INSTITUTUL  NAŢIONAL PENTRU

ASOCIAŢIA  EVREILOR  DIN

 STUDIEREA  HOLOCAUSTULUI

ROMÂNIA

 DIN  ROMÂNIA  “ELIE  WIESEL”

VICTIME ALE HOLOCAUSTULUI

 

 

 

 

 

PROCESUL

GHETOURILOR  DIN

NORDUL  TRANSILVANIEI

 

Volumul  II - MĂRTURII

 

 

 

Volum alcătuit de  OLIVER  LUSTIG

 

Editura  A E R V H

Bucureşti 2007

 

 

 

 

Ghetoul  REGHIN

 

 

d e p o z i ţ i a

 

martorei soţia lui Gardos Ernö

20 Decembrie 1945

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

A ajuns în posesia mea o circulară conform căreia primarul din Reghin, dr. Schmidt Imre adresa un apel către populaţia maghiară prin care solicita ajutor la confiscarea averilor evreieşti, aceasta fiind o îndatorire patriotică.

Iar soţia fostului primar a declarat că „ dacă ei îi convine să participe la percheziţionarea evreilor, atunci şi ele, respectiv toate femeile maghiare sunt datoare să participe la percheziţii”. Ea a afirmat asta lui dr. Mark Endrené.

Consider de datoria mea să declar cele de mai sus deoarece ele dovedesc modul de a gândi {al dr.ului Schmidt Imre}, în ce fel a promovat el ruinarea evreilor şi {că}nicidecum nu s-a străduit să le vină în ajutor deşi i-ar fi stat în putinţă.

 

                                                                                                Gardos Ernöné


d e p o z i ţ i a

 

martorului Weinstein Francisc

comerciant de lemne; etatea: 47 ani; domiciliul: Gheorghieni

5 Februarie 1946

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

Primele măsuri restrictive – mai simţite – s-au luat faţă de evrei în luna Aprilie 1944, când s-a reglementat [dispus - nn] purtarea semnului distinctiv “steaua galbenăşi când magazinele evreieşti au fost sigilate. Tot pe la sfârşitul lunii Aprilie a trecut prin oraşul nostru Subsecretarul de Stat pentru problemele evreieşti vitéz Endre László, care a avut consfătuiri cu autorităţile poliţieneşti şi administrative locale în urma căror consfătuiri, care bineînţeles s-au ţinut într-un mare secret, s-a zvonit totuşi, că se vor lua unele măsuri împotriva evreilor. În noaptea de 2 spre 3 Mai, s-au prezentat la locuinţa mea 2 poliţişti care ne-au pus în vedere să-i urmăm. Eu şi soţia mea ne-am îmbrăcat repede şi voind să luăm pentru copilul nostru în vârstă de un an şi ceva haine şi mâncare, poliţiştii ne-au oprit, spunându-ne că nu-i nevoie, deoarece la ora 6 vom fi acasă, dar în realitate am fost internaţi în şcoala de stat de unde nu ni s-a mai dat voie să ieşim.

Comandant al aşa zisului lagăr de la Şcoala de stat, a fost [căpitanul de - nn] poliţie Polonkai, care a dat ordine severe introducând pe evrei în număr de 385 în două camere: înghesuiţi, fără haine, fără aşternut şi fără mâncare. Timp de două zile n-am avut nici un fel de mâncare, deoarece era interzis locuitorilor din oraş să ne dea ceva. Într-o zi, voind să cumpăr ceva lapte pentru copil, mi-a fost interzis {de} poliţiştii pază. După două zile, s-a reglementat după alfabet ieşirea familiilor din lagăr la locuinţe, cu care ocazie îşi luau alimente, haine şi lucruri trebuincioase şi tot cu această ocazie, organele administrative şi poliţieneşti, care le însoţeau, au făcut inventarierea valorilor, tablourilor şi covoarelor din locuinţe, pe care apoi le-au sigilat. Astfel, timp de 7 zile până am ajuns eu la rând, am mâncat numai alimentele primite de la ceilalţi evrei, care ajunseseră acasă.

