliana, Palkovics Izidor şi Goldberger Margareta.

În afară de subprefectul dr. Boer Endre, care a ordonat înfiinţarea ghetoului din Baia-Mare au mai participat la aceste operaţiuni şi următorii: acuzatul dr. Rosner Ştefan, care însă fiind decedat, la cererea apărătorului succesorilor lui a fost disjuns, urmând ca în ce priveşte consecinţele materiale cu referire la bunurile sale să fie cercetate şi judecate ulterior.

Acuzatul VAJAY ALEXANDRU, fost primnotar al primăriei oraşului Baia-Mare a fost însărcinat de primar cu rezolvarea problemelor evreieşti, în care calitate s-a purtat extrem de neomenos din toate punctele de vedere, şi anume, a rezolvat nefavorabil orice cerere justă a celor internaţi în ghetou, lăsând astfel pe evrei înfometaţi săptămâni de-a rândul, a depus un deosebit zel cu ocazia internării evreilor în ghetou, a alcătuirii comisiilor de strângerea lor şi instruirea acestor comisii pentru facerea percheziţiilor.

Acuzatul dr. NAGY EUGEN, şeful poliţiei Baia-Mare, calitatea lui de comandant al ghetoului a supus pe evrei unui tratament foarte crunt. A condus echipele de cercetări şi percheziţionare, patronând toate bătăile. Iată cum descrie martorul Wilhelm Velemi rolul acuzatului Nagy Eugen:

“Cum aveam internată soţia şi alţi membrii de familie, m-am dus împreună cu alţi prieteni să le dăm [ducem] mâncare. După ce am intrat, fostul şef al poliţiei, Nagy Eugen nu ne-a mai dat drumul să ieşim; din contră, pentru a ne pedepsi, ne-a dezbrăcat pe cei intraţi în număr de vreo 6 şi a poruncit unui evreu puternic să ne dea 25 lovituri în partea dorsală. A rămas nemulţumit pentru că loviturile au fost prea mici şi a dat ordin unui nyilaşist care ne-a dat 25 de lovituri în aşa hal încât am rămas în nesimţire.”

Tot acuzatul Nagy Eugen este acela care a urmărit şi pe evreii de la detaşamentele de lucru, care veniseră la Baia-Mare în permisie ca să-şi vadă rudeniile; acuzatul i-a prins şi i-a internat în ghetou, iar în [până la] urmă i-a deportat împreună cu ceilalţi evrei, deşi evreii din detaşamentele de lucru erau exceptaţi de la internare şi deportare. (Cazul evreului Rosenfeld Mauriţiu). Acuzatul a dispus ridicarea şi internarea în ghetou chiar şi a bolnavilor netransportabili ce erau internaţi în spitale.

Acuzatul BALOGH CORNEL, fost funcţionar la fabrica Phönix din Baia-Mare, fără a avea calitatea oficială s-a angajat benevol să participe la cercetarea evreilor pentru descoperirea valorilor ascunse. În acest scop mergea zilnic în ghetou, când singur, când însoţit de soldaţi germani înarmaţi, şi maltrata cu lovituri la fese pe evreii care nu stăteau în poziţie de drepţi, în timp ce trecea el pe lângă ei. Avea de asemenea mania să ordone evreilor mai tari ca să-i bată pe cei mai slabi. Din faptul că mergea în ghetou însoţit de soldaţi germani înarmaţi se crede că avea legături şi cu Gestapoul german pe care îl informa despre tot ce se petrece în ghetou.

O activitate similară, în ceea ce priveşte strângerea evreilor în ghetou şi cercetarea lor în scopul descoperirii valorilor ascunse a avut-o acuzatul HORACSEK IOSIF, pe atunci preşedintele al societăţii Baross (Asociaţia Comercianţilor Creştini) care fiind membru al Partidului Crucilor cu Săgeţi, fără a fi funcţionar public s-a oferit cu serviciul benevol la această sinistră operaţiune. Este de presupus modul în care a activat acest acuzat de vreme ce singur s-a prezentat la acest serviciu.

În calitatea lui de preşedinte al societăţii Baross, încă începând din anul 1942 întocmea liste despre evreii din Baia-Mare, pe care le trimitea Cercurilor de recrutare în scopul de a fi concentraţi aceşti evrei la detaşamentele de muncă [...] aveau menirea să extermine evreii, iar prăvăliile [...] cabinetele acestor evrei, scoşi astfel din viaţa economică, le-a repartizat diferiţilor fascişti unguri.

Una din figurile cele mai sinistre ale oraşului Baia-Mare de sub ocupaţia horthystă a fost acuzatul ORGOVÁNYI IOSIF, detectiv la secţia de urmăriri politice a poliţiei din Baia-Mare, între data de octombrie 1941 – octombrie 1944.

S-a amintit mai sus, în mod tangenţial, că acest acuzat a făcut parte din comisia specială de anchetare a evreilor internaţi în ghetou.

Într-adevăr, acest acuzat a fost spaima ghetoului din Baia-Mare, în calitate lui de specialist în schingiuiri. Aţâţat de jandarmi şi civili a supus la schingiuiri groaznice pe evreii bănuiţi că şi-au ascuns bunurile. În special maltrata femeile evreilor bogaţi, aşa de exemplu a bătut crunt pe soţiile avocaţilor Toploncs şi Bernard. Pe membrii familiei Izsak i-a bătut atât de îngrozitor încât au murit la câteve zile, în cursul transportului, după cum relatează martorul dr. Gazda Ákos şi Lazarovics Margareta. Din pricina acestor torturi nemaipomenite s-au mai sinucis familiile dr. Benedek László şi Gold Vasile, după cum s-a amintit mai sus.

Cu ocazia deselor razii ale acestuia prin ghetou, avea obiceiul să ia alimentele şi hainele de la evrei. (Depoziţiile martorilor Welemin Vilhelm şi Geller Béla). De asemenea, în scop de bătaie de joc, răsturna cazanele cu mâncarea pregătită, pentru ca evreii să rămână nemâncaţi. Cu o ocazie a pretins evreilor din ghetou să depună suma de 5 milioane pengő, căci în caz contrar va aplica metoda zeciuirii, adică va fi împuşcat fiecare al zecelea evreu.

Evreii Szinetar Avram, Gellért Bela şi Bellert Berta au fost bătuţi cu o vână de bou peste tălpile picioarelor şi peste tot corpul înfăşuraţi în prealabil în cearşafuri ude, pentru a-i face să mărturisească unde şi-au ascuns bunurile.

Dar activitatea acuzatului Orgoványi Iosif n-a început numai cu ocazia internării evreilor în ghetou. Încă începând din anul 1941, în colaborare strânsă cu serviciul de contraspionaj maghiar, a desfăşurat o intensă activitate pentru urmărirea şi prinderea luptătorilor comunişti pe care, după ce îi aresta în cursul anchetelor, îi supunea la cele mai groaznice chinuri şi bătăi cu vâna de bou, strângerea testiculelor, introducerea de ace sub unghii, facerea de foc între degetele picioarelor, legarea burduf şi spânzurarea cu capul în jos, iar după aceste anchete şi torturi le dresa acte şi-i trimitea în lagărul de la Someşeni şi Gorany, precum şi în judecata Tribunalului volant.

Acuzatul Orgoványi Iosif stătea în strânsă legătură şi cu acuzatul căpitan BERENTES VASILE, comandantul militar al fabricii Phönix din Baia-Mare, care îi furniza “obiecte” de tortură în persoana muncitorilor bănuiţi de activitate comunistă.

Astfel, în luna august 1941, Filipaş Ludovic, din serviciul societăţii Petroşani din Baia-Mare, a fost predat de acuzatul Berentes Vasile acuzatului Orgoványi Iosif, ca să-l maltrateze, deoarece era bănuit de comunism şi a refuzat propunerea acuzatului Berentes Vasile, ca să intre în serviciul său ca spion denunţător al comuniştilor de la fabrica Petroşani. Acuzatul Orgoványi Iosif l-a ţinut închis 11 zile la poliţie, în care timp l-a schingiuit crunt, alegându-se acest Filipaş Ludovic, cu mai multe leziuni corporale, care i-au fost pe urmă tratate de medicul dr. Pop Iuliu din Baia-Mare, iar după aceste maltratări acuzatul Orgoványi Iosif l-a obligat ca timp de 3 ani să se prezinte la poliţia Baia-Mare, fiind ţinut astfel sub supravegherea poliţiei, şi fiind exclus de la dreptul de a ocupa vreun serviciu, deoarece era considerat ca element periculos pentru apărarea naţională. Iată cum descrie acest Filipaş Ludovic chinurile pe care le-a îndurat în timpul cercetărilor ce au fost făcute de acuzatul Orgoványi Iosif:

“Când am fost închis în luna august 1941, la denunţul fostului conducător de uzină de la firmele Petroşani şi de la Phönix, Berentes Vasile, în prezent fugit cu armata ungară şi care a căutat să mă determine să-mi schimb vederile politice şi să stau în serviciul său şi să denunţ pe tovarăşii mei comunişti, deoarece eu am refuzat, am fost arestat chiar de dânsul şi cu automobilul lui personal m-a dus la poliţie şi m-a predat lui Orgoványi, care m-a ţinut arestat timp de 11 zile. În acest interval de timp am fost aproape zilnic maltratat de bănuit (învinuit – nn), care la început mi-a aplicat câteva lovituri cu vâna de bou peste ambele mâini şi când peste acestea nu mă mai puteau bate, m-au descălţat şi peste ambele picioare mi-a aplicat atâtea lovituri până când am fost umflat la ambele picioare. În această situaţie, cu dureri grave mă punea să dansez roată în camera în care mă tortura şi dacă nu puteam, atunci mă lovea cu bastonul de cauciuc. Când îmi aplicau loviturile peste talpă, mă legau cu picioarele ghem, iar peste picioarele adunate ambele mâini legate şi între ele mi-au trecut un băţ gros sub gennuchi şi astfel peste tot corpul care se balansa peste spatele ambelor scaune sau pe pământul gol, mi se aplicau loviturile. Când aceste bătăi nu duceau la nici un rezultat am fost dezbrăcat şi bănuitul, în sadismul său, mă strângea de ambele testicule până când cădeam în nesimţire.”

“După 11 zile de astfel de chinuri am fost pus în libertate de bănuit însă din cauza torturilor ce am îndurat am fost bolnav şi a trebuit să fiu sub îngrijire medicală timp de mai multe luni, în acest timp am fost îngrijit de dl. dr. Pop Iuliu, medic din Baia-Mare.”

“Asemenea, din cauza torturilor ce am îndurat la testicule am devenit impotent timp de 8 luni. Mâinile mi-au fost legate cu sârmă, încât atunci când corpul îmi atârna peste spatele ambelor scaune mi se tăia carnea sub greutatea corpului.”

În februarie 1944, acuzatul Orgoványi Iosif, a predat pe martorul Filipaş Ludovic lagărului politic din Someşeni unde a stat deţinut 4 săptămâni şi unde a fost supus la tot felul de maltratări, uneori chiar în prezenţa acuzatului Orgoványi Iosif care, nimerindu-se pe la acel lagăr, contribuia şi el la lovirea victimei.

La fel a torturat în iunie 1941 şi pe Lévi Zoltán pe care l-a trimis în lagărul de internare şi muncă din Gorany de unde este readus la Baia-Mare şi supus din nou chinurilor de către acuzatul Orgoványi Iosif, căruia acest acuzat i-a pus hârtie între degetele picioarelor şi i-a dat foc, în prezenţa acuzatului Berentes Vasile de la fabrica Phönix. Acuzatul a trimis din nou pe Lévi Zoltán în lagărul Gorany, unde a stat până în mai 1943, când a fost trimis în judecata comisiei de 5 (Kolozsvári ötös tanács), unde a fost condamnat la 5 ani temniţă.

La fel a procedat şi cu alţi oameni bănuiţi de comunism; astfel a arestat pe Roth Piroska şi alţi 5 tovarăşi de-ai ei, apoi pe Lazarovics Rudolf şi alţii.

Iată cum descrie o altă victimă a acuzatului Orgoványi chinurile ce le-a îndurat de la acest acuzat. Este declaraţia martorului: victima Iuliu Cetăţeanu din Baia-Mare.

“Având o soră în România la Dorohoi şi trecând graniţa pentru a o cerceta [vizita], pe când m-am înapoiat la Baia-Mare, venindu-i la cunoştinţa acuzatului Orgoványi Iosif acest fapt a început a mă suspiciona. Mi-a propus să fiu agentul şi informatorul lui secret însă eu am refuzat. Pentru acestea, la data de 11 noiembrie 1942, sub motiv că aş fi spion, m-a arestat şi m-a dus la poliţia din Baia-Mare unde m-a chinuit în mod îngrozitor. Mi-a pus cătuşe la mâini, mi-a băgat o bâtă pe sub genunchi, legându-mi mâinile de bâtă, apoi agăţându-mă sus de îmi era corpul atârnat, m-a bătut apoi la tălpi şi m-a chinuit în aşa fel că am leşinat de două ori, iar după ce leşinam turnau apă pe mine ca să mă trezesc. Ziua întreagă m-a chinuit astfel, iar seara m-a băgat la celulă ameninţându-mă că va aresta şi pe tatăl meu şi pe mama mea. Eu de groază mi-am tăiat artera de la mâna stângă şi in ziua următoare am fost dus la spital unde am fost tratat. De la Baia-Mare am fost trimis apoi la Ungvár şi de acolo după 3 luni şi jumătate de chinuri şi bătăi am fost apoi dus la Budapesta unde am fost închis vreo doi ani, revenind la Baia-Mare cam prin luna martie 1944. Aici am fost apoi judecat de o comisie trimisă de la Budapesta din care îmi amintesc că făcea parte şi judecătorul cu numele Tarda şi sub motivul că aş fi fost spion şi comunist am fost condamnat la 15 ani temniţă. Acuzatul Orgoványi Iosif când m-a bătut, m-a lovit şi peste organele genitale.”

Aceasta este activitatea acuzatului Orgoványi. Adus de autorităţile maghiare la Baia-Mare, tocmai din localitatea Budatétény, în scopul de a da dovada de felul cum ştiau aceste autorităţi să trateze naţiunile conlocuitoare.

Furnizorul (de victime al – nn) acuzatului Orgoványi Iosif a fost după cum s-a arătat mai sus acuzatul căpitan Berentes Vasile, comandantul militar al fabricii Phönix şi Petroşani din Baia-Mare care, fiind membru al Partidului Crucilor cu Săgeţi şi colaborator al serviciului de contraspionaj maghiar, s-a îndeletnicit cu descoperirea muncitorilor comunişti de la cele două fabrici şi predarea lor secţiei de urmăriri politice a acuzatului Orgoványi Iosif. Astfel, în 1941 a predat acestei secţii un tabel cuprinzând numele a 80 de muncitori comunişti, iar în 1942 a predat cercului de recrutare Baia-Mare un tabel cuprinzând numele muncitorilor evrei din fabrici suspectaţi şi propuşi de el să fie încadraţi în detaşamente de muncă speciale (forţată – nn), în scop de exterminare.

Acelaşi acuzat a organizat o şcoală muncitorească la fabrica Phönix unde a ţinut conferinţe antidemocratice şi şoviniste, difuzând în rândurile muncitorilor o serie de ziare cu conţinut propagandistic hitlerist.

Colaboratorii acuzatului Orgoványi Iosif în ceea ce priveşte bătăile şi schingiuirile din ghetou au fost acuzaţii: Vajay Emeric şi Bertalan Ştefan, Ambii având calitatea de detectivi la poliţia din Baia-Mare. Pe lângă cercetările după valorile ascunse, aceşti doi detectivi s-au îndeletnicit şi cu prinderea din păduri ai evreilor, care fugiseră acolo la începutul lunii mai pentru a scăpa de internarea în ghetou. Cei astfel prinşi sunt internaţi în ghetou unde sunt supuşi la maltratări crude, cu scopul de a-i face să declare persoanele ce eventual mai sunt ascunse prin păduri. Iată cum relatează martorul Bak Eugen maltratările la care a fost supus de acuzatul Vajay Emeric şi Orgovány Iosif cu acea ocazie:

“Unul dintre noi, rătăcindu-se, a fost văzut de cineva şi atunci, jandarmii maghiari mergând pe urmele ascunzătoarei noastre, am fost descoperiţi şi internaţi în ghetou în ziua de 20 mai 1944 la Baia-Mare. La o zi după internare am început să fim audiaţi pentru a afla cine mai este ascuns din noi în pădure. Ascultările s-au făcut într-o cameră din apropierea ghetoului şi fiecare detectiv asculta câte unul din noi. Eu am fost ascultat de detectivul Vajay de la poliţia Baia-Mare, care după ce m-a luat la întrebări pentru ce m-am ascuns, dar nici nu am putut răspunde la întrebările care mi le-au pus, că mi-au şi ordonat să-mi dau jos ghetele şi mi-au aplicat mai multe lovituri peste tălpile picioarelor cu un baston de cauciuc. Asemenea, numitul mi-a împlântat sub unghiile degetelor de la mâini ace pentru a mă tortura şi mai mult. A trebuit să pun degetele deasupra biroului şi după ce mi-a legat mâinile de masă cu un dispozitiv anume pregătit, a început să-mi vâre ace sub unghiile degetelor. Din cauza acestor torturi mi-am pierdut cunoştinţa încât nu am mai putut asculta şi am fost aruncat afară într-o cămară de lemne unde am fost lăsat aproape o jumătate de zi până ce mi-am revenit, după care am fost dus din nou în ghetou. În camera de tortură am fost ţinut 2 ore.”

“După mine a fost introdus la scurt timp comerciantul de lemne din Baia-Mare, Fischer Nicolae, mort la Auschwitz. În momentul când Fischer intra în camera de tortură, detectivul Vajay ieşea de acolo; am auzit când s-a adresat lui Orgoványi, sosit atunci din oraş, cu următoarele cuvinte: «Vino că te aşteaptă şi pe tine o amiază bogată». Vajay a ieşit atunci din camera unde am fost bătut şi a intrat Orgoványi. Am auzit ţipete de durere şi ajutor, însă ce a făcut cu acesta înăuntru nu ştiu, căci nu am văzut. Seara când m-am dus la ghetou l-am văzut pe Fischer căzut la pământ cu capul umflat şi trei vânătăi în vârful capului, fiind complet lipsit de cunoştinţă. Când şi-a revenit puţin l-am întrebat de către cine a fost bătut şi mi-a spus că de Orgoványi, însă fiind mereu cu febră, amănunţit n-am putut vorbi cu el. În această stare a fost îmbarcat în trenul care ne-a dus la Auschwitz unde am stat [sosit] în ziua de 2 iunie 1944. Când am debarcat, cei sănătoşi au fost aruncaţi la dreapta şi bolnavii şi bătrânii la stânga, care apoi au fost duşi la crematoriu. Printre aceştia a fost şi comerciantul Fischer, care la secţie [sosire] avea încă febră şi a fost dus cu cei infirmi.”

O altă unealtă a organizatorilor ghetoului din Baia-Mare a fost acuzatul CZEISPERGER PETRU care a fost membru al Partidului Crucilor cu Săgeţi. În această calitate, fără a avea calitatea de funcţionar public, {a acţionat} ca toţi nyilaşiştii care, în general, au participat la strângerea în ghetou şi la căutarea după bunurile ascunse, cu care ocazie îşi puneau în practică educaţia de nyilaşişti. Iată cum descrie martorul Klein Adolf felul de comportare al acestui acuzat.:

“La sfârşitul lunii aprilie 1944, când s-a făcut internarea evreilor în ghetou, mă aflam concentrat la Cluj. Am reuşit să obţin o permisie pentru a-mi revedea familia. Când m-am apropiat de ghetoul care era pe locul unei foste fabrici de fier, am fost observat de către individul Czseisperger Petru, care a luat o rangă, respectiv o bâtă şi a venit la mine întrebându-mă că ce caut acolo, fiindcă mă cunoştea mai dinainte. A început a mă bate apoi cu bâta, lovindu-mă peste tot corpul fără alegere. După ce s-a plictisit de bătăi, m-a închis apoi într-o cameră fără geamuri împreună cu alţi 18 evrei prinşi acolo, unde am fost ţinuţi 2 zile fără mâncare şi fără apă sub paza poliţiei. Între timp, Czeisperger mi-a luat tot ceea ce aveam asupra mea, un toc rezervor, un portofel cu 50 pengő, batista, creionul şi un geamantan cu alimente. Şi de la ceilalţi camarazi a luat toate lucrurile ce le aveau la ei. Pe urmă am fost trimis la comenduire şi de acolo la unitatea de unde venisem.”

O soartă asemănătoare celei a lui Klein Adolf, rezultată din depoziţia de mai sus, a avut-o şi martorul Lembel Ludovic.

Acuzatul Czeisperger Petru, a făcut parte şi din divizia de trenuri Oradea, divizie compusă din nyilaşişti şi însărcinată cu supravegherea transportului evreilor de la Szönyü de la […] înspre Germania.

În această calitate [...] scoteau afară evreice din ghetou şi le siluiau şi le jefuiau de haine, după cum rezultă din depoziţia martorului Maghiar Tivadar, Kretz Iosif şi Kocsibar Andrei. Comandantul lagărului evreiesc din localitatea Szönyü, de lângă Győr (Ungaria) a fost acuzatul Ormos Ludovic, care era originar din Oradea, iar în timpul transporturilor efectuate de divizia 9 trenuri din Oradea a fost însărcinat ca şi Czeisperger şi Osváth cu supravegherea deportării evreilor în Germania

În timpul cât a fost comandantul lagărului din Szönyü a aplicat un tratament neomenos evreilor din acele lagăre, jefuindu-i de bunuri şi participând împreună cu acuzatul Czeisperger şi Osváth la siluirea femeilor.

A neglijat în mod intenţionat alimentarea celor internaţi în lagăr, precum şi cazarea. Odată a cazat evreii într-un pod al unei clădiri, care având grinzile putrede s-a surpat din care cauză au murit mai mulţi evrei. În sarcina sa s-au dovedit şi cazuri când evreii au murit de pe urma bătăilor aplicate de dânsul.

Faptele lui s-au dovedit cu depoziţia martorilor Kacsibar, Maghiar Teodor, Sasca Coloman, Decsey Silvestru şi alţii.

S-a arătat mai sus rolul de executant în ceea ce priveşte luarea măsurilor de înfiinţarea ghetoului pe teritoriul judeţului Satu-Mare, rol avut de acuzatul dr. BOJER ENDRE, subprefectul de atunci al judeţului. Răspunderea lui este similară cu a celorlalţi subprefecţi. Nu este cazul a se repeta consideraţiunile pentru care răspunde, este suficient doar a se arăta că a avut calitatea de subprefect al judeţului şi a se arăta grozăviile comise în ghetoul din Baia-Mare, grozăvii care denotă că subprefectul de atunci nu s-a sesizat de aceste lipsuri şi care denotă astfel că trebuie să răspundă pentru aceste omisiuni culpabile.

O altă persoană care trebuia să se sesizeze atât de alimentarea insuficientă, cât şi de cazarea defectuoasă, dar mai ales de bătăile şi schingiuirile şi nelegiuirile comise atât în ghetoul din Satu-Mare, cât şi la cel din Baia-Mare, a fost acuzatul vitéz ENDRŐDI BARNABÁS, numit de către guvernul Sztójay la 25 aprilie 1944, prefect al oraşului şi judeţului Satu-Mare, având şi calitatea de locotenent-colonel pensionar.

Şi acum era să se sesizeze acest prefect de cele ce se întâmplau în cuprinsul oraşului şi judeţului Satu-Mare, când era pătruns de sentimente imrediste şi nyilaşiste, căci iată cum publică în ziarul “Szamos” în nr. 102 din 6 mai 1944, apelul lansat de acest acuzat pentru solidaritatea naţiunii maghiare:

“Rog pe toţi fiii şi fetele oraşului meu să nu lase dezbinat frontul nostru. Să nu se lase înşelaţi prin manoperele viclene ale duşmanului extern, şi mai ales ale celui intern, prin provocarea compătimirii către sine însuşi, prin calomnii, dar în sfârşit să ne solidarizăm, doar suntem atât de puţini. Între unguri şi unguri nu există şi nu trebuie să fie diferenţă, nici chiar atunci dacă unul este în cadrul partidului naţional-socialist, celălalt în partidul nyilaş, sau în cadrul partidului imredist; {el} luptă pentru fericirea patriei şi pentru libertate.”

Şi iarăşi, cum era să se sesizeze acest prefect şi cum era să considere că nu există o ordonanţă cu putere de lege în materie de strângere a evreilor, când iată ce cuvinte rosteşte la 6 mai 1944 cu ocazia instalării sale solemne ca prefect la Satu-Mare:

“Duşmanul, nu numai cu armele urmăreşte nimicirea noastră {ci} şi cu aliaţii lui, care convieţuiesc cu noi, prin mijloace josnice cu distrucţie, cu sabotaj şi cu alarmism vrea să distrugă frontul nostru intern, care după aceea ar aduce după sine înfrângerea frontului extern. Conform prevederilor regulamentului de serviciu, acel soldat care în luptă, în momentele de criză pronunţă cuvinte de disperare sau îşi aruncă arma, trebuie să fie executat, iar acela care aici în interior vrea să tulbure unitatea frontului al doilea ori cu alarmism, ori distrucţie, sau în acel post unde este pus la datorie nu execută munca lui cu cel mai mare devotament, acela sabotează şi nu merită a altă procedură decât aceea prevăzută de regulamentul de serviciu.”

Iar în ceea ce priveşte atitudinea lui politică a declarat următoarele:

“Cu toate puterile mele voi stărui ca nimeni să nu ne poată împiedica în munca de construire a noului stat, de munca naţional-socialistă, pentru victoria finală în lupta contra duşmanului bolşevico-capitalisto-evreiesc…”

“Pe calea aceasta, îndatoririle noastre sunt prevăzute de Guvern şi pe acestea noi le executăm fără rezerve şi în spiritul vremurilor noi…”

Din depoziţiile martorilor rezultă că acuzatul vitéz Endrődi Barnabás se deplasa aproape zilnic pe teritoriul ghetoului de la Satu-Mare la Baia-Mare, cu care ocazie a declarat că nu va tolera prezenţa nici unui evreu pe teritoriul judeţului.

Dar mai mult, a dezlănţuit o adevărată prigoană împotriva evreilor exceptaţi de internarea în ghetou, aşa după cum a fost cazul familiei Weiss, care, deşi era invalid de război 75%, a fost ridicat din comuna Secaş şi închis în ghetou. La fel şi copiii lui Fekete Iosif şi multe alte persoane.

Acuzatul vitéz Endrődi Barnabás, în toamna anului 1944, a organizat o adevărată vânătoare după evreii întorşi în judeţ de la detaşamentele de muncă {forţată}, ordonând că orice evreu găsit pe teritoriul judeţului să fie executat fără cruţare. Astfel, pe baza acestui ordin a fost executat în ziua de 22 octombrie 1944, detaşamentistul Fekete Martin, după cum rezultă din certificatul de moarte depus la dosar.

Acesta este pretextul, stâlpul administraţiei fasciste al statului ungar.

C. GHETOUL CLUJ

În municipiul Cluj, primul care a început exercitarea instrucţiunilor lui Endre László a fost primarul dr. VÁSÁRHELYI LADISLAU. Acesta a convocat o întrunire în ziua de 2 mai 1944, la care au participat 150 de funcţionari ai municipiului Cluj, apoi şeful poliţiei, dr. Urban Ladislau, precum şi comandantul circumscripţiei de jandarmi, Paksi Kiss Tiberiu. Cu această ocazie, acuzatul Vásárhelyi Ladislau a dat citire instrucţiunilor lui Endre László, dând şi îndrumări verbale funcţionarilor cum să procedeze, începând cu 3 mai 1944, la strângerea evreilor în ghetou.

Locul ghetoului la Cluj, spre deosebire de Oradea şi Satu-Mare, a fost ales pe teritoriul fabricii de cărămizi. Se va vedea mai jos că această împrejurare a fost determinată şi pentru alte oraşe, care gravitează în raza de influenţă a oraşului Cluj, întrucât autorităţile acestor oraşe, imitând pe acuzatul Vásárhelyi, au desemnat şi ei locul ghetoului la fabrici de cărămidă sau pe locuri virane. Aşa au fost oraşele Târgu-Mureş, Reghin, Bistriţa şi Şimleul-Silvaniei. Locul desemnat pentru ghetou nu era însă potrivit nici din punct de vedere sanitar şi nici ca întindere, pentru că teritoriul era aşa de restrâns încât n-au putut încăpea cei 18.000 de oameni adunaţi din oraşul Cluj.

În această privinţă este edificatoare depoziţia martorului Kovács Ştefan care declară la instrucţie:

“Locul pentru dormit era aşa de redus, încât, oamenii stăteau în grămadă şi ne făcea imposibilă orice odihnă. Pe un teritoriu de 6 m.p. eram îngrămădiţi 9 persoane cu bagaje cu tot. La o populaţie de aproximativ 17.000 {de} evrei, primăria a instalat o conductă de apă cu cca. 15 robinete de la care trebuia să {se} ia apă pentru spălat, pentru fiert, pentru curăţit; aceste robinete funcţionau din când în când. De cele mai multe ori erau însă închise, chiar pe o zi întreagă...”

“Din această cauză, cea mai mare parte dintre noi sufeream de sete şi nu ne puteam spăla şi îngriji de curăţenie şi higienă specială. Din această cauză, lumea era silită să fure apa şi nu rareori s-a întâmplat că în timp ce cineva lipsea pentru o clipă de la baracă pentru a-şi procura lemne de foc, i se fura apa destinată mâncării. Mâncare primeam numai o dată pe zi, încât eram nevoiţi să ne completăm hrana cu mâncare fiartă de noi în limita posibilităţilor. Nici pentru copii şi nici pentru adulţi nu s-a distribuit lapte, iar acea puţină cantitate de lapte pe care spitalul evreiesc a reuşit să-l introducă în ghetou era mult prea insuficientă pentru cel puţin 1.000 de copii mici şi oameni bolnavi.”

“Pentru necesităţile fiziologice s-au construit cca. 4 şanţuri, care făceau serviciul de latrine. 2 erau pentru bărbaţi şi 2 pentru femei. Aceste latrine erau construite astfele că pe nişte stâlpi a fost aşezată o scândură la margine de şanţ şi oamenii îşi făceau necesităţile unul lângă altul în număr de cca. 20 inşi, câţi încăpeau pe scândură. Şanţurile erau deschise şi împrejmuite cu scânduri. Pe timp de ploaie şi căldură atmosfera era îmbibată de putoarea ce exala din aceste şanţuri. Bolnavi au fost mulţi... Era o casă infirmerie în care erau trataţi bolnavii şi femeile însărcinate erau adăpostite pentru caz de naştere.”

În acelaşi sens mărturiseşte şi Havasi Nicolae la instrucţie când spune:

“Eram adunaţi pe teritoriul fabricii de cărămidă a coloniei IRIS, nu era nici o casă sau loc acoperit decât şura [şopronul] în care se face aerisirea cărămizilor. Aceste şure [şoproane] însă nu aveau nici un perete. Astfel am stat cca. 18.000, oameni, copii, femei şi bătrâni, în praf, ploaie şi vânt. Condiţiunile de igienă erau sub orice critică. Latrinele au fost făcute numai după prima săptămână, astfel că aranjarea [rezolvarea] trebuinţelor era un chin şi o nenorocire.”

Primarul dr. Vásárhelyi Ladislau, primul funcţionar al municipalităţii, avea puterea discreţionară să aleagă după cum crede de cuviinţă locul ghetoului, dar n-a avut omenie în dânsul ca să caute loc potrivit, deoarece ştia care va fi soarta evreilor şi împăcându-se cu această soartă a ales locul aşa cum rezultă din depoziţiile de mai sus.

Comisiunile de strângere a evreilor în oraş au fost făcute de asemenea de acuzatul dr. Vásárhelyi Ladislau. Din depoziţiile martorilor rezultă că primarul a dat instrucţiuni celor 150 de membrii ai comisiunilor de strângere a evreilor ca să se poarte cât mai sever cu evreii, să-i percheziţioneze după valori şi chiar să facă percheziţii vaginale.

Iată ce declară în această privinţă martorul Kovács Ştefan:

“... în baza legilor rasiale ungare, eu eram exceptat de sub regimul evreilor nebotezaţi şi, în baza decoraţiunilor în număr de 9 câştigate în războiul mondial trecut, eram exceptat de sub măsurile rasiale evreieşti... Cu toate acestea, în ziua de 25 mai 1944 seara, am fost ridicat de către 3 persoane şi anume Breşan, Bodi, un tânăr de la instanţa industrială şi de către un detectiv al cărui nume nu îl ştiu şi am fost dus în ghetou cu familia mea întreagă. Cu această ocazie mi-au luat fără nici o dovadă, fără a dresa proces-verbal, două aparate fotografice de precizie, aparate de mărit, celulă foto-electrică şi instrumente, compas, alte instrumente profesionale şi bicicleta. La intrarea în ghetou am fost percheziţionaţi. Ni s-au luat puţinele obiecte de preţ ce ne-au mai rămas şi apoi ni s-a dat drumul să ne aşezăm unde vrem. Teritoriul ghetoului era sub cerul liber şi ne-am aşezat sub nişte şuri [şoproane] în care se păstrau [puneau la uscat - nn) ţiglele şi cărămizile arse, pe pământul gol în praf de 5 cm. grosime, expuşi la vânt şi la ploaie, în contra cărora ne apăram agăţând cearceafuri şi covoare pe stâlpi.”

La fel declară şi […].

În ceea ce priveşte percheziţiile vaginale şi în special participarea personală ca îndrumător la acestea a acuzatului Vásárhelyi Ladislau este interesant de redat mărturia Iulianei Nagy, care a declarat:

“A doua zi dimineaţa la orele 6, eu şi grupa mea ne-am prezentat la primărie unde ne-au pus la dispoziţie un taxi şi cu Vásárhelyi împreună, am mers la fabrica de cărămidă a oraşului. Ajunşi la fabrica de cărămidă, am fost repartizate câte 2 funcţionare în câte o cameră, în total în 3 camere, {două} pentru femei şi o cameră pentru bărbaţi. Personal primarul Vásárhelyi ne-a repartizat pe camere (împreună cu secretarul dânsului Szacsvay), spunându-ne că trei trebuie să facem percheziţii corporale, pentru a găsi bijuteriile sau alte obiecte valoroase pe care deportaţii le ascund.”

“După masă a sosit Vigh Ilus, pe care o cunosc personal şi care ne-a adus nişte mănuşi de gumă, ni le-a predat nouă şi a spus că este ordin ca să facem percheziţii vaginale. Am primit mănuşile însă eu nu le-am întrebuinţat. Însă, din camera lui Krenner Camila care era lângă a noastră, între timp am auzit strigătul lui Krenner Camila, care striga la deportate şi am auzit şi plânset din partea evreicelor.”

Acuzatul dr. Vásárhelyi Ladislau, în afară de activitatea sa la înfiinţarea ghetoului din Cluj, a exercitat persecuţii personale din motive de ură personală şi mai ales din pofta de câştig. Astfel a persecutat pe dr. Schreiber Andrei, proprietarul Hotelului New-York din Cluj, pentru motivul că nu a voit să-i cedeze cafeneaua în folosinţa unei berării la care era cointeresat şi Vásárhelyi. Drept consecinţă a acestei persecuţii, Schreiber Andrei deşi era exceptat de la măsurile rasiale, a trebuit să stea ascuns la Budapesta, unde însă a fost împuşcat de un grup de nyilaşişti şi aruncat în Dunăre. Pentru responsabilitatea acuzatului Vásárhelyi Ladislau faţă de cele arătate mai sus, ar fi suficient să se amintească aici numai calitatea lui de primar al municipiului Cluj, în timpul înfiinţării ghetoului.

Totuşi, pentru a ilustra gravitatea participării lui, trebuie amintit că în ghetoul din Cluj au fost internaţi aproximativ 50 de copii sub 6 ani, care deci nu erau obligaţi la purtarea stelei galbene, deci potrivit art. 14 din Ordonanţa nr. 1410/1944 M.E. nu erau obligaţi a merge în ghetou.

Acest acuzat împreună cu dr. IOSIF FORGÁCS, secretarul general al judeţului Cluj, reprezentând pe subprefectul judeţului, apoi vitéz PAKSI TIBERIU, colonel de jandarmi din partea Legiunii de jandarmi şi dr. PAPP GÉZA, comandant de poliţie din partea poliţiei, fiind constituiţi în comisiune, au rezolvat, exceptând [nesocotind] chiar legiuirile rasiale {respingând} în mod samavolnic şi neomenos toate cererile prin care evreii exceptaţi îşi cereau drepturile lor.

Organele de ordine publică din Cluj au fost: Pataki Kiss Tiberiu, colonel de jandarmi, fost comandant al circumscripţiei IX din Cluj, dr. Urban Ladislau, (Francisc), fost ofiţer al poliţiei de stat maghiare din Cluj şi dr. Papp Géza, comisar de poliţie din Cluj.

Lor li se datorează toate schingiuirile şi toate maltratările făcute atât personal, cât şi de agenţii lor. Acuzatul vitéz Paksi Kiss Tiberiu, fiind comandantul circumscripţiei IX de jandarmi cu sediul în Cluj, a fost superiorul tuturor organelor forţei publice din Ardealul de Nord, care operau în ghetourile din acest teritoriu. În această calitate a dat ordine şi instrucţiuni, chiar şi faimosului locotenent-colonel de jandarmi Péterffy Eugen din Oradea, după cum rezultă din raportul ofiţerului de legătură vitéz Ferenczi Ladislau locotenent-colonel de jandarmi, trimis de la Cluj Ministerului de Interne de la Budapesta, secţia 20, care raport are următorul pasaj:

“Cluj la 9 mai 1944”,

“Evenimentele acţiunii de strângere a evreilor de pe teritoriul circumscripţiei nr. 19 le raportez conform celor de mai jos:

1. La Oradea, din cauza numărului prea mare al evreilor, strângerea lor s-a făcut destul de greu. Numărul poliţiştilor s-a dovedit insuficient, iar percheziţiile domiciliare şi corporale nu au fost executate de specialişti şi astfel s-a dat o largă posibilitate pentru ascunderea valorilor. Datorită acestor împrejurări, la ordinul d-lui colonel Paksi Kiss Tiberiu, direcţiunea întregii acţiuni la Oradea a fost preluată de către locotenent-colonelul vitéz Péterffy Eugen, comandantul şcolii de jandarmi…”

Asemenea, reproducem un ordin din 13 mai 1944 al acuzatului, cu referire la alimentele sechestrate la evrei;

“După informaţiile noastre, jidanii au expediat în ţară lame de ras de reclamă otrăvite. Astfel se poate presupune că alimentele sechestrate de la evrei în cursul acţiunii de curăţire, în special untură şi făină, asemenea sunt otrăvite. Pentru a prevedea [preveni] nenorocirile care s-ar putea ivi din otrăviri ar fi de dorit, ca alimentele sechestrate de la evrei să fie destinate exclusiv pentru alimentarea evreilor şi din acestea să nu se împartă nici unui creştin, excepţie făcând untura, care în prealabil a trebuit să fie supusă unei examinări.”

Că acuzatul vitéz Paksi Kiss Tiberiu, avea comanda supremă asupra forţelor jandarmeriei din întregul Ardeal [de Nord – nn], rezultă şi din ordinul dat de acesta în ziua de 13 mai 1944, privitor la alimentele sechestrate de la evrei.

Nu poate să fie îndoielnic faptul că, în calitatea sa de comandant suprem al forţelor jandarmeriei din întregul Ardeal {de Nord}, acest acuzat a fost inspiratorul tuturor neomeniilor aplicate în ghetou.