Cu mine la locuinţă a fost Nagyröcei, ofiţer de poliţie, şi care mi-a interzis să punem în bagaje nişte conserve, spunând că nu sunt pentru evrei. De asemenea, în lagăr n-a fost permis să mi se aducă pentru copil medicamentele necesare, astfel că la copiii mici, din cauza arsurilor, li s-au făcut răni. De la Gheorghieni după 8 zile am fost duşi la Reghin şi internaţi în depoul de acolo, iar chiar în aceeaşi seară, s-a început percheziţionarea noastră la bagaje şi corporal şi în zilele următoare am fost chemaţi pe rând evreii mai bogaţi şi maltrataţi într-o pivniţă, pentru a-i sili să denunţe locurile şi persoanele unde au ascuns valorile. Cu trei zile înainte de a pleca din Reghin, am fost chemat şi eu în pivniţă, unde după ce am fost dezbrăcat de haine, m-au obligat să mă culc pe spate pe ciment; un detectiv s-a aşezat cu genunchii peste mine astupându-mi gura cu căciula iar alţii doi mă loveau cu bastonul de cauciuc la tălpile picioarelor şi peste unghiile degetelor dela picioare timp de circa 10 minute. După aceea am fost obligat să mă plimb prin apa ce era vărsată pe duşumea, iar doi dintre detectivi, când ajungeam în dreptul lor, mă loveau cu bastonul peste palme pe care mă obligau să le întind la fiecare.

În ziua următoare am fost bătut la fel, iar a treia oară când am fost chemat, am refuzat să mai merg, deoarece nu mă mai puteam scula în picioare din cauza bătăilor suferite. În ziua de 1 Iunie am fost îmbarcaţi în tren şi transportaţi spre Germania [Polonia -nn] fiind introduşi câte 80 de persoane în câte un vagon.

Nu cunosc pe nici unul dintre detectivii din ghetoul Reghin, iar în ce priveşte modul barbar cum am fost trataţi la Gheorghieni, consider vinovat în primul rând pe căpitanul de poliţie Polonkai, care era şeful lagărului.

După cetire stăruie şi semnează.

 

Acuzator public                                                                                               Martor

Indescifrabil                                                                                          Weinstein Francisc

 


d e p o z i ţ i a

 

martorului Lupu Zsiga

comerciant; etatea: 40 ani; domiciliul: Gheorghieni, jud Ciuc

6 Februarie 1946

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În anul 1944, luna Mai, în dimineaţa zilei de 3, evreii din oraşul Gheorghieni, au fost adunaţi în localul şcolii primare de lângă judecătorie. Aproximativ au fost adunaţi, din tot oraşul, 440 de evrei. Cu ocazia strângerii noastre nu ni s-a îngăduit să luăm nimic cu noi. Când au venit la mine, mi-au spus că vom fi strânşi la şcoală, iar de acolo ne vor trimite în alt loc, unde nici nu ştiu. Aici am fost ţinuţi timp de o săptămână de zile. În timpul cât am fost adunaţi aici la câteva persoane li s-a dat voie să meargă în oraş şi să aducă de acasă alimente. Primăria nu ne-a dat nimica. În timp ce eram strânşi, în fiecare zi erau duse câteva familii la casele lor unde se făcea inventarierea lucrurilor din casa respectivilor. Nu ni s-a permis să luăm din lucrurile noastre decât strict cele necesare, o haină şi vreo două cămăşi. Totul luaseră de la noi: bani, ceasuri, tocuri, bijuterii. Cel care a făcut inventarierea averii noastre a fost un funcţionar  de la primărie cu numele Zarug Ioan, iar din partea poliţiei era detectivul Ferenczi Bela. Ferenczi Bela s-a purtat foarte prost: dacă voiam să ne luăm câte o bucăţică de slănină ni s-a luat şi aruncat îndărăt. Casele noastre au fost ştampilate însă, după ce ne-au dus, ni s-au deschis locuinţele şi de acolo ni s-au furat toate lucrurile, aşa că atunci când am venit acasă nu am mai găsit nimica.