O altă unealtă a primarului, acuzat dr. Vásárhelyi László, a fost ofiţerul de poliţie cu două stele, dr. URBAN LADISLAU (FRANCISC), un om în vârstă de aproximativ 30 ani, originar din Miskolc sau din Komárom, fiind şi absolvent de politehnică. Ca unealtă a lui Vásárhelyi a îndeplinit funcţiunea de comandant al ghetoului din Cluj. Iată cum descrie martorul Hevesi Nicolae comportarea acestui comandant:

“În fiecare dimineaţă a făcut adunarea. Dacă cineva s-a prezentat că este infirm sau bolnav, aceia au fost adunaţi separat şi unul dintre ei a fost pălmuit de către Urban cu obligaţia de a transmite această palmă celorlalţi nenorociţi. Dacă palma dată de primul om nu a fost suficient de puternică, atunci Urban i-a tras o palmă mai tare, arătând că astfel trebuie să fie un om pălmuit. Aşa s-a amuzat când a văzut că acei [privind cum acei] nenorociţi se bat şi se batjocoresc.”

Acuzatul dr. Urban Ladislau a bătut personal pe martora Markovics Ecaterina precum şi pe alţi evrei din ghetou. Organele executive ale acestui comandament de ghetou erau jandarmi îmbrăcaţi în civil. Aceşti schingiuitori erau aşa de cruzi încât vaietele victimelor se auzeau până departe de locul de tortură, iar cei cercetaţi acolo, ieşeau aşa de zdrobiţi încât aveau nevoie să fie sprijiniţi de câte 2 persoane, ba mai mult, s-au văzut mai multe cazuri când cei bătuţi în camera de tortură erau scoşi de acolo pe brancarde.

O vedere ciudată şi înduioşătoare (copleşitoare – nn) era masa de cărucioare de copii şi a vehiculelor individuale ale infirmilor, care au rămas la fabrica de cărămidă în momentul învagonării evreilor cu destinaţia Auschwitz, cărucioare rămase pe loc, pentru că autorităţile clujene de atunci, erau conştiente că nevinovaţii copilaşi nu vor mai avea nevoie de cărucioare.

Pentru a descrie starea de lucruri din ghetou în special {cu} privire la schingiuirile şi maltratările făcute, se vor reproduce mai jos câteva depoziţii de martori edificatoare:

Iată ce declară martora Deutsch Margareta:

“Am fost dusă şi la grupa specială de anchetă. Aici au lucrat jandarmi îmbrăcaţi civil. Deşi le-am spus că soţul meu este în Ucraina de 2 ani, totuşi am fost crunt bătută cu {baston de} cauciuc. Socrul meu Deutsch Gh., în vârstă de peste 70 de ani, a fost bătut şi schingiuit atât de grav încât n-a mai putut să stea în picioare.”

Iată ce declară martorul Felszner Samoilă:

“În ghetou am fost anchetat de către un anchetator jandarm îmbrăcat în civil, fiind întrebat unde mi-am ascuns averea. În timpul anchetei am primit câteva lovituri cu pumnii, apoi am fost ameninţat că dacă nu voi depune voi fi bătut la talpă. Acest mod era cunoscut la anchetatori şi sunt cazuri când oamenii au fost grav bătuţi şi după bătaie transportaţi cu targa. Cunosc cazul lui Liendenthal. Ştiu că unii s-au sinucis din cauza bătăilor."

Declaraţia martorului Frankovici Alexandru:

“La întoarcerea mea acasă am găsit casa bombardată şi puţină mobilă în anumite locuri. Soţia, copilul şi mama mea au fost omorâte. Încă în timpul când ne aflam în ghetou, zilnic câte 20-30 de oameni au fost chemaţi în camera separată, unde au fost întrebaţi să spună unde au ascuns averile, în special lucrurile de valoare. Şi eu personal am fost chemat, însă nu m-am dus căci am intrat în lotul al patrulea la deportare, deşi eram repartizat în lotul 5. M-am temut să mă duc întrucât cei care veneau din camera de cercetări erau bătuţi, schingiuiţi. Unchiul meu, dr. Simon Aladar şi soţia s-au otrăvit în ghetou şi au murit din cauza mizeriilor şi a fricii.”

Depoziţia martorului Gellér Mihai:

“Am stat liniştiţi timp de 3 zile când am fost chemat printr-un curier de serviciu, un tânăr evreu, la comandamentul lagărului, unde am fost luat în primire de 3 jandarmi de la Koşice şi am fost supus la torturi şi schingiuiri neumane, pentru a mărturisi locul unde mi-am ascuns obiectele de valoare. Am fost dezbrăcat până la piele, legat la mâini şi la picioare, bătut cu cravaşa de gumă de către unul din jandarmi, altul dădea cu piciorul în mine, iar al treilea s-a urcat pe piept şi mă lovea cu pumnii. Mi-am pierdut cunoştinţa sub efectul acestei torturi, iar apoi au aruncat apă cu găleata ca să-mi revin. Asta s-a întâmplat în trei rânduri, fără să poată obţine nici o mărturisire. Am fost dus apoi prin curtea ghetoului şi arătat lumii de acolo cu următoarele vorbe: «Uitaţi-vă, acesta a fost Gellér Mihai.» A fost numai, pentru că acuma este o zdreanţă. Învăţaţi de la el şi toţi cei care ascund adevărul şi nu-l vor mărturisi unde şi-au ascuns lucrurile vor păţi ca dânsul.”

Dar nu numai evreii au fost bătuţi ca să mărturisească unde au ascuns lucrurile, ci şi creştinii, mai ales atunci dacă respectivul tăinuitor era român. Astfel a fost bătut Câmpean Iosif, pentru motivul că a reţinut, de la un cumnat al său, un covor persan şi 5.000 de pengő.

După aceste brutalităţi şi excese, a venit rândul deportării evreilor, deportare, care s-a făcut în condiţiuni cât se poate de brutale. Au fost cazuri când într-un vagon au fost înghesuiţi uneori şi 92 de persoane. Vagoanele au fost închise şi astfel a trebuit să stea tot timpul călătoriei pe căldura lunii iunie, fără mâncare, fără apă şi trebuind a-şi face chiar şi necesităţile în vagon. La toate aceste brutalităţi şi-a avut partea lui de contribuţie similară acuzatul dr. Urban Ladislau şi acuzatul dr. Papp Géza comisar de poliţie.

În una din comisiunile însărcinate să însoţească poliţia cu ocazia strângerii evreilor în ghetoul din Cluj, a fost şi acuzatul TARR CAZIMIR, funcţionar la primăria oraşului Cluj. Dacă acest modest funcţionar şi-ar fi făcut cu acea ocazie serviciul său fără nici un exces de zel şi fără să-şi manifeste ura rasială, el nu ar fi tras azi la răspundere. Dar acuzatul Tarr Cazimir a fost nemilos, excesiv şi crud, având în acelaşi timp pofte ambiţioase de îmbogăţire. N-a avut nici o consideraţie faţă de nimeni, aşa de exemplu pe medicul dr. Király Eugen, care fusese medicul lor curant {şi} în această calitate salvase viaţa fratelui acuzatului, l-a ridicat în grabă de la locuinţă şi nu i-a dat voie nici măcar să-şi schimbe haina care era udă de ploaie. Tot acestui medic şi soţiei sale le-a luat până şi verighetele din deget.

Martorul Molnár Izidor, a declarat despre acest acuzat că pentru a face pe evrei să predea obiectele de valoare a înscenat în interiorul ghetoului o execuţie în masă cu mitraliera.

Iată cum descrie martora Gurkovschi Aliz, procedura acuzatului Tarr Cazimir:

“Eu cu mama şi bunicii ne-am prezentat în faţa lui Tarr care ne-a cerut să-i predăm toate valorile şi bijuteriile noastre. Când mi-a venit rândul, nu am declarat că n-am bijuterii, atunci el s-a răstit la mine strigându-mi: «Dar ce-i cu ceasul acela?» Atunci mi-am adus aminte că aveam pe mâna stângă un ceas pe care l-am scos şi l-am predat, iar el a băgat ceasul în buzunar. Nici mama, nici bunicii mei şi nici eu n-am primit nici o chitanţă pentru valorile ce i le-am predat lui Tarr.”

Iar martora Koos Iulia declară despre acest acuzat:

“Eu fiind prietenă cu soţia farmacistului Bezdan, am venit la aceasta ca să mai stau de vorbă cu ea; am găsit-o foarte agitată şi deprimată, spunându-mi că au trecut pe la ea nişte agenţi ai primăriei care i-au cerut actele de legitimaţie şi i-au spus ca să se pregătească că o să vină după toată familia ei, ca să-i ducă în ghetou. Peste puţin timp într-adevăr au venit 3 funcţionari civili, printre care şi Tarr Cazimir. Doi dintre acei funcţionari au început să pună întrebări familiei lui Bezdan, după actele de legitimaţie ce i le-a prezentat d-na Bezdan. În acest timp, Tarr Cazimir m-a întrebat pe mine, ce caut eu acolo. Eu i-am spus că sunt acolo în calitate de prietenă a familiei Bezdan. Atunci Tarr Cazimir mi-a spus că să plec imediat de acolo, altfel o să mă ducă şi pe mine în ghetou. Eu din cauza atitudinii atât de severe a lui Tarr, am fost atât de emoţionată, că nici nu mi-am luat rămas bun de la familia Bezdan.”

Aceleaşi fapte le relatează şi martora Krausz Margareta, arătând în depoziţia sa cum acuzatul Tarr Cazimir, împreună cu alţi funcţionari, stăteau la poarta ghetoului şi percheziţionau pe cei aduşi în ghetou, luându-le banii, bijuteriile, ceasurile şi alte obiecte fără a elibera vreo chitanţă. Această martoră mai arată că având cunoştinţă cu acuzatul Tarr l-a rugat să-i înlesnească deplasarea ei în ghetoul din Reghin, unde erau internaţi părinţii săi, la care rugăminte acuzatul Tarr Cazimir a răspuns ironic, că nu e nevoie de acest lucru, pentru că şi aşa toţi evreii vor fi împreună.

Cu ocazia percheziţiilor, acuzatul Tarr Cazimir şi-a însuşit multe obiecte căci numai aşa se explică, cum s-au găsit la el, în timpul arestării, vreo trei arme de vânătoare şi numeroase haine elegante, după cum relatează martorul Chifor Ioan.

Dar acuzatul Tarr Cazimir, executând în mod excesiv atribuţiile primite pentru strângerea evreilor în ghetou, s-a amestecat şi în chestiuni de prinderea şi internarea în ghetou a evreilor, care erau exceptaţi de la aceasta. Iată ce spune în această privinţă martorul Müller Alexandru:

“La Cluj, în faţa casei mele în care stătea şi soacra mea am văzut cum tocmai erau urcate în camion toate rudele mele, fără a mai judeca situaţia, m-am urcat şi eu în camion, ajungând odată cu ele la ghetou. Intrând aici, am dat de individul Tarr Cazimir, funcţionar în ghetou, care, aflând de mine să sunt la muncă de folos obştesc*, ceea ce i-am dovedit cu documente, nu a voit să mai ţină seama de aceasta, declarându-mi: «Dumneata nu trebuie să te mai întorci acolo ci rămâi în ghetou.» A doua zi, graţie unor prieteni am reuşit să evadez din ghetou. Am fost însă prins la gară de organele siguranţei şi readus în ghetou. Înainte de a ajunge la ghetou am fost dus la poliţie, unde întâlnindu-mă cu Tarr, acesta mi-a spus: «Vor vedea ei jidanii, că nu se mai poate evada din ghetou...»

“Arătându-i că n-am decât 500 pengő m-a condus la ghetou, unde, venind în faţa lui Tarr Cazimir, acesta mi-a luat toate valorile şi cei 500 pengő şi totodată a dat ordin unui plutonier-major ca să fiu condus în secţia de «masaj». Ajuns în această cameră specială, fără a-mi spune un cuvânt, au tăbărât pe mine, lovindu-mă crunt cu bastoanele de cauciuc, ce le aveau, pe toate părţile corpului şi chiar şi pe cap, până ce după ce am căzut de mai multe ori şi am fost din nou ridicat şi maltratat, am căzut definitiv jos, fiind leşinat. Această distracţie ticăloasă a durat aproape un ceas.”

“Ieşind, sau mai bine zis fiind scos din camera de masaj, m-a aşteptat Tarr Cazimir, care cu o figură foarte satisfăcută mi-a adresat cuvintele: «Cel puţin acuma vei învăţa că nu se poate aşa uşor evada din ghetou».”

“Graţie lui Tarr, am ajuns şi eu în lagărele de la Auschwitz, Buchenwald, de unde numai eu şi soţia mea ne-am salvat.”

ééé

Nici în oraşul Cluj, n-au lipsit ceata denunţătorilor, acelor care căutau să scape de internarea din ghetou şi deportarea la o moarte sigură.

Una din aceşti denunţători a fost acuzata ÚJVÁRI IRINA născută Varga din Cluj. Activitatea ei se poate rezuma în următoarele: În luna mai 1944, în timp ce evreii din oraşul Cluj erau în curs de internare în ghetou, soţii Körösi Zoltán şi Stössel Ernest, venind în concediu dintr-un detaşament de lucru din Prundul Bârgăului, au aflat că soţiile lor sunt deja internate în ghetoul din Cluj; aceştia, cu ajutorul unui ofiţer german de la ghetou căruia i-au plătit o importantă sumă de bani, au reuşit să-şi scoată soţiile împreună cu încă o femeie, anume Herskovits Roza şi să le ducă la muncă lângă biserica evreiască neologă din str. Horea; de la biserica neologă evreiască, cele trei femei au mers în casa lui Hersckovits din str. Horea nr. 34 cu planul de a nu se mai reîntoarece în ghetou, ci de a se refugia în România aşa cum au hotărât cu o zi mai înainte.

Planul lor a fost însă zădărnicit de învinuita Újvári Irina care le-a văzut când au intrat în casa lui Herskovits, prin uşa prăvăliei sale, ce se afla în str. Horea, peste drum de casă unde au intrat cele trei femei, plecate din ghetou. Imediat ce învinuita observă intrarea femeilor în casa lui Herskovits, după cum arată martorul popular Gheorghe Albon, aceasta s-a retras în fundul prăvăliei, unde avea telefon şi a telefonat poliţiei cele observate de dânsa. Acelaşi martor stând de vorbă cu agentul poliţiei acesta i-a declarat că a fost trimis pe baza unui denunţ telefonic.

Rezultatul a fost că, la foarte scurtă vreme, s-a şi prezentat la casa lui Herskovits un agent de la poliţie, care cu certitudinea omului bine informat, cunoscând şi numele femeilor, le-a ridicat pe toate trei şi, împreună cu soţii Körösi şi Stössel, i-a dus la poliţie unde soţia lui Stössel a fost lovită. La poliţie cei doi soţi, Stössel şi Körösi, au fost eliberaţi, căci făceau parte dintr-un detaşament de muncă {forţată}, iar femeile au fost retrimise din nou la ghetou de unde n-au mai putut scăpa, astfel că toate au fost deportate în Germania, de unde nu s-au mai întors.

Starea de fapt, aşa cum este, conturată mai sus, rezultă în mod neîndoielnic din depoziţiile martorilor: Gheorghe Albon, Körösi Zoltán, Stössel Ernest, Pakai Iosif, Binder Martin, soţia lui Laz Gáspár născută Pakai Elisabeta şi Berkovits Zseni. Prin urmare, din cele de mai sus se constată cu certitudine rolul de denunţătoare al învinuitei, fără de a cărei activitate cele trei femei evreice şi-ar fi putut salva viaţa.

ééé

O altă denunţătoare, de pe urma activităţii căreia au fost exterminaţi 11 persoane, a fost acuzata ENYEDI IRMA din Cluj. Faptele s-au petrecut în felul următor:

La moşia Aszupatak, din apropierea oraşului Cluj, pe care o deţinea în arendă locuitorul Bonyhai Ştefan împreună cu fraţii evrei Salamon Ernest şi Salamon Arpad, cu mult înaintea internării evreilor în ghetou întâmplată în luna mai 1944, s-au stabilit familiile celor doi fraţi evrei, locuind în încăperile conacului moşiei; pe lângă membrii familiei fraţilor Salamon a mai venit să locuiască la moşia arătată mai sus şi nişte rude a acestor fraţi, astfel că, în total, locuia acolo un număr de 11 persoane.

Aceste 11 persoane, cu bunăvoinţa unor anumiţi funcţionari ai poliţiei din Cluj, după cum rezultă din depoziţia martorului Millich Iosif, au reuşit să scape de internarea în ghetou, internare începută în ziua de 3 mai 1944 şi ar fi reuşit să se salveze definitiv, dacă n-ar fi intervenit activitatea criminală a învinuitei Enyedi Irma.

Bonyhai Ştefan, asociatul fraţilor Salamon nu locuia la moşia Aszupatak şi nu mergea pe acolo decât foarte rar, din cauza bombardamentului însă, ce s-a efectuat asupra oraşului Cluj, în ziua de 2 iunie 1944, Bonyhai Ştefan, împreună cu mama sa, au hotărât să se mute şi el la moşie.

În urma hotărâri luate, familia Bonyhai, însoţiţi de învinuita Enyedi Irma, o rudă a lor, au şi plecat la moşie, încă în ziua de 2 iunie 1944; în acel timp, Bonyhai Ştefan era concentrat în calitate de sublocotenent la serviciul de aprovizionare al armatei maghiare din Cluj, iar fraţii Solomon Arpad şi Ernest se găseau concentraţi la un detaşament de muncă {forţată şi}, în acel timp lucrau în gara Oradea.

Sosind la moşie, membrii familiei Bonyhai, prin Bonyhai Ştefan au pus în vedere familiei fraţilor Salamon, ca toţi evreii care se găsesc acolo să plece imediat unde vor şti ei, ameninţând pe soţiile fraţilor Solomon, că dacă nu pleacă, el va aranja lucrurile în aşa fel încât va fi rău de ei.

Într-adevăr, Bonyhai Ştefan şi Bonyhai Alexandru, împreună cu învinuita Enyedi Irma, au pus la cale denunţarea celor 11 evrei de la moşie, către poliţia oraşului Cluj; în urma acestei hotărâri, în ziua de 4 iunie 1944, pe la orele 14, învinuita Enyedi Irma a plecat la Cluj şi în aceeaşi zi, în urma denunţului făcut, pe la orele 18 a şi sosit un camion la moşie, însoţit de 3 poliţişti, care mai întâi l-au căutat pe Bonyhai Ştefan şi, după o scurtă convorbire cu acesta, la invitaţiile sale s-a îndreptat spre încăperile locuite de cei 11 evrei, pe care i-au ridicat şi după ce i-au îmbarcat în camion, au plecat la poliţie. A doua zi la poliţie, evreii au fost maltrataţi şi în special soţia lui Salamon Arpad a fost grav bătută de către agenţii de poliţie Szatmári şi Gombos, pentru a spune unde au ascuns bijuteriile familiei; cu ocazia acestor cercetări, învinuita Enyedi Irma a fost văzută de către soţia lui Solomon Arpad căutând la poliţie pe Szatmáry.

Încă în zilele de 6 sau 7 iulie* 1944, cei 11 evrei ridicaţi de la moşia “Aszupatak”, au fost îmbarcaţi în tren, împreună cu alţi evrei şi deportaţi la Birkenau-Auschwitz, de unde nici unul nu s-a mai reîntors.

Cele de mai sus rezultă în mod neîndoielnic din recunoaşterea învinuitei coroborată cu depoziţiile martorilor Bonyhai Ella, Salamon Ernest, Neulander Emanoil, Millich Iosif, Salamon Arpad, Tessler Estera şi alţii.

Acuzata Enyedi Irma a încercat să arate faptul, că denunţul înaintat poliţiei l-a făcut numai după descoperirea membrilor familiei Salamon şi acesta l-a făcut numai cu scopul de a feri pe vărul său Bonyhai de urmările pe care le-ar fi suferit în cazul în care ar fi fost acuzat că a primit o familie de evrei. Acuzata a mai susţinut că prin legăturile pe care le avea la poliţia Cluj, i-a reuşit să înregistreze acest denunţ cu o dată anterioară descoperirii evreilor de la ferma “Aszupatak”.

În opoziţie cu această susţinere a acuzatei este depoziţia martorului Salamon Ernest, care a declarat că fiind concentrat la detaşamentul de lucru în gara Oradea şi mergând din curiozitate să vadă ce evrei sunt deportaţi din Cluj cu un tren care tocmai oprise în gara Oradea, i-a văzut {total surprins} şi pe nevasta sa şi restul familiei, cu toate că era în credinţa [era sigur] că îi lăsase în siguranţă şi oarecum camuflaţi la ferma de la Aszupatak. Soţia acestui martor i-a spus că acuzata a fost aceea care i-a denunţat la poliţie, întrucât chiar detectivul poliţiei i-a comunicat acest fapt.

De altcum şi logica lucrurilor impune această concluzie. Într-adevăr, până la 2 iunie, familia lui Salamon putea să stea liniştită la Aszupatak, fermă care fusese arendată de familia Salamon sub numele camuflat al lui Bonyhai şi care avea o locuinţă compusă din 3 camere şi bucătărie. Dar, în urma bombardamentului din 27 iunie de la Cluj, familia Bonyhai, de teama repetării acelor bombardamente s-a decis să se instaleze la ferma “Aszupatak”. Şi atunci s-a întâmplat povestea cu ariciul şi şobolanul. Familia lui Salamon compusă din 11 persoane, în lipsa şefului lor Salamon Ernest, care era concentrat la un detaşament de lucru, a fost pur şi simplu dată afară din locuinţă de familia Bonyhai şi obligată să se adăpostească într-o şură de la fermă, dar se vede că nici aşa nu-i convenea familiei Bonyhai că aceşti 11 evrei s-o deranjeze cu prezenţa lor, {nici} chiar în şură. Acuzata, care era verişoară cu Bonyhai şi care avea legături cu comisarii de poliţie din Cluj, s-a oferit să facă acest serviciu vărului său şi astfel a denunţat pe cei 11 evrei. Acuzata a săvârşit această faptă cu atât mai vârtos, cu cât dânsa, fiind fără avere, locuia la vărul său Bonyhai şi era în convingerea că numai aşa vor putea avea confort în cele 3 camere de la ferma “Aszupatak”, dacă vor scăpa de familia Salamon Ernest.

ééé

Un alt denunţător al evreilor din Cluj, a fost acuzatul HORAK VILHELM. Antecedentele denunţului acestui acuzat se pot rezuma la următoarele:

Când a început internarea evreilor din Cluj în ghetou, mulţi din ei, dându-şi seama de calvarul ce li se pregătea odată cu punerea în aplicare al acelei măsuri, au căutat să scape, uzând de toate mijloacele, ce le putea sta la îndemână. O parte din acei ce au reuşit a se salva, s-au folosit de omenia unor cunoscuţi, care i-au adăpostit, i-au tăinuit, i-au hrănit, şi i-au ocrotit cum au putut şi cât au putut. Dacă ei n-au reuşit să scape până la urmă, nenorocirea lor s-a datorat unor oameni fără suflet, înveninaţi de doctrinele urii, ce le întunecase minţile şi {le} pervertise sufletele.

Printre evreii care rămăseseră de la început internaţi în ghetouri, au fost şi acei aparţinând familiei Schwartz şi Schönhaus, compusă din bărbaţii Schwartz Alexandru şi Schönhaus Maximilian, soţia primului, Hermina şi fiica lor Mariam, soţia celui de-al doilea. Când s-a produs internarea, Hermina Schwartz se găsea în spital, fiind bolnavă, iar toţi ceilalţi au fost lăsaţi în locuinţa lor din str. Iaşilor, nr. 27, datorită bunăvoinţei medicului poliţiei dr. Konczwald Tiberiu şi a şefului biroului controlul străinilor din poliţia oraşului, dr. Ernest Borkay, care i-au ocrotit şi ţinut la curent cu tot ceea ce era în interesul lor.

S-a întâmplat însă ca îngrijitor [responsabil] de stradă (útcatizedes) să fie acuzatul Horak Wilhelm. Trebuie menţionat că această organizaţie a îngrijitorilor [responsabililor] de stradă (útcatizedes), a fost o creaţiune tipic fascistă a regimului horthyst anume în scopul ca aceşti şefi de stradă să fie ochii şi urechile regimului, pentru că astfel nimic să nu scape neobservat de către acest regim. Referitor la activitatea acuzatului Horak Vilhelm, depoziţiile martorilor se contrazic. Sunt pe de o parte depoziţiile martorilor Deutsch Susana şi Schönhaus Maximilian, din care rezultă că pe la sfârşitul lunii mai, o maşină a poliţiei, a avut misiunea să meargă la spitalul evreiesc din str. Iaşilor, adică în aceea stradă unde locuia şi acuzatul şi familiile Schönhaus şi Schwartz. În timp ce maşina era oprită în faţa spitalului, după versiunea depoziţiei martorei Deutsch Susana şi a martorului Schönhaus Maximilian, ar fi venit acuzatul Horak Vilhelm şi ar fi denunţat agenţilor Gestapolui, că mai sunt 2 familii evreieşti – a lui Schönhaus şi Schwartz – care nu sunt ridicate, pentru că aceste familii au legături cu poliţia. Tot după această versiune, şoferul maşinii ar mai fi spus lui Schönhaus Maximilian că ce ură a putut să aibă pe el şeful străzii, încât a fost în stare să-l denunţe agenţilor Gestapoului în faţa spitalului evreiesc.

A doua versiune a depoziţiunilor este aceea a şoferului Şuteu Tiberiu, care a negat să fi spus lui Schönhaus Maximilian că şeful străzii l-a denunţat. Această depoziţie este oarecum întărită şi de depoziţia martorilor Fabian Iuliana, care susţine că în ziua când a ridicat poliţia şi Gestapoul familiile Schönhaus şi Schwartz, Horak Vilhelm a fost acasă şi a venit o doamnă oarecare, {pe} care – mai târziu a auzit că o cheamă Bornay – şi l-a rugat pe acuzat să meargă cu ea la casa lui Schönhaus pentru a-i ajuta să-şi ia lucrurile personale pentru a nu fi închise şi sigilate în casa lui Schönhaus.

Din aceste depoziţii s-ar părea că acuzatul Horak Vilhelm n-ar fi avut nici un amestec în ridicarea celor 2 familii evreieşti şi că deci, depoziţia lui Schönhaus Maximilian şi a lui Deutsch Susana ar trebui înlăturate.

Tribunalul Poporului însă a înlăturat atât depoziţia martorului Şuteu Tiberiu, cât şi a martorei Fabian Ileana, ca nefiind demne de încredere, întrucât primul s-a contrazis la confruntarea cu martorul Schönhaus Maximilian, precum la depoziţia luată la cabinetul de instrucţie, iar Fabian Ileana locuieşte chiar la sora acuzatului Horak Vilhelm şi este de presupus că a voit să facă un act de complezenţă cu depoziţia sa.

Motivele pentru care Tribunalul Poporului a constatat vinovăţia acuzatului Horak Vilhelm sunt următoarele:

Există la dosarul cauzei o declaraţie dată de soţia lui Horváth Ştefan, născută Serfözö Ana din Debreczin, dată înaintea notarului public din Debrecen, din care rezultă că aceasta a dus mâncare familiilor Schönhaus şi Schwartz, care nu fuseseră internaţi în ghetou în prima jumătate a lunii mai 1944, fiind lăsaţi acasă sub pretext că sunt necesari la curăţirea molozurilor rezultate de pe urma bombardamentului*.

Această ajutorare prin ducerea mâncării, făcută de martora soţia lui Horváth Ştefan, a fost observată de acuzat, care a ameninţat-o, că dacă va mai continua cu transportul de alimente pe seama acestor familii evreieşti, va fi internată şi ea, drept pedeapsă.

În acelaşi sens au depus la cabinetul de instrucţie al acuzatorului public şi martorii Sebestyén Andrei şi Sebestyén Rozalia, care deşi n-au fost ameninţaţi direct de acuzat, totuşi în acel timp au fost avertizaţi de familiile Schwartz şi Schönhaus să se păzească când aduc mâncarea, să nu fie văzuţi de supraveghetorul străzii, adică de acuzat, pentru că acuzatul îi urmăreşte.

Faptul că acuzatul urmărea aceste două familii evreieşti, era cunoscut de aceste familii de la comisarul de poliţie Borkay Ştefan, protectorul lor, care le mai spusese şi împrejurarea că la poliţie curg în mod continuu denunţurile făcute de acuzat împotriva acestor 2 familii, asigurându-le în acelaşi timp că să nu aibă nici o teamă, că el – comisarul Borkay – le va muşamaliza.

Că aceste depoziţii ale victimelor Schönhaus Maximilian şi Schwartz Alexandru cuprind în ele mult adevăr, rezultă şi din faptul, că însăşi acuzatul, la interogatoriul său din cursul instrucţiei, a recunoscut că d-na Borkay, soţia comisarului de poliţie l-a întrebat că de ce a denunţat în scris famiiliile Schönhaus şi Schwartz şi chiar şi pe dânsa, cu învinuirea că ţine în casa ei evrei ascunşi.

Din toate aceste depoziţii, puse în concordanţă, rezultă cu prisosinţă, că acuzatul Horak Vilhelm nu a fost străin de ridicarea şi internarea în ghetou a familiilor Schwartz şi Schönhaus, cu atât mai mult cu cât acest acuzat ca supraveghetor de stradă din organizaţia tizedeşilor**, avea tocmai misiunea ca să nu rămână nimic de executat*** chiar şi din legiuirile antievreieşti de internarea evreilor în ghetou.

ééé

O altă persoană auxiliară a operaţiunilor de internare în ghetou a fost acuzata ELENA BÁTHORY. S-a întâmplat ca în vecinătatea ei să locuiască Olga Tanner, de origine etnică evreică, logodită cu Istvanovits Dezideriu. Aceasta, spre a scăpa de internarea în ghetou, s-a mutat din str. János Zsigmond nr. 30, din vecinătatea acuzatei, pentru a nu fi recunoscută şi denunţată de vecini şi şi-a găsit o altă locuinţă în str. Gh. Bariţiu nr. 30, unde s-a înregistrat sub numele de Olga Istvanovits, pentru ca în felul acesta să i se piardă urma.

Măsura luată de această femeie a fost într-adevăr eficace, căci până la 27 iunie 1944, nu i s-a întâmplat nimic. Şi poate nu i s-ar fi întâmplat nici de aici înainte, dacă nu ar fi avut ghinionul să fie întâlnită de fosta ei vecină din str. János Zsigmond, adică de acuzata Báthory Elena care, recunoscând-o, a denunţat-o primului poliţist care i s-a ivit în cale. Poliţistul s-a prezentat la portăreasa casei din str. Gh. Bariţiu nr. 30, căutând după Olga Tanner, dar portăreasa i-a răspuns că o astfel de persoană nu locuieşte în acea casă, ci locuieşte numai o persoană cu numele de Olga Istvanovits. Poliţistul s-a mulţumit cu acest răspuns şi a vrut să plece, dar în stradă, acuzata Elena Báthory l-a convins că Olga Istvanovits este una şi aceeaşi persoană cu Olga Tanner, astfel că poliţistul s-a înapoiat la clădire şi a arestat pe Olga Tanner care după arestare a fost internată în diferite lagăre şi închisori din Budapesta şi în urmă a fost deportată în Germania la Dachau şi Belsen, de unde, după nesfârşite peripeţii, s-a înapoiat în ţară în luna ianuarie 1946.

Rolul acuzatei Elena Báthory la această denunţare este dovedit cu depoziţia martorei Farcaş Ana născută Maczalek, care a văzut în stradă o femeie care discuta cu poliţistul şi în timp ce Olga Tanner era condusă la poliţie a auzit-o pe aceasta zicând acelei femei din stradă: “Acum eşti mulţumită că m-au ridicat?”

Este adevărat că martora Farkaş Ana nu a cunoscut atunci cine era femeia din stradă, care a insistat pe lângă poliţist, identificând victima, dar depoziţia sa este completată cu recunoaşterea acuzatei Báthory Elena, care în cursul instrucţiei a recunoscut că a denunţat pe victimă unui poliţist, fiind îndemnată la aceasta de soţul său şi fiind înfricată de un străin, care i-a spus că dacă nu o va denunţa va suporta rigorile legilor. Este adevărat că în faţa Tribunalului Poporului, cu ocazia dezbaterilor orale, a revenit asupra acestor recunoaşteri, declarând totuşi că recunoaşte că ea a fost aceea care a dat adresa victimei din str. Gh. Bariţiu nr. 30, dar a tăinuit că ar fi însoţit pe poliţist până la acea casă. Această tăgadă însă este infirmată de depoziţia martorei absolut neinteresată Farkas Ana, care a declarat că a văzut o femeie în stradă, consfătuindu-se cu poliţistul şi a auzit şi văzut chiar pe victimă adresând acelei femei cuvintele citate mai sus.

Aşa fiind nu mai poate exista nici o îndoială că aceea care a cauzat în mod direct nenorocirea victimei Olga Tanner a fost acuzata, fapte prin care a contribuit cu intenţie, în calitate de complice, la internarea acestei victime în lagăr şi, în consecinţă, la deportarea ei în Germania.

ééé

Executorii măsurilor de internare a evreilor de pe teritoriul judeţului Cluj în ghetoul din oraşul Cluj au fost subprefectul judeţului Cluj dr. Szasz Francisc şi primarul oraşului Huedin dr. Székely Iosif.

Ambii au luat parte la conferinţele pregătitoare ţinute de Endre László la Satu-Mare şi Târgu-Mureş, executând cu fidelitate toate îndrumările primite.

Subprefectul dr. Szasz Francisc a murit la 2 iunie 1944, astfel că, Tribunalul Poporului, pentru considerentul că moştenitorii săi nu au fost introduşi în cauză a trebuit să ordone disjungerea cauzei privitoare pe acest acuzat, urmând ca acţiunea împotriva moştenitorilor acestui acuzat pentru consecinţele prevăzute de art. 9 alin. 2 din Legea nr. 312/1945 să fie judecată ulterior.

ééé

În ceea ce priveşte strângerea evreilor din oraşul Huedin, această operaţiune a fost executată în mod neomenos de către organele poliţieneşti cu concursul subalternilor primarului, printre care, în primul rând, a fost {acuzatul} dr. BOLIDIZSÁR PAUL, fost consilier cu aprovizionarea oraşului Huedin.

Acest din urmă acuzat, care nu a avut nici o legătură oficială cu strângerea şi internarea evreilor, totuşi a luat parte la această samavolnicie cu exces de zel şi este autorul celor mai multe brutalităţi. A umblat tot timpul cu biciul în mână şi a lovit tot timpul în oameni nevinovaţi, ordonând percheziţionarea tuturor persoanelor, inclusiv a copiilor sugaci şi de leagăn.

Din partea poliţiei au executat aceste măsuri, în frunte cu şeful poliţiei cu numele dr. Orosz Iosif, Menyhárt Francisc, ofiţer de poliţie (rendőrfelügyelő), Szentkuti Andrei detectiv, Lakatos Andrei ofiţer de poliţie, şi Ojtozi Elek comisar de poliţie.

Din depoziţia martorilor Pocsai Alexandru, Irina Noti, Ambrus Ioan, Hunyadi Ştefan, Knok Samuil, toţi domiciliaţi în Huedin, rezultă că ofiţerii de poliţie au făcut anchete atât la populaţia evreiască, cât şi la populaţia creştină care, au vrut să păstreze, unele obiecte ca să le scape de jaful organizat al hitleriştilor, astfel poliţistul Orosz Iosif, a bătut cu o bâtă, până când bâta s-a frânt din cauza loviturilor aplicate cu ea pe Pocsai Alexandru. Poliţistul Menyhárt Francisc a lovit cu sabia testiculele aceluiaşi martor până când acesta a leşinat. Acuzatul Bodizsar Paul, a avut o atitudine excesiv de brutală. Evreicele au fost denumite de el “curve puturoase”; când martora Irina Knok a vrut să se urce în camionul cu care a fost transportată mama ei, acuzatul a împins-o cu următoarele cuvinte: “Cară-te de aici tu curvă puturoasă de jidancă, că de nu îţi dau un picior în cur de ai să devii floare.” Aceiaşi martoră povesteşte cum au plâns copii mici la examinările interne ordonate de acest călău.

Soţia lui Ambrus Ioan a fost cercetată din ordinul şefului de poliţie, de către detectivul Szentkuti Andrei, cu scopul de a găsi obiectele date în păstrare de deportata Nussbecher Clara. Această femeie a fost atât de crunt schingiuită încât şi-a pierdut minţile din cauza chinurile suferite. La fel a procedat faţă de Hunyadi Ştefan, fostul şef de gară din Huedin, care după o bătaie şi schingiuire la poliţie, a fost internat în lagăr de concentrare.

Din depoziţia martorului László Francisc care a fost funcţionar la Poliţia Regală Maghiară, rezultă, că toate obiectele de valoare şi lucrurile jefuite de la evrei, le-au împărţit acuzaţii Orosz Iosif, Menyhárt Francisc împreună cu Lakatos Andrei, casierul poliţiei şi le-au expediat la Budapesta pentru scopurile lor.

Acuzaţii Boldizsar Paul, Menyhárt Francisc, Orosz Iosif şi Szentkuti Andrei, după transportarea evreilor în ghetoul de la Cluj, în fiecare dimineaţă s-au prezentat la comandantul ghetoului şi au început anchetarea evreilor din Huedin, la detaşamentul special de schingiuire de la ghetoul din Cluj. După fiecare anchetă evreii au fost scoşi cu targa în stare de inconştienţă, din camera de schingiuire. Una dintre victimele schingiuirii cu numele de Fischer Margareta, relatează astfel procedeul schingiuirilor:

“Când a intrat sora mea în birou, Boldizsár Paul a întâmpinat-o cu o întrebare: «Mă cunoşti dumneata? » Sora mea a răspuns în mod natural cu «Da». La acestea Boldizsar a răspuns râzând: «Da de unde, nu mă cunoşti, tu curvă de jidancă, ai să mă cunoşti abia de acum înainte» şi a întrebat-o unde şi-a ascuns obiectele de valoare, la care sora mea a răspuns că nu le-a ascuns nicăieri. La acestea Boldizsar i-a dat două palme, din care cauză doi dinţi din faţă i-au căzut. Atunci a luat o listă şi de acolo, a început să citească inventarul obiectelor predate locuitorului Ilvai Carol, din Huedin, după aceea, fără să aştepte, vreun răspuns, a prins-o de păr, a trântit-o la pământ călcând-o cu picioarele. Sora mea, de durere, a început să se vaiete când Boldizsar a dat ordin să-şi dezbrace ciorapii cu care i-a astupat gura, iar picioarele goale le-a bătut cu {un baston de} cauciuc. Atunci, sora mea şi-a pierdut cunoştinţa, iar după ce şi-a revenit, la ordinul lui Boldizsar i-au aşezat creioane între degete şi i-au strâns mâinile astfel că în urma chinurilor a căzut leşinată. Când şi-a revenit a fost deja în baracă. Sora mea a fost ameninţată de Boldizsar că va mai continua cercetările peste câteva zile, dar n-a venit rândul ei, pentru că între timp a fost deportată.”

Dr. Székely Iosif, primarul oraşului Huedin, expert în materie de administraţie publică, a fost conştient de ilegalitatea ordinelor şi cu toate acestea le-a emis şi a stăruit în executarea lor. Acest acuzat trebuia să ştie că executarea ordinelor contra bunelor moravuri trebuiesc oprite.