De aici, după o săptămână am fost duşi la Reghin, unde am stat trei săptămâni în acest ghetou, care era instalat în fabrica de ţigări. În timpul cât am stat în acest ghetou, s-a prezentat detectivul Ferenczi care, pe evreii de la Gheorghieni a început să ne interogheze asupra locului unde ne-am ascuns averea. Ferenczi avea o cameră separată unde audia, iar într-o pivniţă tot în casa aceea erau alţi detectivi şi jandarmi care maltratau prin bătăi pe cei care nu le spuneau unde şi-au ascuns obiectele. Am fost şi eu bătut de către aceştia jos în pivniţă: mi-au dat jos ghetele din picioare, după aceasta mi-au legat picioarele şi mi le-au tras sus, iar apoi am fost lovit la tălpile picioarelor şi pe mâini cu o bâtă de cauciuc, vreo 200 de lovituri. Ştiam că şi alţi evrei au fost chinuiţi în acest mod de către aceşti detectivi şi jandarmi pentru a recunoaşte unde şi-au ascuns averile. Ştiu că şi Ferenczi a bătut în acest fel; aşa a fost bătut Izsak Alexandru şi Veinstein Francisc şi alţii de acolo. De asemenea soţia lui Adler a fost bătută de el. După trei săptămâni am fost aruncaţi în vagoane şi am fost trimişi la Auschwitz.

…………………………………………………………………………………………………….

 

Citindu-i-se şi declarând că este exactă, martorul semnează

Acuzator public                                                                                               Martor

Indescifrabil                                                                                                      Lupu Zsiga

d e p o z i ţ i a

 

martorei Mendelovits Elena

casnică; etatea: 19 ani; domiciliul: Reghin

30 Iulie 1945

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În anul 1944, în ziua de 4 Mai, s-au prezentat la noi la locuinţă în str. Dorobanţilor nr 10, 5 persoane, 2 civili, 2 levenţi şi un poliţist pe care, după nume nu-i cunosc. Au făcut inventarierea, ne-au dat voie să luăm alimente pe 2 săptămâni şi un rând de haine ce a fost pe noi. După acesta am fost ridicaţi şi duşi la ghetoul instalat la fabrica de cărămizi la periferia oraşului. Când am ajuns în ghetou - bărbaţii separaţi, femeile separate-  am fost predaţi unei comisii de percheziţionare care să ne caute dacă mai găseşte obiecte valoroase ascunse la noi.

În comisia acesta au luat parte femeile Makkai Maria, Rekita Lászloné, Lovaş Györgyné şi două fete săsoaice pe care după nume nu le cunosc. Pe mine personal m-a percheziţionat moaşa Lovaş Györgyné şi Makkai Maria, la fel pe mămica şi pe bunica. Toţi am trecut prin tortura extraordinară fără deosebire, tânăr sau bătrân. Aveau ambele trase pe mână mănuşi de gumă dar în apa de dezinfecţie nu s-au spălat nici odată spunându-ne că şi aşa mergeţi la un loc bun. Pe părinţii mei, pe mămica şi pe bunica le-au căutat la locul nepermis (în vagin) ca să găsească dacă s-ar fi ascuns acolo obiecte de valoare. Eu personal am scăpat de violare. Mai ţin să declar că, bunica cu ocazia aceasta a fost infectată, care infecţie i-a produs mari dureri şi chiar şi mămica se tot plângea că are dureri mari. Când am ajuns, datorită deportării, în localitatea Auschwitz, aicea noi cei tineri şi buni de muncă şi aceia care nu erau bolnavi, am fost aleşi {şi trimişi primii} pe partea dreaptă iar ceilalţi în partea stângă. Aşa s-a întâmplat faptul că eu m-am despărţit de părinţii mei. Despre cei care au fost în partea stângă nu se mai ştie nimic. Iar noi din partea dreaptă am fost duşi de criminalii hitlerişti prin diferite {lagăre} folosindu-se de noi la lucrări de orice muncă grea, fără deosebire bărbaţi, femei, fete.