Aceasta a fost starea deplorabilă a evreilor din oraşul şi judeţul Cluj, în luna mai 1944. S-a arătat mai sus, care a fost felul de cazare şi felul de alimentarea al evreilor din ghetoul Cluj şi totuşi în opoziţie cu această stare de lucruri, acuzatul BOTOS IOAN secretarul Partidului Ardelean, organizaţia Cluj, în scopul de a deruta opinia publică maghiară, ca nu cumva să se găsească cineva să compătimească pe evrei şi eventual să le sară în ajutor, s-a deplasat la locul ghetoului de pe teritoriul fabricii de cărămidă Cluj şi deşi nu a putut să constate decât lucruri mai multe decât tragice a scris şi publicat în ziarul “Ellenzék” din 17 mai 1944 articolul intitulat “Am fost afară la ghetou” cu subtitlurile “Cum trăiesc jidanii în domiciliul din Cluj”, “O scurtă vizită la fabrica de cărămidă, unde oamenii joacă football şi remi, dar nimeni nu vrea să lucreze.”

Iată în extras unele părţi din aceste reportaj:

“Eu sunt ca şi majoritatea zdrobitoare a ungurilor clujeni. Nu am avut cu ei nici o legătură mai apropiată. Aceasta şi-au cauzat-o ei, atunci când, pe la 1925, în mod voluntar, s-au rupt din corpul chinuit al maghiarimii. Faţă de ei, ungurii clujeni, timp de două decenii s-au purtat aşa cum se poartă de obicei faţă de străini.”

“Totuşi m-am dus în ghetou, căci aşa am simţit că a fost destul din acea exagerare care bântuie în jurul nostru; este clar, şi a fost destul din sentimentalismul adevărat şi mascat, a fost destul din bârfeala fără răspundere şi dăunătoare.”

“Imediat pot să liniştesc pe toţi agitaţii. În tabăra evreiască nici un om nu a îngheţat, nimeni nu s-a sinucis, şi faţă de autoritatea de metal a poliţistului ungur, nimeni nu şi-a ridicat nici măcar un deget. În lagărul evreiesc nu este nici un bolnav molipsitor, în schimb, 26 de medici păzesc sănătatea locuitorilor lagărului…”

“Situaţia sanitară a lagărului este corespunzătoare, posibilităţile de curăţire erau puse la dispoziţie. Un semn vizibil este imensa lenjerie spălată, care flutură în aerul primăverii.”

“Printre clujeni sunt puţini jidani cu caftane şi cu perciuni. Dimpotrivă, printre ei pot să fie sute care, de vechi generaţii s-au rupt de Tarnopol, de Varşovia, însă instinctul strămoşesc totuşi ţâşneşte din ei când cad asupra lor timpuri vitrege. Nu există nici o deosebire deja în ce priveşte comportarea între jidanii din Galiţia şi cei din Cluj.”

“Rezemaţi de stâlpii sârmei, cete mai mici sau mai mari vorbeau împreunându-şi capetele. Aceasta este Galiţia tipică. Aşa îi cunosc bărbaţii care au fost pe fronturi în oraşele ţării răsăritene.”

“După ce cazarea s-a întâmplat în aşa fel, încât familiile şi rudele să fie împreună, câte una din astfel de grupe aduce deodată mâncare în găleţi şi vedre de apă, pe urmă este împărţită în barăci între ei. Fiecare îşi primeşte porţia completă, deci nimeni nu rabdă {de} foame şi nimeni nu duce lipsă. Acum sunt aprovizionaţi din belşug şi cu conserve, căci fiecare persoană a putut să aducă în tabără un pachet de 50 kg. şi afară de aceasta alimente pentru mai multe zile. Inspectarea bagajelor de către comandantul lagărului a fost făcută îngăduitor, astfel încât mulţi şi-au adus bagaje de 100, mai mult chiar 150 kg.”

“Şi în timpuri bune au jucat cărţi, acum odată pot să tot joace cărţi până se satură.”

“Ei au căptuşit hambarele [şoproanele] de uscat ţigle cu cearşafuri şi cuverturi de pat. Din depărtare, tabăra seamănă cu o haină răscusută cu 1.000 de petece. Lângă cort însă, viaţa îşi continuă liniştit cursul. Fiecare îşi continuă liniştit tradiţia şi munca lor dacă vrea să muncească. Sfatul {Evreiesc} a înfiinţat şi un birou tehnic, în care iau loc ingineri cu renume, însă am auzit că degeaba pregătesc cele mai frumoase planuri, nu ştiau că {le} vine rândul la executarea lor. E bine pentru ei. Oricum acesta e acel spirit de ghetou. Dar aceasta e a lor, cu aceasta autorităţile maghiare n-au nici în clin nici în mânecă. Primarul municipiului într-adevăr le-a satisfăcut orice pretenţie raţională, ar trebui să fie treaba lor.”

Deşi în calitate de secretar al Partidului Ardelean, era conştient de soarta ce li se hărăzise evreilor, totuşi îşi încheie articoul cu următoarea frază:

“Au ajuns exact acolo de unde au pornit în ghetoul format de ei, după sufletul lor, în care viaţa nu este comodă, dar nici nu este rea. În orice caz, ea e cu mult mai bună decât viaţa ungurilor bombardaţi şi a honvedului (soldatului – nn), care luptă pe front şi care pe lângă lipsa de confort îşi riscă şi viaţa în acea luptă, care nu numai pentru noi, dar din cauza lor se desfăşoară.”

După cum rezultă din această frază, acuzatul îi face vinovaţi chiar şi de declanşarea războiului, pe evrei. Prin acest fapt este evident că, acuzatul Botos Ioan în mod intenţionat s-a pus în slujba hitlerismului şi a fascismului, articolul său şi activitatea sa în calitate de secretar al Partidului Ardelean, fiind tot atâtea fapte proprii, prin care a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului şi ale fascismului.

ééé

O figură sinistră, care a avut mare rol la munca de selecţionare a evreilor în lagărul din Auschwitz, a fost acuzatul KAPESIUS N., farmacist din Sighişoara şi voiajor [reprezentant] pentru Ardeal al firmei germane I. G. Farbenindustrie.

Acest acuzat* a contribuit la nenorocirea tuturor evreilor din toate ghetourile din Ardeal, fiind văzut la Auschwitz – [Birkenau – nn] de martorul dr. Király Eugen din Cluj, când activa [participa] la selectarea celor sortiţi gazării. Această muncă de selectare urmărea ca toate mamele împreună cu copiii lor sub 14 ani, toţi bătrânii, invalizii şi bolnavii, în general toţi cei care aveau o înfăţişare slabă, fiind evident lipsiţi de putere de muncă, să fie grupaţi în aşa numita „coloană de stânga”. Apoi, după doar câteva sute de paşi, toţi cei din coloană au fost înghesuiţi în camere amenajate pentru exterminare cu gaz, au fost gazaţi, iar cadavrele lor au fost incinerate în crematoriile din Birkenau- Auschwitz. Cei trecuţi la dreapta au fost dezbrăcaţi de haine, au fost trecuţi prin etuve speciale, pentru a fi deparazitaţi şi apoi au fost îmbrăcaţi în uniforme de ocnaşi şi trimişi în diferite lagăre de muncă.

Acuzatul Kapesius N., deşi în timpul cât a fost voiajorul [reprezentantul] firmei I.G. Farbenindustrie, a fost susţinut de către medicii evrei de prin oraşele ardelene, totuşi când a ajuns la Auschwitz, în calitate de căpitan farmacist, şi-a renegat toate cunoştinţele avute printre medicii evrei şi a procedat cu cea mai mare cruzime la selectarea nenorocitelor victime. Acest acuzat s-a purtat cu o cruzime namaipomenită în calitate de căpitan al trupelor SS, cu ocazia primirii (selecţionării – nn) transporturilor zecilor de mii de evrei din Ardealul de Nord. [ …. ]

D. GHETOURILE DIN REGIUNEA SECUIASCĂ.

În regiunea secuiască au fost înfiinţate 3 ghetouri şi anume:

a) Ghetoul din Târgu-Mureş, pentru oraşul Târgu-Mureş, pentru partea de vest a judeţului Mureş şi pentru judeţul Odorhei;

b) Ghetoul Reghin, pentru partea de răsărit a judeţului Mureş şi partea de nord a judeţului Ciuc şi în fine;

c) Ghetoul Sfântu Gheorghe, pentru judeţul Trei-Scaune şi partea de sud a judeţului Ciuc.

Pentru înfiinţarea ghetoului din regiunea secuiască, a avut loc la 28 aprilie 1944, la Târgu-Mureş, conferinţa prezidată de Endre László, subsecretarul de stat de la interne, cu participarea tuturor prefecţilor, subprefecţilor, primarilor comunelor urbane, primpretorii de plasă, şefilor de poliţie, comandanţilor legiunilor de jandarmi şi funcţionarilor superiori ai administraţiei civile, precum şi comandanţii unităţilor militare mai importante.

Şi aici, în regiunea secuiască, ca şi la Satu-Mare, s-au dat aceleaşi instrucţiuni scrise şi iscălite de subsecretarul de stat de la interne Baky László, şeful organelor ordinii publice din Ungaria, precum şi instrucţiuni verbale date de Endre László şi pentru a nu repeta cele spuse mai sus cu ocazia examinării acestor instrucţiuni, nu se vor mai analiza aici.

Trebuie însă menţionat, că aici au fost ridicate din partea participanţilor anumite probleme, după cum recunoaşte însuşi acuzatul Májay Francisc, fostul primar al oraşului Târgu-Mureş. Aceste obiecţiuni au fost ridicate în privinţa copiilor şi în privinţa alimentelor.

În ce priveşte prima chestiune, un participant a obiectat că ar fi ridicat şi internat în ghetou copii sub 6 ani, deoarece la aceasta se opune ordonanţa nr. 1610/1944 M.E., dar Endre László l-a întrerupt pe interlocutor cu cuvintele: ”Desigur şi copiii toţi vor fi ridicaţi şi nu va rămâne nici un membru de familie.” Un alt participant a ridicat obiecţiunea, că evreii nu vor putea să-şi procure alimente pe 14 zile, deoarece alimentele se distribuie pe cartele, astfel că nimenea nu se va putea alimenta pe mai mult timp. Obiecţiune la care Endre Laszló a răspuns lapidar, că nu-l interesează acest lucru.

Rezultă din aceste obiecţiuni că cine avea voinţă, putea ridica orice chestiune fără pericol de a fi tras la răspundere şi dacă aceste obiecţiuni ar fi fost susţinute cu tărie, este mai mult ca sigur că nu s-ar fi întâmplat excese.

Tot din interogatoriul acuzatului Májay Francisc, rezultă că încă la 28 aprilie 1944 se ştia că evreii vor fi deportaţi, deoarece Endre László i-a comunicat, că primăria va trebui să se îngrijească de alimentarea evreilor până când vor fi transportaţi din localitate

În regiunea secuiască, operaţiunile de strângere a evreilor şi internarea lor în ghetou s-au petrecut cu aceeaşi severitate şi cu aceleaşi brutalităţi ca şi în celelalte ghetouri. Nici aici nu a lipsit convocarea organelor de execuţie din partea primarului dr. Májay Francisc, nici împărţirea rolurilor pe echipă, nici conlucrarea la aceste operaţiuni a elementelor nyilaşiste, străine de orice fel oficiu public şi înrolate voluntar la aceste operaţiuni. N-au lipsit nici cercetările după valorile ascunse, însoţite de obişnuitele percheziţii vaginale.

În oraşele reşedinţe de ghetouri, evreii au fost strânşi şi puşi direct în ghetou, dar în celelalte oraşe secuieşti, evreii au fost adunaţi la şcoli, sau poliţie şi de acolo au fost transportaţi ca prizonieri, cu trenuri şi cu maşinile sau chiar cu căruţele în ghetoul cel mai apropiat de localitatea respectivă.

După aceste consideraţiuni generale, valabile pentru ghetourile din întreaga regiune secuiască se va examina mai jos fiecare ghetou în parte şi anume:

E. GHETOUL DIN TÂRGU-MUREŞ

În oraşul Târgu-Mureş, locul pentru ghetou a fost desemnat într-o fabrică de cărămidă, care era în stare de ruină. Clădirea fabricii era aşezată în mijlocul unui teren în întindere de aproximativ 20.000 m pătraţi. Clădirea avea acoperişul stricat în cea mai mare parte, era pavată cu ciment şi nefiind folosită de ani de zile, peste acest pavaj se aşezase murdărie, fiind umedă. În interior clădirea era compusă din ganguri şi cuptoare, care fiind dărăpănate, ude şi murdare, aveau aspectul unor hrube sau catacombe. Aici au fost îngrămădiţi cca. 7.380 de suflete însumând populaţia evreiască din partea oraşului Târgu-Mureş.

Comandantul ghetoului a fost chestorul de poliţie, acuzatul dr. BEDÖ GÉZA, care şi-a pus ca înlocuitor al său pe comisarul Liptai Dezideriu.

Întrucât în clădirea fabricii nu au încăput decât aproximativ 2.400 de oameni, restul a trebuit să rămână sub cerul liber, pe timp ploios şi rece, fiind nevoiţi să-şi construiască un fel de corturi din puţinele haine pe care le duseseră cu ei.

În ghetou, încă din primele zile, s-a resimţit lipsa de mâncare, iar mai târziu această lipsă a devenit înspăimântătoare. Alimentele trimise de primărie pentru ghetou şi cumpărate din banii evreilor, erau insuficiente, de calitate proastă, fiind numai rămăşiţe veştede sau putrede luate de pe piaţă. Singurul aliment, care a mai ameliorat puţin situaţia, a fost datorită faptului, că fabrica de pâine din Târgu-Mureş, avea şi un coproprietar evreu şi astfel a livrat pâinea în condiţiuni mai omeneşti.

În prima săptămână după internare nu a fost nici o instalaţie pentru bucătării, fiecare familie îşi pregătea masa cum putea, pe socoteala proprie, numai după o săptămână, la intervenţia Sfatului Evreiesc, autoritatea municipală a permis ca evreii şă-şi aducă în ghetou 8 vane de baie, în care să se poată pregăti mâncare caldă, dar şi atunci nu se putea pregăti hrana în condiţiuni bune, din cauza lipsei de lemne, pentru că autorităţile nu permiteau evreilor să-şi aducă de la casele lor lemne de foc.

Nici cu apa de băut situaţia nu era mai înfloritoare. La început nu exista în ghetou decât un mic izvor, care se scurgea pe o conductă foarte subţire, încât nici pe departe nu ajungea pentru populaţia ghetoului. Abia după câteva zile, autoritatea comunală a permis evreilor să repare pompa de apă din curtea fabricii, dar care nu era capabilă să satisfacă trebuinţele normale de apă, astfel că evreii au fost siliţi să consume şi apa nepotabilă dintr-un bazin murdar şi dintr-un lac cu apă stătută. Abia la urmă de tot, după multe şi stăruitoare plângeri, s-a adus apă în ghetou cu o cisternă a pompierilor, însă nici atunci în mod regulat şi în cantitate suficientă.

Dar, punctul cel mai ruşinos al ghetoului din Târgu-Mureş l-a constituit lipsa closetelor. Deşi strângerea evreilor s-a făcut în cea mai mare grabă, totuşi autorităţile comunale nu s-au îngrijit ca în prealabil să fie construite closete necesare. Abia după adunarea evreilor, echipe de evrei au săpat în fundul curţii şanţuri, pe care le-au împrejmuit cu bucăţi de scânduri putrede şi cu bucăţi de hârtie gudronată, găsite prin curtea fabricii. Martorii relatează că în primele trei zile, până când s-au putut prelungi aceste closete-şanţuri, au avut loc scene teribile. Oamenii, bărbaţi şi femei deopotrivă, şedeau ore întregi la rând, aşteptând să-şi poată satisface nevoile cele mai elementare.

În astfel de condiţiuni de trai se înţelege de la sine, că foarte mulţi oameni s-au îmbolnăvit. Deşi încă de la 29 aprilie primarul dr. Májay Francisc a ordonat înfiinţarea unui mic spital în sinagoga evreiască, totuşi acesta s-a dovedit neîncăpător, astfel că mulţi bolnavi au trebuit să rămână în ghetou. Medicul dr. Horváth Adam, care fusese însărcinat cu supravegherea medicală a ghetoului era complet dezinteresat şi nu depunea nici o stăruinţă pentru îmbunătăţirea condiţiunilor din ghetou. De cele mai multe ori nici nu mergea pe la ghetou, ci trimitea în locul său pe medicul dr. Talos Matei.

Aceasta este în linii generale situaţia tragică a cazării şi alimentării celor aproape 7.500 de evrei din ghetoul Târgu-Mureş. Această stare de lucruri din ghetou s-a dovedit pe deplin cu martorii audiaţi la cabinetul acuzatorului public, precum şi cu martorii Vancea Iosif, Haus Martin, Kraus Gavril, Steir Blanka, dr. Kovács Ladislau şi alţii, audiaţi în faţa completului de judecată.

După cum s-a arătat mai sus, cel care avea îndatoririle ca să execute cazarea şi alimentarea evreilor în ghetou, era acuzatul dr. MÁJAY FRANCISC, primarul oraşului.

Acest acuzat încă a doua zi după conferinţa lui Endre László, adică la 29 aprilie 1944, la îndrumările primite de la acesta, a dispus înfiinţarea unui mic spital la sinagoga evreiască. Chiar acuzatul Májay Francisc recunoaşte la interogatoriul său la instrucţie, că a luat această măsură pentru a da de gândit evreilor cu privire la măsurile ce urmau să aibă loc contra lor. Într-adevăr, o delegaţie a Sfatului Evreiesc, compusă din Darvas, Léderer şi Schwartz, s-au prezentat la acuzat cerându-i să nu înfiinţeze lagăr în oraşul Târgu-Mureş ci, cel mult un ghetou într-o parte a oraşului, în case, iar acuzatul a făgăduit acest lucru, însă nu s-a ţinut de cuvânt. Când după înfiinţarea ghetoului la fabrica de cărămizi, aceeaşi delegaţie a încercat să ia legătură din nou cu acuzatul Májay, dar n-a {mai} putut intra la acuzat, deoarece secretarul general al primăriei, acuzatul Hennel Francisc le-a comunicat că: “În chestiuni evreieşti nu se discută”.

De altcum însuşi acuzatul Májay a recunoscut la interogator că a dat ordin să se afişeze că nu primeşte pe nimeni în chestiuni evreieşti, justificând această măsură cu faptul că se ivise o prea mare aglomerare de cereri evreieşti şi că prea mulţi îl căutau pe el direct, în loc să se adreseze secretarului general al primăriei.

De altfel s-a dovedit în cursul instrucţiei că prohibirea de a se primi în chestiuni evreieşti era în vigoare nu numai la acuzatul Májay, ci şi la prefectul Joos, la subprefectul Marton şi la secretarul general al prefecturii Jávor.

Colaboratorii acuzatului Májay Francisc au fost primnotarul primăriei, dr. HENNEL FRANCISC, primnotarul prefecturii, dr. JÁVOR ERNEST, fiecare fiind însărcinat, ca referent al cauzelor evreieşti în resortul său.

Organele forţei publice pentru strângerea evreilor au avut ca şefi pe colonelul dr. Papp Ioan, comandantul inspectoratului de jandarmi a celor 4 judeţe secuieşti, colonelul Zalántai Ioan, comandantul legiunii de jandarmi al judeţului Mureş şi dr. Bedö Géza chestorul poliţiei.

Dar în afară de aceştia s-au mai amestecat în aceste operaţiuni şi colonelul vitéz KÖRMENDY GÉZA, comandantul trupelor de operaţie din oraş şi judeţ, precum şi generalul vitéz KOZMA ŞTEFAN, comandant al unei organizaţii paramilitare cu numele Székely Határőr, formaţie încadrată mai târziu în armata regulată, la venirea la putere a guvernului Szálasi. Însuşi acuzatul Májay declară la interogator, că a întrebat pe generalul Kozma, că de ce se interesează de chestiunea strângerii evreilor în ghetou, întrucât aceasta nu formează o chestiune militară, iar generalul Kozma i-a răspuns că a fost rugat în mod special de Endre László cu ocazia vizitei lui la Târgu-Mureş.

Şi Gestapoul german a fost reprezentat în această comisiune superioară, care dirija internarea evreilor în ghetou, reprezentant al Gestapoului german fiind maiorul Schröder.

Nici la Târgu-Mureş n-a lipsit obişnuita publicaţie din ajun, înştiinţând pe locuitorii evrei că nu mai au voie să părăsească locuinţele. Şi aici au fost întocmite echipe pentru ridicarea evreilor. Echipele s-au compus ca pretutindeni, din soldaţi, din poliţişti, premilitari şi din funcţionari ai primăriei.

Deşi în principiu li se spuneau celor ridicaţi că au voie să-şi ridice cu ei câte un bagaj de 50 kg.* de fiecare persoană şi hrana pentru 14 zile, totuşi în practică evreii nu au putut să ridice nici măcar aceste lucruri puţine, deoarece timpul pentru pregătire a fost acordat atât de limitat, încât cea mai mare parte a evreilor a trebuit să plece cu mâinile goale, unii chiar dezbrăcaţi aşa cum au fost luaţi din pat. (Depoziţia martorului Gardos Aladar).

Tot din interogatoriul acuzatului Májay Francisc rezultă că, la început, li se acordase un răstimp de 8 zile, pentru adunarea evreilor, iar în dimineaţa zilei de 3 mai un ofiţer (probabil acuzatul Körmendy Géza), a comunicat lui Májay că timpul strângerii a fost redus la 8** zile şi a mai cerut încă 80 de funcţionari municipali pentru ca internarea să decurgă într-un tempo mai rapid. La această cerere, acuzatul Májay Francisc n-a făcut nici o obiecţiune, aşa după cum n-a făcut nici o obiecţiune nici atunci când Endre László s-a interesat telefonic despre mersul operaţiunilor, ci s-a grăbit să răspundă că totul decurge în ordine şi şi-a dat toată stăruinţa ca să fie pe placul acestui şef. Acuzatul Májay Francisc n-a făcut nici o obiecţiune nici în ceea ce priveşte nerespectarea ordonanţei în ceea ce priveşte pe cei exceptaţi de internarea în ghetou. După cum n-a respectat aceste ordonanţe nici în ceea ce priveşte felul în care prevedeau internările în ghetou cu case de locuit şi cu un anumit număr de locatari în fiecare casă. Or, s-a dovedit că uneori chiar membrii echipelor de ridicare mai omenoşi decât superiorii lor, au admis aceste exceptări bazate pe ordonanţe şi bazate chiar şi pe instrucţiunile ce li se distribuise. Iată cum relatează un astfel de caz avocatul dr. Schwartz Lazăr, invalid 75% din primul război mondial, scăpat de la internarea în ghetou numai datorită interpretării umane, pe care a dat-o un membru al echipei de ridicare, instrucţiunilor pe care le avea în buzunar.

“A doua zi dimineaţa la orele 5, s-a prezentat la locuinţa mea un poliţist însoţit de 2 premilitari, dându-mi ordin ca în zece minute să fiu gata de plecare cu familia. Eu am replicat gardianului că sunt dintre evreii exceptaţi de ordonanţa guvernului, deoarece nu sunt obligat a purta steaua galbenă ca invalid de război 75%. Gardianul mi-a spus că el nu cunoaşte dispoziţiunile referitoare la exceptaţi, dar se va interesa clarificând cazul meu…”

“Peste 2 ceasuri, gardianul s-a întors şi atunci am avut o discuţie cu el cerându-i să-mi arate ordinul pe care îl are de a mă ridica; gardianul a scos din buzunar un exemplar, un ordin bătut la maşină şi multiplicat, pe care l-am citit în întregime. Ordinul prevedea că vor fi evacuaţi toţi evreii din oraş şi duşi în lagărul de concentrare cu excepţia celor care, conform Ordonanţei nr. 1240/1944 M.E., sunt scutiţi de a purta steaua galbenă cu excepţia bolnavilor în pat şi a câte unei persoane din familie, necesară pentru îngrijirea bolnavului, dacă nu are persoane de serviciu.”

“Am reuşit a-l convinge pe gardian…”

Acuzatul Májay Francisc n-a luat măsuri ca să {se} execute ordonanţele în litera şi spiritul lor, ci a fost totdeauna gata să execute ordinele scrise şi verbale ale subsecretarului Endre László deşi ştia că acestea n-au nimic legal la bază şi acuzatul a procedat astfel, fiindcă {el} însuşi s-a dovedit a fi fost un om lipsit de cea mai elementară omenie. Pentru a ilustra sufletul adevărat al acuzatului Májay, este necesar a se reda cazurile de mai jos, ca exemplu fiecare:

Locuitorul evreu Maximilian Elekes era exceptat cu toată familia sa, în calitate de invalid de război. Totuşi, fiica lui fusese dusă în ghetou. Numitul a făcut cerere la comisia de triere, explicând situaţia. Această cerere, deşi justă şi legală, a fost respinsă. (Vezi declaraţia lui Maximilian Elekes şi actul prin care se comunică respingerea, la dosar).

Medicul dr. Kovács Ladislau, născut din tată creştin şi mamă evreică, a încercat să-şi salveze mama din ghetou. Existând un ordin în sensul că aparţinătorii cei mai apropiaţi ai mobilizaţilor la munca obştească (forţată – nn) sunt scutiţi de lagăr – şi cum medicul Kovács era mobilizat la munca obştească, – a înaintat în acest sens o cerere primarului, având şi un referat favorabil din partea medicului şef al judeţului dr. Horváth Ádám. Peste două zile a căpătat adresa de răspuns aflată la dosar, prin care acuzatul Májay îi comunica că mama nu se poate considera ca cea mai apropiată aparţinătoare, ci numai nevasta şi copii. (Vezi la dosar şi depoziţia lui dr. Kovács Ladislau).

Aceste comisiuni de triere erau compuse din subprefectul judeţului Marton Sigismund, primarul Májay Francisc, colonel de jandarmi Bocskor Lorant şi chestorul poliţiei Bedő Géza. Însuşi acuzatul Májay a recunoscut la interogator că a fost supus spre deliberare acestei comisiuni aproximativ 1.500 de cereri pentru exceptări, şi că din acestea nu au fost admise, decât vreo 47, precum şi vreo 20 de cereri ale unor secui, care deşi erau de religie mozaică, aveau origine etnică evident maghiară.

Această comisiune de triere a procedat cu cea mai mare severitate şi nu în conformitate cu ordonanţele preşedinţiei Consiliului de Miniştri, cunoscute de toată lumea, ci în conformitate cu instrucţiunile verbale şi scrise ale lui Endre László.

Acuzatul dr. Májay Francisc s-a apărat în instanţă cu aceea că, fiind primar de carieră nu putea să se opună ordinelor lui Endre László. Această apărare a acuzatului nu a putut fi luată în seamă, de vreme ce, din conduita acestui acuzat a rezultat o execuţie cu totul excesivă a ordinelor primite. Este suficient a se aminti din nou cazul medicului dr. Kovács Ladislau, care deşi nu avea decât mamă, el fiind necăsătorit, totuşi acuzatul Májay a dat o astfel de interpretare ordinului în vigoare, că cel mai apropiat aparţinător al unui detaşamentist poate fi exceptat de la internare în ghetou, că mama nu se poate considera ca cel mai apropiat aparţinător, ci numai nevasta şi copii.

Dacă nu ar fi faptul că acuzatul Májay Francisc a executat ordinele ilegale ale lui Endre László, în flagantă contrazicere cu ordonanţa nr. 1610/1944 M.E., dacă nu ar fi lipsa de măsuri pentru cazare, alimentare şi igienă în ghetoul din Târgu-Mureş, precum şi celelalte abuzuri şi ar exista numai acest singur caz al mamei lui dr. Kovács Ladislau, încă ar fi suficientă dovadă, pentru ca acuzatul dr. Májay Francisc să fie condamnat ca unul care, având sufletul pervetit, a făcut o execuţie cu totul excesivă a legiuirilor şi măsurilor derivate din starea de război.

Nici în ghetoul Târgu-Mureş n-au lipsit faimoasele echipe de jandarmi, având misiunea să cerceteze şi să caute după valorile ascunse. Această echipă avea comandanţi pe acuzaţii căpitan Konya, căpitan Pintér şi plutonier-major Szallos Francisc. Din ordinul acestora, jandarmii băteau în mod îngrozitor pe evrei în cursul cercetărilor, în scopul de a descoperi valorile ascunse şi aceste bătăi le aplicau deopotrivă bărbaţilor, femeilor şi copiilor.

Locul de tortură era o casă în curtea fabricii compusă din 4-5 camere, din care 2 camere erau puse la dispoziţia jandarmilor (csendőrnyomozó)*, aici făcându-se torturile. Iată cum descrie martorul Réti Gheorghe una din aceste scene de tortură:

“Am fost şi eu printre evreii duşi în ghetou şi am fost crunt bătut de 7 ori de agenţi kémelhárító sau ai jandarmeriei de urmărire, pentru a spune unde am ascuns averea. Cunosc numai numele lui Szallos, care era un om brunet, de statură mijlocie, slab, cam de 45 de ani. Acesta m-a bătut rău la tălpi, mâini şi trup cu bastonul de cauciuc. El m-a bătut de 2 ori. Doi tovarăşi ai lui, pe care nu ştiu cum îi cheamă, m-au bătut până când am leşinat, legându-mă «gúzsbakötés» (fedeleş). Toţi aceşti bătăuşi m-au bătut şi la testicule.”

Felul cum se făceau aceste bătăi mai rezultă din depoziţiile martorilor: Gárdos Aladar, Adler Iosif, Kohn Acaţiu, Rosenfeld Roza, Rosman Ernest, dr., Charap Adalbert, Landau Aranka şi Krausz Martin.

Concomitent cu cercetările după descoperirea valorilor ascunse, au fost strânse de la evrei toate ceasurile, stilourile şi blănurile, ba mai mult chiar şi verighetele, care după aprecierea martorului Kardos Aladar însumau 5,500 kg de aur, iar evreii fiind siliţi să semneze procese verbale prin care declarau că toate aceste obiecte le predau de bună voie.

ééé

O unealtă a anchetatorilor din ghetoul Târgu-Mureş a fost acuzatul LAX IOSIF, bijutier evreu. Acesta, în calitate de bijutier, cunoştea pe toţi evreii din Târgu-Mureş, care aveau valori, în special bijuterii, şi servea aceste date anchetatorilor. Acest acuzat era aşa de temut în ghetou, încât la locul unde se adăpostea el pe teritoriul ghetoului era un adevărat pelerinaj de solicitatori, rugându-l ca în schimbul unei sume de bani să intervină pentru ei, pentru a-i scăpa din ghearele anchetatorilor. Acest acuzat era veşnic văzut în cele două camere de tortură amintite mai sus, iar martorul Krausz Martin a arătat în declaraţia de la instrucţie, că în timp ce a fost bătut de către jandarmii anchetatori, acuzatul Lax Iosif se găsea în anticamera camerei de tortură şi când chiar anchetatorii se plictisiseră bătând şi vedeau că nu puteau stoarce nici o declaraţie de la martor, acuzatul Lax Iosif a spus cu glas tare jandarmilor: “Continuaţi şi bateţi pe martor, căci atunci va preda bijuteriile.”

Tot din depoziţia martorului Krausz Martin rezultă, că acuzatul Lax Iosif se ocupa şi înainte cu denunţarea diferitelor persoane şi apoi cu intervenţie în favoarea lor pentru a le salva, intervenţie pe care o făcea în schimbul unei sume de bani.

Acuzatul Lax era şi în serviciul biroului de contraspionaj ca informator secret şi, de asemenea, era informator secret al gărzii financiare. În anul 1942 a denunţat pe Krausz Martin că are bijuterii în urma cărui denunţ i-au fost confiscate o parte din ele. Acuzatul Lax Iosif s-a oferit să i le salveze, dar martorul Krausz Martin n-a avut încredere în el, deoarece zvonul public în oraş era că Lax Iosif se ocupă cu denunţuri şi pe urmă intervenţii pentru a contra-balansa efectele denunţului, în scopul de a trage profit material pentru sine. Aceste relatări ale martorului Krausz Martin sunt coroborate şi cu declaraţia fratelui său, adică a martorului Krausz Gavril, care a fost audiat şi verbal în faţa completului de judecată.

În acelaşi sens sunt şi depoziţiile martorilor: Gall Ştefan şi soţia lui Steier Iacob născută Weintraub Blanca.

Acuzatul Lax Iosif a încercat să se apere în faţa completului de judecată {declarând} că el nu denunţa evreii bogaţi, pentru a fi cercetaţi după valori şi bijuterii, ci el, având oarecare legături cu poliţia din Târgu-Mureş, intervenea în mod gratuit şi dezinteresat pentru a-i salva, iar dacă uneori pretindea sume de bani pentru aceste intervenţii, aceste sume de bani le întrebuinţa pentru a mitui pe anchetatori în scop de a salva pe cei schingiuiţi. În acest sens acuzatul a propus o serie de martori pe care Tribunalul Poporului i-a audiat.

Din depoziţiile acestor martori rezultă însă numai atât, că acuzatul Lax Iosif a intervenit de câte ori a fost rugat pentru a salva de la torturi anumite persoane şi că pentru aceste intervenţii i se plăteau şi anumite sume de bani.

Martorii nu spun însă şi nici acuzatul n-a afirmat că el ar fi comunicat acestor martori măcar o singură dată, că aceste sumă de bani au destinaţia de a fi plătite anchetatorilor, drept mită pentru ca să sisteze torturile, astfel că toată lumea era în credinţa – şi pe bună dreptate – că aceste sume curg în buzunarul acuzatului Lax Iosif. De asemenea, acuzatul Lax Iosif nu a putut justifica în faţa completului de judecată al Tribunalului Poporului, originea şi motivul legăturilor strânse pe care le avea cu poliţia oraşului Târgu-Mureş, atât în timpul internărilor în ghetou, cât şi în timpul anterior înfiinţării ghetoului.

De asemenea, din depoziţiile martorilor acuzării rezultă, că acuzatul Lax Iosif era veşnic în anticamera camerei de tortură, chiar şi atunci când cel bătut şi torturat nu-i solicitase intervenţia. (Vezi depoziţia martorei Steier Blanca).

Astfel fiind, Tribunalul Poporului a apreciat probatoriul, ajungând la concluzia că acuzatul Lax Iosif avea legături strânse cu poliţia oraşului Târgu-Mureş, cu serviciul de contraspionaj maghiar, cu garda financiară şi, în fine, cu jandarmii anchetatori din ghetoul din Târgu-Mureş, denunţând pe oricine despre care ştia un anumit lucru şi făcând aceste denunţuri anterior înfiinţării ghetoului în scopul de a trage foloase materiale, iar în timpul ghetoului, atât în scop de a trage aceste foloase, cât şi în scopul de a se face simpatizat de comandantul ghetoului, pentru ca el şi familia lui să împărtăşească o soartă mai bună.

ééé

Cel care avea obligaţia ca să supravegheze şi să controleze întreaga operaţiune de strângere a evreilor din oraşul Târgu-Mureş şi din vestul judeţului Mureş, a fost prefectul judeţului Mureş, acuzatul JOOS ANDOR. Pentru a nu repeta, se va omite a se mai arăta motivele pentru care acest acuzat răspunde penaliceşte întrucât aceste motive au fost dezvoltate pe larg mai sus la consideraţiunile generale ale acestei hotărâri. În acest loc se va menţiona însă, că acest acuzat, Joos Andor, a fost numit ca prefect al judeţului Mureş, numai de către guvernul fascist Sztójay Döme şi numai după ce prefectul anterior, dr. Mikó demisionase, probabil în scop de desolidarizare cu noul regim ce urma să se instaureze.

ééé

Ceea ce la Târgu-Mureş a fost înfăptuit, în materie de ghetou, de către acuzaţii dr. Májay Francisc şi ceilalţi colaboratori ai săi, în oraşul şi judeţul Odorhei a fost dus la îndeplinire de acuzaţii dr. BONDA ŞTEFAN, subprefectul judeţului Odorhei, dr. FILO FRANCISC, primarul oraşului Odorhei, dr. ZSIGMOND IOAN, şeful poliţiei şi locotenent-colonel KISS VASILE, comandantul legiunii de jandarmi Odorhei, toţi fiind supravegheaţi în baza dreptului de control şi supraveghere generală de către acuzatul GÁLFFI DEZIDERIU, prefectul judeţului Odorhei.

Toţi aceşti acuzaţi luaseră parte la conferinţa pregătitoare a lui Endre László, la 28 aprilie la târgu-Mureş, au primit instrucţiunile acestuia şi le-au executata fără nici o rezervă, depăşind şi călcând în mod flagrant dispoziţiunile Ordonanţei nr. 1610/1944 M.E., prin faptul că au fost ridicaţi şi trimişi în ghetou şi cei care erau exceptaţi de la purtarea stelei galbene.

Comportarea acestor acuzaţi, de la începerea adunării evreilor şi până la predarea lor la ghetoul din Târgu-Mureş, nu diferă întru nimic de comportarea autorităţilor din Târgu-Mureş, în ceea ce priveşte neomenia. (Depoziţia martorului Schwechter Eugen).

F. GHETOUL REGHIN

Capii autorităţilor din Reghin au fost invitaţi să se prezinte pe ziua de 26 aprilie 1944 la conferinţa lui Endre László la Nyíregyháza, ceea ce au şi executat, dar întrucât Endre László s-a deplasat, conform unei hotărâri ulterioare, şi la Târgu-Mureş, aceşti şefi ai autorităţilor din Reghin au participat şi la conferinţa de la Târgu-Mureş. Ceilalţi reprezentanţi ai autorităţilor din Secuime, deşi chemaţi la Nyiregyháza dar totuşi au primit la timp telegrama de contramandare şi astfel au aşteptat sosirea lui Endre László la Târgu-Mureş.

Primar al oraşului Reghin era acuzatul dr. Smith Emeric, şef al poliţiei Reghin era acuzatul Dudás Ioan, iar comandant al trupelor din regiunea Reghin a fost maior Komáromi Ladislau. Deosebit de aceşti 3 capi ai autorităţilor, a mai avut amestec la înfiinţarea ghetoului din Reghin şi locotenent de jandarmi Szentpáli G. Kalmán, comandantul sectorului de jandarmi şi Csordacsics Egon, consilier la primăria oraşului Reghin.

Aceştia au fost cei care au hotărât locul unde să se înfiinţeze ghetoul, alegând, ca şi la Târgu-Mureş, tot o fabrică de cărămidă dărăpănată, neîncăpătoare. La Reghin, ca şi la Târgu-Mureş, s-au format echipe după aceeaşi metodă, care apoi au procedat la strângerea celor aproximativ 1.400 evrei din oraş. Echipele au procedat cu aceeaşi cruzime, nelăsând pe evrei să-şi ia cu sine în ghetou nici măcar cantităţile de bagaje şi alimente permise de instrucţiunile lui Endre László.

Echipele au ridicat şi pe evreii exceptaţi.

Viaţa în ghetou a fost la fel de mizerabilă ca şi la Târgu-Mureş. Însuşi acuzatul dr. SCHMIDT EMERIC a declarat la interogatoriul său de la instrucţie: “Ştiu că fabrica de cărămizi era în ruină... Nu m-am dus acolo niciodată, căci nu puteam suferi să văd un tablou îngrozitor pe care mi-l imaginam.”

Astfel evreii erau cazaţi în şoproane, fără pereţi laterali, ale acestei fabrici în ruină. Numai o mică parte din ei au fost introduşi în unele clădiri de la marginea oraşului Reghin.

La Reghin, ca şi la Târgu-Mureş, au lipsit la început cu desăvârşire closetele şi numai mai târziu au fost săpate câteva şanţuri în acest scop, de către evrei. Apa, de asemenea lipsea şi numai după câteva zile li s-a adus apă cu o cisternă a pompierilor, însă aceasta a fost în cantitate insuficientă, astfel că evreii au fost nevoiţi să bea apă nepotabilă dintr-o baltă.

Aprovizionarea cu alimente, de asemenea s-a făcut de către primărie în mod defectuos. Adesea evreii neprimind decât 100 grame de pâine şi o ciorbă de cartofi.