…………………………………………………………………………………………………….

Asta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez cu mâna mea proprie.

Acuzator public                                                                                               Martor

Indescifrabil                                                                                          Mendelovits Elena

 

 


d e p o z i ţ i a

 

martorei Rosenbaum Magda

casnică; etatea: 19 ani; domiciliul: Reghin

30 Iulie 1945

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În anul 1944, 4 Mai s-au prezentat la locuinţa noastră Peter Francisc funcţionar la Administraţia Financiară, Göttfert Ştefan – Pista şi un poliţist, pentru a face inventarierea locuinţei pe care însă nu au putut-o executa din cauza urgentării de executare pentru adunarea evreilor. A inventariat numai câteva obiecte şi altele le-au luat la dânşii fără inventar. Ne-a fost pus în vedere să împachetăm alimente pentru 2 săptămâni, un rând de haine şi un schimb. După aceea, când am fost gata cu acestea, am fost ridicaţi şi duşi la ghetoul instalat la fabrica de cărămizi de la periferia oraşului Reghin. Aici am fost puşi la percheziţionare: bărbaţii separat, femeile separat. Pe mine m-a percheziţionat Lovaş Györgyné şi Rekita Lászloné pe ceilalţi nu-i cunosc după nume. Mi sau luat hainele de pe mine: în buzunar mi-au găsit un toc rezervor, un portmoneu mic pe care mi le-a luat. Mi-au desfăcut căptuşeala de la haine căutând dacă nu este ascuns ceva în ele. Iar după ce am fost dezbrăcată în mod definitiv a vrut să mă caute şi pe mine, dar femeia Rekita care a fost prezentă şi m-a cunoscut că sunt fată, i-a spus lui Lovaş Györgyné ca să-mi dea pace, că mă cunoaşte şi ştie că sunt fată şi aşa s-a întâmplat că pe mine nu m-a violat. Dar am fost da faţă, când am fost eu percheziţionată a fost şi Dra Moskovits Serena de 18 ani care spunea şi se apăra contra percheziţiei corporale, că este fată şi să nu o violeze. I s-a spus: nu interesează şi dacă se opune cheamă jandarmul înăuntru. Femeia Lovaş Györgyné a dezbrăcat-o pe numita fetiţă de 18 ani şi a procedat la percheziţia corporală în faţa mea în modul cel mai brutal; căutând prin locurile prevenite, violând-o a băgat mâna murdară în vagin şi a căutat dacă nu sunt ascunse obiecte valoroase.

Despre femeia acesta doresc să declar că, atunci când a fost să plecăm din ghetoul din Reghin, s-a executat o percheziţie nouă şi a căutat iar şi cu această ocazie a trebuit să trecem iarăşi sub mâinile ei. Cu ocazia acesta, o dată am ajuns la ea, eu declarantul, mămica mea în etate 47 ani, sora şi Dna Neumann Lászloné, cu care ocazie au spus femeii Lovaş Györgyné că eu şi cu sora suntem fete şi la opunerea mămicii am putut fi salvate şi ne-a dat drumul. Iar după un timp de vreo 20 minute a ieşit şi mămica, dar era foarte necăjită şi supărată. Am întrebat-o ce este, ce s-a întâmplat dar nu ne-a explicat întâmplarea ce a avut loc înăuntru. Dar când am fost îmbarcaţi în vagoane de abia mai mergea, nu a mai putut să şadă din cauza durerilor mari pe care le avea după acesta percheziţie. Ajungând la Auschwitz unde ne-au selecţionat, văzând că pe cei sănătoşi îi iau la o parte, noi am vrut să mergem cu ea, dar ea ne-a trimis pe cealaltă parte spunând că, cel puţin voi să rămâneţi în viaţă. Şi aşa s-a întâmplat că noi am rămas în partea dreaptă iar ea în stânga.

……………………………………………………………………………………………………..