Este de la sine înţeles că în această stare, oamenii stând în ploaie şi în vremea răcoroasă la începutul lunii mai, foarte mulţi dintre ei, în special copii, s-au îmbolnăvit, iar medicii evrei nu puteau să le vină în ajutor din pricina lipsei de medicamente. Iată cum descrie medicul creştin, dr. Bélteki Alexandru, starea sanitară a ghetoului Reghin:

“După primirea ordinului scris am vizitat ghetoul şi am văzut pe evrei cum stăteau în condiţiuni foarte rele, parte în clădiri, parte afară, pe un timp ploios şi rece, nu aveau apă suficientă şi potabilă, nici closete, nici bucătării, nici alimente, nici lapte pentru copii, nici săpun pentru spălat şi nici alte lucruri din cele necesare.”

Şi dacă se mai adaugă şi împrejurarea că în ghetoul din Reghin au fost aduşi şi evrei din provincie, adică din partea de răsărit a judeţului Mureş şi din partea de nord al judeţului Ciuc, ridicându-se numărul total al evreilor din Ghetoul Reghin {la} aproximativ 4.000 de suflete, este lesne de înţeles starea intolerabilă în care se aflau aceşti evrei. Cel care era executantul înfiinţării ghetoului, conform ordonanţelor M.E. şi conform instrucţiunilor scrise şi verbale ale lui Endre László, era primul funcţionar al municipalităţii, care în Reghin nu era altul decât primarul dr. Smith Emeric, ajutata fiind în chestiunile de cazare şi aprovizionare de consilierul său orăşenesc acuzatul Csordacsics Egon, care fusese însărcinat de acuzatul dr. Smith ca să fie referentul cauzelor evreieşti. Acuzatul dr. Schmidt şi ajutorul său, în afară de faptul că erau obligaţi să verifice legalitatea însăşi a ordinelor de înfiinţare a ghetourilor, sunt vinovaţi în special de faptul că această executare a înfiinţării ghetoului din Reghin au făcut-o în mod cu totul neomenos – fără să se îngrijească ca cei internaţi în lagăr să fie cazaţi în mod satisfăcător – fără să se îngrijească în prealabil ca să le asigure alimentele necesare – şi apa potabilă de care aveau nevoie. Acuzatul dr. Schmidt Emeric nu se poate disculpa cu aceea că n-a avut inimă să privească starea de lucruri din ghetou, ci dimpotrivă ar fi avut datoria să se deplaseze la ghetou, să vadă starea de lucruri acolo şi să ia măsuri omeneşti de îndreptare, ba mai mult ar fi avut elementara datorie ca să se deplaseze în ghetou, înainte de strângerea evreilor şi să le asigure în prealabil condiţiuni omeneşti de trai.

Dar acest lucru se vede din probaţiune că nu-i preocupa pe acuzaţi. Într-adevăr acuzatul CSORDACSICS EGON, consilierul orăşenesc al oraşului Reghin, fiind însărcinat de acuzatul dr. Smith Emeric, să fie referentul cauzelor evreieşti, a lucrat direct pe teren, fiind unul din organizatorii ghetoului, iar după deportarea evreilor şi-a creat un mijloc de venit, fiind numit curator al averilor evreieşti. Acest acuzat Csordacsics Egon, s-a amestecat şi în chestiuni care nu-l priveau direct. Astfel el a fost acela care a ordonat internarea în ghetou a evreului Rosenberg Moise, invalid de război 100%, pe care chiar comandantul lagărului l-a pus în libertate după 24 de ore de la internare, întrucât situaţia lui de exceptat era evidentă. (Depoziţia martorului Rosenberg Moise).

Cu conducerea ghetoului de drept ar fi trebuit să fie însărcinat şeful poliţiei DUDÁS IOAN, dar acuzatul maior KOMÁROMY LADISLAU, comandantul trupelor din regiunea Reghin s-a instalat cu forţa drept comandant al lagărului şi nu a permis acuzatului Dudás Ioan, să se amestece în această chestiune. Abia după intervenţia lui Dudás la Ministerul de Interne, acesta a fost instalat drept comandant de ghetou. Se menţionează de altfel că, după declaraţia lui Schmidt Emeric, făcută la instrucţie, acest maior Komáromi Ladislau a fost recomandat primarului dr. Schmidt de însuşi prefectul judeţului Mureş, acuzatul Joos Andor, ca să ajute pe primar în toate chestiunile, de care are nevoie.

Dar în afară de cei doi acuzaţi, între care se discuta comanda ghetoului, s-a mai găsit un al treilea pretendent la această odioasă funcţie. Este vorba de acuzatul KUGLER GHEORGHE, zis FÜLEK, care nu avea nici o funcţie publică, ci era funcţionar particular, însă era membru marcant al Partidului Crucilor cu Săgeţi. Acesta acuzat s-a erijiat în conducător al ghetoului din Reghin, iniţiind cercetări şi anchete pentru găsirea valorilor ascunse şi dând dispoziţiuni pentru menţinerea disciplinei. Sunt numeroşi martori, care relatează isprăvile odioase ale acestui acuzat. Aşa de exemplu, martorul Fazakas Ioan arată cum acuzatul Kügler bătea şi înjura pe evrei numindu-i “jidani puturoşi”. În acest sens dau declaraţii la instrucţie şi martorii: Kőműves Ecaterina, Kiesselstein Samoil, Herschkovits Adalbert, Heisler Iosif, Leopold Maximilian şi alţii.

Răspunderea acuzatului Kügler Gheorghe este cu atât mai mare cu cât el nu poate să invoce un ordin al autorităţii superioare, întrucât el ca funcţionar particular nu era obligat să se amestece în aceste operaţiuni şi cu atât mai puţin să aibă acte de iniţiativă şi exces.

În afară de maltratările aplicate de acuzatul Kügler Gheorghe, nici în ghetoul Reghin n-au lipsit echipele speciale de cercetare după valori ascunse. Şi aici s-au făcut percheziţii corporale, la femei percheziţii vaginale şi s-au aplicat tuturor bătăi cumplite, într-o pivniţă special amenajată în acest scop. Iată ce declară martorul Szmuk Alexandru:

“Interogatoriul era luat în pivniţa unei case şi în birou. Cei care nu voiau să recunoască sau nu aveau ce să recunoască, erau bătuţi în felul următor:

“Tuturora li se ordona să-şi scoată ghetele din picioare, după aceasta li se băgau în gură ciorapii ca să nu poată striga. Îi culcau pe burtă, le legau mâinile şi picioarele împreună, în aşa fel că tălpile picioarelor erau în sus, iar după aceasta cu bâta de gumă [cauciuc] erau bătuţi la tălpile picioarelor. Cei bătuţi erau apoi alungaţi afară şi acolo trebuiau să joace. Conducătorul şi principalul bătăuş al acestei echipe era Bánya Pavel. La fel erau bătute şi femeile şi fetele. Două fete din Reghin au înnebunit din cauza bătăilor. Pe o bătrână cu numele Berkovits au bătut-o aşa de tare că tot corpul îi era vânăt. Moskovits Mendel de la Gheorghieni a fost aşa de rău bătut încât timp de 3 săptămâni a urinat numai cu sânge. Acesta a fost bătut de Ferenczi Béla.”

În acelaşi sens declară şi martora Irina Szmuck:

“Am fost transportaţi la Reghin, fiind internaţi în ghetou. De la orele 6 seara a început percheziţia la bagaje şi corporală, separând bărbaţii de femei şi de copii, astfel că nu mai ştiau unul de altul şi cum percheziţia a durat mult după miezul nopţii, noaptea am stat în câmp liber în ploaie până la orele 4, când, în sfârşit, percheziţionarea s-a terminat. În timpul cât am stat în Reghin, o echipă de detectivi, pe baza informaţiilor pe care le-au primit de la autorităţile din Gheorghieni, au început maltratarea evreilor, introducându-i într-o cameră de schingiuire pe rând, pentru a-i obliga să spună persoanele şi locurile unde şi-au ascuns valorile. Astfel, pe Moskovits Mandel l-au bătut îngrozitor, încât a început a scuipa şi a urina sânge. Pe soţia lui Berkovits Iacob au bătut-o într-un mod atât de grav în trei rânduri, încât a murit în ghetou, unde a şi fost înmormântată, iar pe o fată din Reghin au maltratat-o şi chinuit-o atât de grav, de nenumărate ori, încât a înnebunit şi din cauza urletelor ei pe care nu le mai puteau suporta, nici chiar schingiuitorii, au scos-o afară din ghetou.”

Din depoziţiile martorilor de mai sus, precum şi a martorilor: Lupu Zsiga, Diamanstein Maximilian, dr. Weiss Menyhért, Mark Coloman şi Grün Albert, au putut fi identificaţi următorii schingiuitori: plutonier-major BÁNYAI PAVEL, plutonier-major BIRÓ BALÁZS, plutonier FEHÉR ANDRÁS şi GÖSI ŞTEFAN, precum şi detectivul din poliţia Gheorghieni FERENCZI BÉLA.

În ceea ce priveşte percheziţiile vaginale, acestea au fost făcute cu multă cruzime de moaşa comunală, acuzata LOVASZ IRINA, care lucrând cu mâinile murdare a infectat o serie întreagă de femei. La aceste cercetări n-au cruţat nici măcar fetele virgine. (Depoziţiile martorilor: soţia lui Neumann Vasile, Mendelovits Elena, Rosenbaum Magda, Richtenberg Frida şi altele).

Pe lângă ghetoul din Reghin a funcţionat şi o comisie de triere a exceptaţilor, compusă din acuzatul dr. SCHMIDT EMERIC, şeful poliţiei DUDÁS IOAN, şi comandantul jandarmeriei SZENPÁLI KÁLMÁN.

Acuzatul dr. Schmidt Emeric a declarat la interogator la instrucţie, că nu şi-a putut îndeplini misiunea conform ordonanţelor în vigoare întrucât maiorului Komáromi Ladislau teroriza de-a dreptul această comisiune, făcând să se respingă toate cererile de exceptare, chiar şi cele întemeiate.

Aşa s-a întâmplat cu Szmuck Alexandru, care deşi exceptat fiind invalid de război 75%, nu i s-a admis cererea de exceptare şi astfel a fost transportat cu vagoanele împreună cu ceilalţi evrei; la graniţa ungaro-germană, comandantul german, văzându-i actele, l-a scos din vagon şi l-a lăsat să vină acasă.

Iată deci un caz, când însuşi comandantul german al transporturilor de evrei în Germania, a fost mai omenos şi mai legalist decât acuzaţii de la Reghin.

ééé

În ghetoul din Reghin au fost aduşi şi evreii din partea de nord a judeţului Ciuc.

În această regiune se află şi oraşul Gheorghieni, al cărui primar, acuzatul dr. TOTH MATEI, a luat parte la conferinţa lui Endre László, acceptând în totul măsurile luate de el. Executarea ridicării evreilor a făcut-o prin şeful poliţiei, anume acuzatul dr. POLONKAI GÉZA, întrucât şeful poliţiei, Örmény s-a ferit să ia parte la această crimă monstruoasă. Evreii din acest oraş au fost adunaţi în localul unei şcoli primare, unde au fost ţinuţi timp de 8 zile, aproape fără nici un fel de mâncare, după care au fost transportaţi la Reghin. Au fost ridicaţi toţi exceptaţii, implicit copiii. Printre exceptaţii ridicaţi este şi Szmuk Alexandru, despre care ne vom ocupa mai jos. De asemenea Kondor Eugen, om de 70 de ani, trecut cu mult înainte la creştinism, care a fost ridicat din spital şi dus pe targă şi care apoi a primit împărtăşania potrivit regulilor creştine, de la preotul László Ignaţiu, chiar în localul unde evreii erau internaţi. (Vezi depoziţia martorei Szmuk Irina).

Sub directivele acuzatului dr. Polonkai s-au făcut ridicările, percheziţiile la bagaje şi cele corporale, precum şi percheziţiile vaginale la femei.

Acuzatul a oprit populaţia creştină să introducă în localul şcolii, unde au fost adunaţi evreii, alimente şi lapte pentru copii, strigând la oameni că “jidanii nu merită nici o milă şi că au mâncat destul”. Iar în ziua când evreii au fost transportaţi spre Reghin, acuzatul, în culmea fericirii, spunea în auzul tuturor: “Acum am terminat cea mai mare operă a vieţii mele şi acum pot să şi mor.” (Vezi depoziţia martorului dr. Herman Ladislau).

În aceeaşi poliţie a oraşului Gheorghieni mai exista un detectiv, care a avut o parte însemnată în chinuirea evreilor, anume acuzatul FERENCZI BÉLA. Acesta a fost trimis în ghetoul din Reghin pentru a colabora, cu echipa de poliţişti de acolo, la cercetările pentru aflarea bijuteriilor ascunse. Cu această ocazie, numitul a participat la maltratările barbare aplicate evreilor. În special, el a bătut pe evreii din Gheorghieni. (Vezi depoziţiile martorilor: Szmuk Irina, Szmuk Alexandru, Lupu Zsiga şi Weinstein Francisc).

Se menţionează în treacăt că, deşi în oraşul Sfântu Gheorghe a fost înfiinţat un ghetou aparte, totuşi mai târziu s-a dispus transporatera tuturor celor internaţi aici în ghetoul din Reghin.

G. GHETOUL DIN SFÂNTU GHEORGHE

La Sfântu Gheorghe, ridicarea şi internarea evreilor în ghetou s-a făcut într-un mod oarecum diferit faţă de celelalte ghetouri din Ardeal. Anume, în seara zilei de 2 mai 1944, poliţia a trimis citaţii tuturor locuitorilor evrei din oraşul Sfântu Gheorghe, cu menţiunea că a doua zi dimineaţa la ora 6, să se prezinte la poliţie cu toţi membrii de familie, având asupra lor actele doveditoare ale cetăţeniei maghiare. În dimineaţa zilei de 3 mai, toţi locuitorii evrei s-au prezentat la poliţie, unde au fost reţinuţi, iar cu echipele au fost lăsaţi să meargă la locuinţă numai câte un singur membru al familiei pentru a-şi ridica lucrurile permise, iar după această operaţiune, toţi evreii au fost transportaţi într-un edificiu neterminat din marginea oraşului Sfântu Gheorghe.

Tot aici au mai fost aduşi evreii ridicaţi din judeţul Trei-Scaune, din oraşul Miercurea Ciuc şi din partea de sud a judeţului Ciuc, astfel că în total au fost strânşi în aceste edificiu aproximativ 700 de oameni.

Această clădire era departe de a satisface nevoile celor 700 de oameni din punct de vedere al cazării. În primul rând pentru că era o construcţie neterminată, având podul primului etaj alcătuit numai din scânduri. Clădirea nu avea uşi, nu avea ferestre, era expusă curenţilor, astfel că o bună parte dintre cei cazaţi aici s-au îmbolnăvit. Celor internaţi aici le lipsea hrana, apa, îmbrăcămintea necesară şi în general sufereau aceleaşi lipsuri, ca şi evreii din celelalte ghetouri, fără a mai adăuga că şi din punct de vedere sanitar nu aveau o situaţie mai bună decât cei din alte ghetouri. Şi la Sfântu Gheorghe s-au întâmplat percheziţii corporale şi vaginale, pentru descoperirea valorilor şi bijuteriilor ascunse. Comandantul al ghetoului a fost un sublocotenent german SS, care a rămas neidentificat. Acesta a fost ajutat de alţi subofiţeri germani şi maghiari.

Comisia de înfiinţare a ghetoului din Sfântu Gheorghe a fost compusă din acuzatul dr. SZENTIVÁNY GAVRIL, prefectul judeţului, dr. BARABÁS ANDREI, subprefectul judeţului, dr. VIRÁNYI ANDREI, primarul oraşului Sfântu Gheorghe, dr. VINCZE ŞTEFAN, şeful poliţiei Sfântu Gheorghe şi locotenent-colonel BALLA, comandantul legiunii de jandarmi Trei-Scaune. Toţi aceşti acuzaţi au participat la conferinţa lui Endre László din Târgu-Mureş şi au primit şi executat fără rezervă ordinele acestuia.

ééé

După cum am arătat mai sus au fost aduşi tot aici şi evreii din o parte a judeţului Ciuc şi din oraşul Miercurea Ciuc, inclusiv cei exceptaţi.

Organele responsabile pentru aceasta sunt: vitéz GAÁLI ERNEST, prefect al judeţului Ciuc în timpul guvernului Sztójay, dr. ABRAHAM IOSIF, subprefect al judeţilul Ciuc, SZÁSZ GERŐ, primarul oraşului Miercurea Ciuc, FARKAS PAVEL, şeful poliţiei din oraşul Miercurea Ciuc şi locotenent-colonel LOOR TEODOR, comandantul legiunii de jandarmi Ciuc.

Toţi aceşti acuzaţi au luat parte la conferinţa lui Endre László şi au acceptat fără nici o obiecţiune toate măsurile criminale ale acestuia, executându-le întocmai.

Responsabilitate acuzatului dr. Szentiványi Gavril este la fel ca a tuturor prefecţilor, totuşi, întrucât prin martorul Gal Carol şi Becze Anton a făcut dovada că a avut o comportare bună faţă de populaţia rurală şi faţă de refugiaţii din Bucovina, care erau în trecere peste teritoriul judeţului şi cu considerare că în Sfântu Gheorghe ghetoul nu a existat în fiinţă, decât o săptămână, după care toţi evreii au fost transportaţi în oraşul Reghin, Tribunalul Poporului a ţinut seamă de toate aceste împrejurări, la măsurarea pedepsei.

ééé

Tot în ghetoul Sfântu Gheorghe, după cum s-a arătat mai sus, au fost adunaţi şi evreii din partea de sud a judeţului Ciuc. Răspunzători de strângerea evreilor din această regiune şi în special modul neomenos în care s-a făcut această strângere, care nu diferă întru nimic de celelalte ghetouri, au fost acuzaţii: vitéz GAÁLI ERNEST, prefect al judeţului Ciuc, dr. ABRAHÁM IOSIF, subprefect al aceluiaşi judeţ, SZÁSZ GERŐ, primarul oraşului Miercurea Ciuc, FARKAS PAVEL, şeful poliţiei din oraşul Miercurea Ciuc şi locotenent-colonel LOOR TEODOR, comandantul legiunii de jandarmi Miercurea Ciuc.

Toţi aceşti acuzaţi au luat parte la conferinţa lui Endre László acceptând şi executând fără nici o rezervă toate instrucţiunile date de Endre László.

Transportul tuturor evreilor de la Sfântu Gheorghe la Reghin, s-a făcut într-un mod excesiv, înghesuiţi câte 70 de oameni într-un vagon şi transportând pe toţi evreii fără deosebire de sex şi vârstă şi chiar şi pe bolnavii netransportabili.

H. GHETOUL SIGHET

În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în 2 cartiere periferice ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţe, poduri de casă şi şoproane.

Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii caselor să nu poată privi în afară.

După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei în faţa completului de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai înainte decât celelalte ghetouri în Ardealul de Nord.

Într-adevăr, judeţul Maramureş fiind considerat în întregime că aparţine Ruteniei Subcarpatice, a împărtăşit soarta acestei provincii, de care Endre László s-a ocupat deosebit.

Astfel, Endre László a convocat, încă la 12 aprilie 1944, o conferinţă la Muncacevo, a cărei obiect a fost discutarea înfiinţării ghetoului şi organizarea deportării evreilor din această provincie.

La conferinţa de la Muncacevo au participat, din partea judeţului Maramureş, subprefectul dr. Ilinyi Vasile, primarul oraşului Sighet, dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, şeful poliţiei Sighet, dr. Toth Ludovic, comandantul legiunii de jandarmi, colonelul Agy Zoltán şi comandantul Circumscripţiei IV Teritorială de Jandarmi, colonelul Sárváry.

Subprefectul dr. ILINYI VASILE a convocat o conferinţă la 15 aprilie 1944 în care a împărţit rolurile între autorităţile Sighet după modelul cunoscut de la celelalte ghetouri.