Asta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez cu mâna mea proprie ştiind carte.

 

 

Biroul Siguranţei Statului                                                                         Martor

Indescifrabil                                                                                          Rosenbaum Magda

 


d e p o z i ţ i a

 

martorului Daszkal Mihail

comerciant; etatea: 22 ani; domiciliul: Ditrău, jud Ciuc

5 Februarie 1946

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

Sunt din comuna Ditrău şi am locuit acolo până în 1944 luna Mai, când am fost deportat. Persecuţiile contra evreilor a început încă în 1940, imediat după intrarea trupelor maghiare în comuna noastră. Cel care a patronat persecuţiile a fost primarul comunei din acel timp, Kovács Alaios; puţin timp după aceasta, la aproximativ 2 săptămâni, am fost aduşi de către acest primar împreună cu jandarmii în oraşul Gheorghieni şi am fost închişi la închisoarea judecătoriei de aici, din loc. Menţionez că am fost adus toţi bărbaţii din comună. Aicea, am fost închişi  aproximativ 2 săptămâni, fiind aproximativ 13 persoane din Ditrău. Aicea am fost audiaţi de către un ofiţer care ne-a triat. Împreună cu jandarmii, au umblat şi au contribuit la strângerea evreilor şi civili din comună printre care: Plucz Grigore Zakarias în prezent subprimar în comuna Remetea, Sipos Ludovic şi primarul Kovács Ioan. Strângerea evreilor s-a făcut în cursul nopţii, iar la unele case unii dintre agenţii civili s-au purtat foarte brutal şi dur, aşa de exemplu: Zakarias care a fost la soţia lui Rozenfeld Vilmos, în timp ce aceasta se îmbrăca după uşa unui dulap, Zakarias a trântit uşa dulapului spunând că la femeile evreice nu există morală şi că acestea toate sunt curve. Tot el ajungând la familia medicului evreu Eduard Jozsef, a fost rugat de acesta să-l lase să ia pentru copii mâncare mai multă. Zakarias nu i-a permis şi i-a tras două palme. Plucz Grigore Zakarias a fost la noi iar mama mea i-a cerut să o lase să se îmbrace cu o haină mai călduroasă; acesta nu i-a dat voie, ci a obligat-o să-şi ia hainele cu care a fost îmbrăcată în ziua anterioară. Sipos Ludovic, în timp ce îi aduna pe evrei, şi-a însuşit diferite obiecte ale acestora şi tot pe ce a putut pune mâna. Acest Sipos a fost casier comunal şi tot acesta a fost acela care a adunat obiectele de valoare şi bijuteriile evreieşti. În cursul nopţii au fost adunaţi toţi evreii şi am fost duşi la marginea comunei într-o casă unde am fost băgaţi cu toţii, 78 de persoane. Acolo eram sub supravegherea jandarmilor, iar primarul venea şi el în fiecare zi în inspecţie. Aceasta casă avea trei camere şi în aceste trei camere am stat cu toţii, noaptea culcându-ne pe jos. În timpul de o săptămână cât am stat în această casă din comună, nu am primit nici un aliment din partea primăriei, fiind nevoiţi să ne întreţinem din alimentele aduse de noi. În timpul cât am stat adunaţi în această casă de la capătul comunei, cu greu, unii eram lăsaţi fiind însoţit de vreun funcţionar, la casele noastre, ca să ne aducem alimentele necesare. Notarul Zakarias nu dădea voie să se ia decât foarte puţine, iar când dr. Jozsef Eduard i s-a plâns să-i dea voie să ia conserve întrucât are copii, acesta i-a spus că nu le trebuie că şi aşa vor muri. După o săptămână, bătrânii şi copiii, împreună cu bagajele, au fost trimişi la Hodoşa, iar pe ceilalţi ne-au dus pe jos la Hodoşa, iar acolo am fost puşi în tren în vagoane şi duşi la Reghin, în ghetoul de acolo care era la fabrica de cărămizi.

La Reghin am fost puşi în şoproanele pentru uscarea cărămizilor, iar alţii care nu au încăput sub acoperiş, au stat sub cerul liber. Dormeam pe jos. În ghetoul din Reghin am stat aproximativ 8 săptămâni, în care timp, în ceea ce priveşte alimentaţia nu am primit decât pâine 1 kg la patru persoane pe zi şi uneori ceva cartofi. Noi cei din Ditrău, nefiind aprovizionaţi ca şi alţii nepermitându-ni-se să luăm lucrurile şi obeictele necesare, după ce am ajuns în acel ghetou, în primele zile, nu am avut cu ce ne alimenta, începând a îndura mizeria din primele zile. Apă de băut nu exista în ghetou: din când în când ni se aducea cu un camion al pompierilor, iar aceasta era absolut insuficientă. Starea igienică era într-o situaţie detestabilă neavând nici un mijloc de a ne îngriji. Astfel nu aveam apă ca să ne spălăm şi să ne curăţăm. Era o baltă murdară din care am început să întrebuinţăm apă pentru spălat, dar mai pe urmă ne-au interzis să ne spălăm spunându-ne că nu trebuie să facem ştrand. Am cunoştinţă că în ghetou au existat bolnavi, care erau îngrijiţi numai de medicii noştri evrei, dar fără medicamente. În ceea ce priveşte closetele nu existau, decât numai nişte şanţuri, iar pe marginea acestora nişte leţuri, însă nu erau suficiente, noi fiind nevoiţi să stăm la rând.

După ce s-a terminat adunarea tuturor evreilor în acest ghetou au început interogările pentru a ne determina să spunem unde s-au ascuns obiectele şi lucrurile preţioase. În ghetou exista un detectiv cu numele de Ferenczi care făcea interogările şi maltratările. Acesta, pe baza informaţiilor date de autorităţile comunale, făcea interogări individuale în pivniţa spitalului care era în ghetou. Interogările le făcea în felul următor: bănuitul era dus în pivniţă, era culcat pe jos, i se băga ceva cârpă în gură pentru a nu putea striga, după aceasta i se legau mâinile la spate şi de picioare în aşa fel că tălpile să fie în sus. În poziţia aceasta, bănuitul era bătut cu bâta de cauciuc până era forţat să spună, în caz că nu spunea i se da timp de gândit. În caz că vreunul era mai rezistent, după ce era bătut i se da timp de gândit după care interogatoriul şi bătaia se continuau până îl determinau pe cel bătut să spună ceva. Interogările de natura aceasta au ţinut tot timpul cât am stat în acest ghetou. Când am fost transportaţi din acest ghetou, ni s-a făcut percheziţie generală fiind cu toţii căutaţi dacă avem sau nu asupra noastră bani sau obiecte preţioase. Hainele ce le aveam asupra noastră trebuia să le aruncăm în şanţul de lângă drum de unde apoi au fost ridicate de autorităţi.

Femeile au fost percheziţionate de către moaşe, într-un mod special.

După ce am fost percheziţionaţi şi am fost lăsaţi numai cu hainele de pe noi, am fost duşi la gară şi îmbarcaţi în vagoane câte 70 de persoane într-un vagon după care vagonul a fost închis. Nu ni s-a dat nici un fel de aliment. Până la Kassa nu ni s-a dat nimic. Drumul a ţinut 5 zile, iar la Kassa am fost predaţi autorităţilor germane care ne-au transportat mai departe.

După ce m-am reîntors acasă din deportare nu am găsit nimic din obiectele mele şi am aflat că acestea, după deportarea noastră, au fost strânse de către primarul comunei Kovács Ioan, Sipos Ludovic casierul comunei, Kopacz Eggon şi notarul comunei din acel timp Povászai. Dintre toate obiectele rămase în casele evreilor deportaţi din Ditrău, aceste autorităţi comunale nu au predat nimănuia în mod legal obiectele evreieşti rămase, ci le-au „predat” între ei. Primarul comunei actualmente se găseşte în comuna Igal din Ungaria în apropierea hotarului austro-maghiar, iar Kopacz Eugen se găseşte în comuna Nyirtas, Ungaria. Sipos Ludovic este în comuna Ditrău. Zakarias este în comuna Remetea.