Încă în după-amiaza aceleiaşi zile, şeful poliţiei Sighet, dr. Toth Ludovic a ţinut o consfătuire cu funcţionarii de la primărie, funcţionarii poliţieneşti şi jandarmii, cu care ocazie le-a adus la cunoştinţă înfiinţarea ghetoului şi a format totodată 20 de echipe compuse fiecare dintr-un comisar şef, 2 poliţişti, 2 jandarmi şi 1 funcţionar administrativ, dându-le în acelaşi timp şi instrucţiunile necesare despre felul cum trebuie să procedeze la strângerea evreilor. Prima operaţiune întreprinsă de aceste echipe a fost confiscarea obiectelor de valoare, a bijuteriilor, a vaselor preţioase, a blănurilor şi banilor, după ce în prealabil se emisese o ordonanţă că evreii n-au voie să părăsească domiciliul începând cu orele 18.

După 5-6 zile, cât a durat confiscările de bunuri, s-a procedat la strângerea şi internarea evreilor în ghetouri. Şi aici s-a procedat tot în mod neomenos, nelăsându-se să-şi ia măcar lucrurile strict necesare, decât numai până la greutatea de 50 kg. în care se cuprindea atât hainele, cât şi alimentele. Au fost ridicaţi şi bolnavii netransportabili şi cei exceptaţi de la purtarea stelei galbene.

Comandant al ghetoului a fost numit şeful poliţiei, dr. TOTH LUDOVIC.

Primăria, prin acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru primar şi prin substituitul său, acuzatul Hullman Francisc, primnotar al primăriei nu s-a îngrijit de aprovizionarea celor internaţi în ghetou, lăsându-i fără alimente. Aceste autorităţi comunale (municipale – nn) au refuzat până şi punerea la dispoziţie pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte proprietate a evreilor, lapte necesar pentru copii sugaci.

Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de tifos exantematic după cum rezultă din raportul nr. 8982 din 8 mai 1944 al primarului oraşului către Ministerul de Interne.

Dar punctul culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi ale acuzatului Toth Ludovic. De altcum încă la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaţilor, cât şi femeilor, nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală chiar la fetiţe de 8 ani şi cu această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei, ca fiind de valoare.

Martora Rosenberg Margareta a arătat în depoziţia sa, cum femeilor aşezate la perete – dezbrăcându-le la piele şi sub ameninţarea împuşcării – le făceau percheziţie în vagin şi la anus.

La fel arată şi martorii: Perl Fani, Werner Vasile, Palati Ştefan, Perl Ioan, Mezei Terezia şi Davidovits Francisc.

În afară de acuzatul dr. Toth Ludovic şi poliţiştii săi au mai fost aduşi pentru paza ghetoului încă 50 de elevi jandarmi de la şcoala de jandarmi din Miskolc sub comanda colonelul Sárvári, comandantul de jandarmi al circumscripţiei IV-a din Sighet. Şi această echipă, în frunte cu comandantul său, a maltratat şi torturat pe evrei, răpindu-le toate lucrurile ce au mai rămas, după cum declară în interogatoriul său, chiar acuzatul Hullmann Francisc.

După cum s-a arătat mai sus, persoanele care au avut rolul nefast al înfiinţării ghetoului în oraşul Sighet, ca primfuncţionari ai municipalităţii au fost, pentru oraşul Sighet, acuzatul dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru primar, iar pentru judeţul Maramureş acuzatul dr. Ilinyi Vasile, suprefect al judeţului.

Primul acuzat, fiind primar al oraşului, a excelat încă înainte de înfiinţarea ghetoului printr-o serie de măsuri rasiale luate contra evreilor şi anume luarea prăvăliilor, retragerea brevetelor, interdicţii de a se aproviziona de pe piaţă, fixări de domiciliu obligator şi, în fine, expulzări din oraş.

În ceea ce priveşte înfiinţarea ghetoului, el ca şi ceilalţi primari trebuia să ştie că ordinele verbale sau instrucţiunile scrise primite de la Muncacevo de la Endre László nu au nici o bază legală şi ca atare nu este cazul să fie executate. Cu toate acestea a procedat la înfiinţarea ghetoului şi înghesuirea lor, {evreilor}, în mod cu totul neomenos, într-un perimetru extrem de restrâns. Acelaşi acuzat patronează comisia, având în frunte pe şeful contabilităţii, dr. Nagy Ştefan, însărcinat cu inventarierea bunurilor rămase de pe urma internărilor în ghetou.

În ceea ce priveşte aprovizionarea cu alimente, deleagă această problemă şefului economatului primăriei, Palati Ştefan, iar rezolvarea tuturor chestiunilor evreieşti o trece supra primnotarului oraşului, acuzatul Hullmann Francisc, lăsându-l pe acesta să-şi facă, aşa zicând, de cap, fără să-l controleze şi fără să ia o măsură de îndreptare a lucrurilor.

ééé

Acuzatul HULLMANN FRANCISC a fost mâna dreaptă a primarului oraşului, având însărcinare să rezolve chestiunile evreieşti. Pe lângă faptul că nu s-a interesat de aprovizionarea cu alimente a celor internaţi în ghetou, omiţând să controleze pe şeful economatului, {acesta are} marea vină de a fi rezolvat – toate cererile înaintate de comunitatea Evreiască prin “Sfatul său” – într-un spirit fascist şi plin de ură de rasă.

Astfel, nu-l interesează şi înduioşează nici cererile repetate ale Sfatului Evreiesc, prin care solicitau să se dea lapte de la vacile evreilor pentru copiii sugaci şi a căror mame nu mai aveau lapte în urma înfometării şi pentru bătrânii bolnavi şi deşi la 4 mai 1944 primeşte cererea Sfatului Evreiesc, înregistrată la nr. 9030 din 4 mai 1944, prin care solicită să li se dea 3 vaci pentru ghetou, din vacile confiscate de la evrei, pentru alăptarea copiilor sugaci nu o rezolvă, decât la 11 mai 1944, iar atunci pune rezoluţia “Tárgytalan” (fără obiect). La fel respinge cererea Sfantului Evreiesc cu nr. 9654 din 13 mai 1944 pentru eliberarea mobilierului din fostele cămine de copii evrei pentru înfiinţarea unui cămin de copiii în ghetou pentru a-i sustrage pericoluui de îmbolnăvire.

Respinge, prin rezoluţia “fără obiect”, cererea Sfatului Evreiesc nr. 99656 din 13 mai 1944 prin care solicită materiale pentru dezinfectare şi medicamente pentru combaterea epidemiei de tifos exantematic, ce bântuia în ghetou.

Respinge cererea nr. 8872 din 1 mai 1944 a Sfatului Evreiesc prin care cere plata indemnizaţiilor familiilor celor concentraţi în taberele de muncă, pe care nu o rezolvă, ci pur şi simplu o transpune în 26 mai 1944, deci după 26 de zile, la serviciul economic al primăriei, unde este clasată “fără obiect”, evreii atunci fiind deportaţi.

Primind cererea nr. 8873 din 1 mai 1944 a Sfatului Evreiesc prin care se cer 20 de maşini de cusut, 3 maşini de scris şi pingele din cele confiscate de la evrei, nu o rezolvă decât în 11 mai 1944, după 11 zile şi atunci aprobă numai maşini de cusut.

La interogatoriul său, acuzatul Hullmann Francisc, tăgăduieşte că ar fi fost referentul cauzelor evreieşti, dar în opoziţie cu această negare a sa sunt toate cererile rezolvate {negativ} de dânsul şi aflate la dosar. Acuzatul nu a putut da justificare pentru care motiv nu a rezolvat la timp cererile înaintate de Sfatul Evreiesc, ci numai după aproximativ 8-10 zile când apoi punea pe ele rezoluţia: “Fără obiect!”

ééé

Executorul instrucţiunilor lui Endre László pentru judeţul Maramureş a fost subprefectul judeţului, dr. Ilinyi Vasile, care a executat prin subalternii săi administrativi plângerile tuturor evreilor din judeţ şi anume din comunele Dragomireşti, Ocna Şugatag, Vişeul de Sus şi altele şi transportarea lor în ghetoul din Sighet. Nici acuzatul dr. Ilinyi Vasile nu a respectat exceptările de la internare prevăzute în ordonanţele în vigoare şi în ce priveşte judeţul Maramureş, a executat aceeaşi muncă de inventariere şi confiscare a bunurilor evreieşti, pe care primarul oraşului Sighet a făcut-o pentru oraşul de reşedinţă.

ééé

S-a arătat mai sus felul în care au fost cazaţi evreii din ghetoul Sighet. S-a arătat apoi cum acuzatul dr. Toth Ludovic, şeful poliţiei din Sighet a fost numit comandant al ghetoului. S-a arătat în fine, cum au fost aduşi 50 elevi jandarmi de la Miskolc şi puşi sub comanda colonelului Sárvári, pentru a face paza ghetoului. Tot mai sus s-a arătat cum au fost percheziţionaţi şi internaţi în ghetou şi cum au fost torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns valorile, adică banii şi bijuteriile.

Din probele de la dosar şi anume din depoziţiile martorilor: Polyonka Dezideriu, Kövi Vasile, Davidovits Francisc, Vogel Ignat, Perl Fani, Rosenberg Margareta, Oblat Filip Francisc şi alţii, rezultă că vinovaţi de toate aceste maltratări şi torturi sunt acuzaţii dr. Toth Ludovic, comandantul ghetoului, Konyuk Iosif ajutorul comandantului de ghetou, care înainte şi atunci chiar îndeplinea funcţia de comandant al pompierilor din oraşul Sighet. Despre acest din urmă acuzat, Hullmann Francisc declară în interogatoriul său, că ori de câte ori era vorba de luat vreo măsură contra evreilor, Konyuk Iosif primea cu plăcere şi executa în mod conştiincios, depunând o activitate foarte intensă. Mai sunt vinovaţi de aceste maltratări şi torturi şi acuzaţii Fehér Ioan, comisar la poliţia Sighet, colonel Agy Zoltán, comandantul legiunii de jandarmi Sighet, şi colonelul Sárvári N., comandantul Circumscripţiei IV-a Teritorială de Jandarmi – Maramureş.

ééé

În cursul lunii mai 1944, evreii Indig Şmil şi Indig Paises reuşesc să evadeze din lagărul din Berbeşti, {de} unde urmau să fie transportaţi la Sighet şi s-au ascuns la casa lui Paşca Nuţu din comuna Bârsana judeţul Maramureş.

Acesta i-a menajat, un oarecare timp, în schimbul unei recompense băneşti, promise de cei doi evrei, dar mai pe urmă, temându-se de rigorile legilor rasiale, a denunţat cazul subprimarului comunei care a raportat notarului, iar acesta, la rândul său a intervenit la postul de jandarmi local de unde apoi s-a format o echipă de jandarmi, compusă din Taşcan Florea, Bíró János şi Varga Gheorghe, care s-au deplasat la casa lui Paşca Nuţu, pentru prinderea celor 2 evrei. Până aici nimic anormal faţă de dispoziţiunile rasiale de atunci, dar ceea ce iese din comun este procedura crudă a acestor 3 jandarmi. Într-adevăr, după găsirea celor 2 evrei, acuzatul Taşcan Florea i-a supus unei percheziţii în cursul căreia şi-a descărcat arma mai întâi în pieptul victimei Ingrid Şmil, care a căzut mort pe loc, iar în momentul următor în pieptul victimei Indig Paises, care nu a murit imediat, ci a început să se zvârcolească, jeluindu-se jandarmului cu cuvintele: “Ai împuşcat pe fratele meu, nu ţi-e ruşine, aşa scrie legea voastră să omorâţi pe toţi evreii?” La care jandarmul Taşcan Florea i-a răspuns: “Aşa scrie legea lui Hitler”.

Fiind grav rănit, Indig Paises, a cerut apă şi martorul Cora Petru a voit să-i dea apă şi să-l panseze, dar a fost oprit de acuzatul Taşcan Florea şi, în acelaşi timp, ceilalţi 2 jandarmi Bíró János şi Vargha Gheorghe au tras şi ei în victimă câte un glonte de armă şi în urma acestui fapt, victima Indig Paises a murit imediat.

Această stare de fapt se stabileşte cu depoziţia martorilor: Iakobovits Simion, Cora Petru, Paşca Maria, Paşca Nuţu şi alţii.

ééé

Un alt caz asemănător s-a petrecut în oraşul Sighet, luna aprilie 1944, încă înainte de înfiinţarea ghetoului, iar făptuitorii sunt acuzaţii Sárkádi Augustin, frizer din Sighet şi Bede Ştefan sergent în armata ungară. Aceşti 2 acuzaţi au chefuit în cârciuma lui Perţea din Sighet şi ieşind în stradă cam ameţiţi de băutură au început să strige: “că toţi jidanii spurcaţi trebuie împuşcaţi. Moarte jidanilor şi că vreau să vadă sânge de jidan”. Întâmplarea a făcut {ca} la colţul străzii Dorobanţilor cu Piaţa Unirii, {cei doi} să întâlnească 2 copii de evrei, între care pe unul îl chema Frenkel Boris de 12 ani, pe care acuzatul Sárkádi observându-l că are steaua galbenă pe piept, îl apostrofează cu cuvintele: “Te zsidó vagy” (tu eşti jidan) şi la răspunsul afirmativ al băiatului, acuzatul Sárkádi Augustin îndeamnă pe acuzatul Bede Ştefan să-l împuşte, ceea ce acuzatul Bede Ştefan şi execută, iar victima Frenkel Boris s-a prăvălit la pământ, încetând din viaţă a doua zi.

Această stare de fapt se dovedeşte cu depoziţiile martorilor: Mureşan Iosif, Oblat Filip, Grün Lazar, Fényes Emeric, Mezösi Ludovic, şi soţia lui Roman Ion.

ééé

Prefectul judeţului Maramureş în acest timp apocaliptic pentru naţiunea evreiască conlocuitoare a fost acuzatul SZAPLONCZAI VASILE, membru al partidului imredist.

Responsabilitatea sa este responsabilitatea tuturor prefecţilor din acel timp.

I. GHETOUL ŞIMLEUL-SILVANIEI (SĂLAJ)

Şefii autorităţilor administrative şi de ordine publică care au participat la conferinţa pregătitoare de la Satu-Mare a lui Endre László ţinută la 26 aprilie 1944 şi având obiect internarea evreilor în ghetou şi deportarea lor în lagărele din Germania au fost: dr. Gazda Andrei, subprefectul judeţului Sălaj, dr. Schreter Ioan, primar al oraşului Zalău, dr. Udvari Iosif, primar al oraşului Şimleul-Silvaniei, locotenent-colonel Mariska Gheorghe, comandantul legiunii de jandarmi Sălaj, Elekes Francisc, şeful poliţiei Zalău şi Pethes Ştefan, şeful poliţiei Şimleul-Silvaniei.

Îndată după înapoierea celor de mai sus de la conferinţa amintită, subprefectul dr. Gazda Andrei a pus la curent pe prefectul judeţului, baronul Josika Ioan, cu instrucţiuni primite de la subsecretarul de stat Endre László, în scopul “curăţirii ţării de evrei”.

Baronul Josika Ioan considerând, cum era şi normal, că aceste măsuri nu numai că n-au o bază legală, dar din contră au un caracter vădit ilegal şi imoral, şi-a dat demisia din postul de prefect, iar după 2 zile a fost numit prefect dr. Szlávy Vasile, care îndată după numirea sa, în colaborare cu subprefectul dr. Gazda Andrei, a convocat o conferinţă la prefectura judeţului, la care au luat parte toţi pretorii din judeţ, primarul oraşului Zalău şi cel al oraşului Şimleu, comandantul legiunii de jandarmi, şefii poliţiei Zalău şi Şimleu. La această conferinţă, foştii participanţi au primit instrucţiuni cum să procedeze la strângerea evreilor în ghetou.

Tot în această conferinţă s-a stabilit ca pentru teritoriul judeţului Sălaj {să} se înfiinţeze un singur ghetou şi anume în oraşul Şimleul Silvaniei, unde să îngrămădească toţi evreii din judeţ.

În acest scop, subprefectul judeţului s-a deplasat la Şimleu unde, în înţelegere cu primarul acestui oraş, acuzatul dr. Udvari Iosif şi cu şeful poliţiei din Şimleu, Péthas Ştefan, precum şi cu însoţitorii săi de la Zalău şi anume locotenent-colonel Mariska Gheorghe, şi primmedicul judeţului dr. Suchi au ales locul ghetoului în oraşul Şimleu, la început într-un cartier mai populat cu evrei din str. Báthory, precum şi pe toate locurile virane din jurul sinagogii evreieşti, iar mai la urmă, răzgândindu-se, au stabilit în mod definitiv ca loc al ghetoului fabrica de cărămizi, “Cărămidăria Klein” din Cehei, o comună situată la 5 km. de oraşul Şimleu.

La stabilirea locului ghetoului au participat şi acuzatul dr. Molnár Francisc, medicul oraşului Şimleu, acuzatul dr. Krasznai Vasile, primpretorul plăşii Şimleu şi inginerul Kemecsey Ştefan, şeful serviciului tehnic al oraşului Şimleu.

Şi la Simleu, ca pretutindeni, s-au format cunoscutele echipe pentru strângerea evreilor, echipe compuse din câte un poliţist, un agent de siguranţă, un funcţionari administrativ, 2 premilitari şi câte un reprezentant al celor 2 partide extremiste de dreapta, Partidul Imredi şi Partidul Crucile cu Săgeţi.

Şi aici, ca şi la celelalte ghetouri, organe de execuţie ale înfiinţării ghetoului au fost primii funcţionari ai municipalităţii, care pentru oraşul Zalău a fost primarul dr. Sreter Ion, iar pentru oraşul Şimleul Silvaniei primarul dr. Udvári Iosif şi, în fine, pentru întregul judeţul Sălaj subprefectul acestui judeţ acuzatul dr. Gazda Andrei. Fiecare din aceştia au avut rolurile cunoscute din motivele (rândurile – nn) de mai sus, referitoare la alte ghetouri. Organele de ridicare a populaţiei evreieşti de prin case şi de internare în ghetou, au fost pentru oraşul Zalău, şeful poliţiei Zalău, acuzatul Elekes Francisc, iar pentru oraşului Şimleul Silvaniei, şeful poliţiei, Pethas Ştefan şi, în fine, pentru evreii din alte comune ale judeţului, pretorii locali, precum şi comandantul legiunii de jandarmi Sălaj, locotenent-colonelul Mariska Gheorghe.

Operaţiunile de strângere a evreilor şi internare în ghetou a început, pe întreg teritoriul judeţului Sălaj, în dimineaţa zilei de 3 mai 1944, când ridicarea lor s-a făcut după aceleaşi norme cunoscute până aici şi în acelaşi timp record de 15-20 de minute, cronometrat de şeful echipei, care stătea cu ceasul în mână.

În oraşul Zalău, strângerea şi percheziţionarea evreilor s-a terminat până în seara zilei de 5 mai 1944, când apoi au fost duşi la gară, unde au fost ţinuţi peste noapte într-un şopron, iar a doua zi i-au îmbarcat în vagoane de marfă şi au fost transportaţi în ghetoul din “Cărămidăria Klein”, în apropierea oraşului Şimleu.

În oraşul Şimleul Silvaniei, ridicarea evreilor a fost condusă de şeful poliţiei, acuzatul Pethes Ştefan, având ca şefi de echipă pe membrii Partidului Crucilor cu Săgeţi, cum au fost Lazar Iosif, Angya Ioan, Nagy Alexandru, Vida Ioan, Kerekes Adam, Farmati Alexandru. Aceşti şefi de echipă au procedat cu aceleaşi brutalităţi ca şi la alte ghetouri, ridicând pe evrei în cea mai mare grabă şi nepermiţându-le să ia cu sine, decât bagaje până la 50 kg. şi mâncare pentru 14 zile.

După ce evreii din Şimleu au fost concentraţi în localul şcolii evreieşti, au fost înşiruiţi într-un convoi şi conduşi spre ghetoul din Cehei, forţându-i s