După citire stăruie şi semnează.

 

Acuzator public                                                                                               Martor

Indescifrabil                                                                                                Dászkal Mihai

 

 

 


d e p o z i ţ i a

 

martorei soţia lui Neuman László

soră de caritate; domiciliul: Reghin

30 Iulie 1945

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În anul 1944, la 4 Mai s-au prezentat la mine în locuinţa din str Călăraşi nr 23, 5 persoane. Ne-au pus în vedere că trebuie să împachetăm şi ce putem să luăm cu noi; ne-au spus că trebuie să mergem în ghetou. Ne-au şi ridicat şi ne-au dus la fabrica de cărămizi la periferia oraşului unde a fost instalat ghetoul pentru evrei. Aici, bărbaţii separaţi, femeile separate am fost predaţi comisiei de percheziţie care să caute obiectele valoroase care s-ar mai afla la persoane. Eu am ajuns la percheziţie la persoanele de execuţie numite Lovaş Györgyné, Rekita Lászlóné şi alţii pe care nu-i cunosc după nume. Eu fiind o practicantă sanitară şi văzând cum se execută am atras atenţia moaşei Lovaş Györgyné că, {atunci} când caută la fete sau femei la locurile nepermise să se dezinfecteze cu materialul care a fost pregătit {în acest scop} numit neumanol, dar dânsa nu a luat în consideraţie apelul meu făcut şi nu proceda absolut la dezinfectare când trecea cu mâinile de la o persoană la alta. Aşa s-a întâmplat şi la mine; eu am vrut să mă opun; spunându-i ei că eu nu vreau să iau moartea pentru mine. Să mă infecteze ea. Iar la cuvintele acesta a urlat la mine, a rupt hainele de pe mine, m-a dezbrăcat şi a procedat la fel cum şi la celelalte persoane cu mâinile ei murdare a căutat în locul meu nepermis (în vagin) scormonind şi căutând fără milă dacă este şi găseşte vreun obiect valoros ascuns. Mai ţin să spun că nu aş putea să găsesc cuvintele de a descrie procedeul brutal prin care executa persoana acesta misiunea sau căutarea care în mare parte depindea de bunul simţ omenesc. Eu am servit bolnavii în ghetou, circa 300 de persoane iar unde a fost instalat spitalul era pivniţa unde se executau bătăile, torturile cele mai fantastice. Am văzut cum au intrat oamenii sănătoşi şi când ieşeau erau aduşi pe targă, bătuţi aproape de moarte. Medicii care erau pe terenul ghetoului nu aveau voie să viziteze pe aceşti bolnavi bătuţi. Eu, ca soră de caritate, nu am avut dispoziţiuni şi aşa întotdeauna am căutat să le fiu de ajutor cu care ocazie am văzut cele mai mari grozăvenii ce se putea închipui, oameni nenorociţi. Chiar şi femei şi fete care şi-au pierdut minţile din cauza aceasta. Numele persoanelor care au executat aceste bătăi nu le ştiu, fiindcă eram foarte ocupată şi nu aveam timp şi nici curaj ca să mă informez de numele acestora.

.............................................................................................................................................

Asta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez ştiind carte.

Serviciul Siguranţei de Stat                                                                              Martor

Indescifrabil                                                                                          Neuman Lászlóné


d e c l a r a ţ i a

 

martorei soţia lui Gardos Ernö

20 Decembrie 1945

 

 

Mă aflam în biroul primarului când, primarul de atunci {în 1944}, dr. Schmidt Imre, a declarat următoarele delegaţiei muncitorilor care solicitau pâine pentru copii deoarece, de două săptămâni nu s-a mai distribuit pâine: „Trimiteţi copiii la păscut, dacă nu aveţi pâine”.

Consider de datoria mea să fac declaraţia de mai sus deoarece prin aceasta el jignea muncitorimea, respectiv dovedea că era duşmanul ei şi nu vroia să o sprijine cu nimic.

Solicit luarea la cunoştinţă a celor de mai sus şi pedepsirea cum se cuvine a sus-numitului.

 

                                                                                                Gardos Ernőné

 


d e p o z i ţ i a

 

martorei Lichtenberg Frida

blănar; etatea: 22 ani; domiciliul: Reghin

30 Iulie 1945

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În anul 1944, prin 3 Mai s-au prezentat la locuinţa noastră din str. Poetul Şt. Iosif nr. 10,
4 persoane dintre care unul era un funcţionar de bancă numit Cornea, doi tineri levente şi un jandarm, au inventariat tot ce era în casă, iar în ziua de 5, s-au prezentat două persoane, după nume nu le cunosc, pentru a ne strânge cu ceilalţi evrei din stradă şi ne-au dus la ghetoul instalat la fabrica de cărămidă de la periferia oraşului. Aici am fost predaţi unei comisii de control, bărbaţi la bărbaţi, femei la femei. Eu personal am căzut sub controlul făcut de moaşa soţia lui Lovaş Gheorghe, Rekita Lászlóné care m-au luat la percheziţie. Întâi amănunţit la îmbrăcăminte desfăcând şi căptuşeala să vadă dacă nu sunt ascunse obiecte preţioase. Am avut un inel care a fost foarte strâns pe deget şi care a fost tras jos cu cea mai mare brutalitate de către Lovaş Györgyné şi mi-a smuls cerceii din ureche, iar după ce am fost dezbrăcată complet
mi-a ordonat să mă culc pe pământul gol unde a executat percheziţie corporală căutând chiar în locuri nepermise, cu mâinile absolut murdare, fără nici o milă; a intrat în vagin căutând să găsească dacă sunt ascunse obiecte valoroase, nu au interesat-o ţipetele de durere care le-am scos şi a executat acea activitate barbară. La aceste {“operaţii”} a dat ajutor şi Rekita Lászlóné. La mine nu au găsit nimic ascuns.

Înainte de a fi fost dusă din Reghin s-a executat încă o percheziţie cu care ocazie iar am ajuns la percheziţie sub mâna ei împreună cu mămica şi cu sora, când a percheziţionat-o pe sora mea, i-au fost provocate foarte mari dureri din cauză că nemernica femeie, Lovaş Györgyné, a procedat fără nici o milă. Eu am mers să văd pe sora, i-am văzut persoana în toată brutalitatea, am fugit de acolo la un alt loc unde percheziţia o făcea o altă persoană care însă nu proceda cu asemenea brutalitate. Mai ştiu şi ţin să declar că, datorită modului cum a procedat Lovaş Györgyné, multe persoane au fost infectate şi s-au îmbolnăvit foarte grav iar unele chiar au şi murit din cauza acesta.

Asta este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez ştiind carte.

 

Serviciul Siguranţei Statului                                                                         Martor

Indescifrabil                                                                                          Lichtenberg Frida

 


d e p o z i ţ i a

 

martorei Laxner maria

casnică; etatea: 20 ani; domiciliul: Reghin

30 Iulie 1945

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În anul 1944, în 4 Mai, toată locuinţa din str. Dorobanţilor a fost inventariată de 3 persoane dintre care 2 civili necunoscuţi, iar în baza ordonanţelor autorităţilor fasciste maghiare şi germane, am fost transportată împreună cu toţi evreii din stradă la fabrica de cărămizi de la periferia oraşului, unde a fost instalat ghetoul pentru evrei. Aicea am fost predaţi unei comisii de control din care făceau parte Simon Alfredné, Rekita Lŕszloné , văduva Brassai Andrásné şi soţia lui Lovaş Gheorghe. Pe mine m-a controlat personal soţia lui Lovaş Gheorghe care proceda cu cea mai mare brutalitate căutând amănunţit după tot ce ar fi avut ceva valoare. Întâi, la îmbrăcăminte: a fost în stare să desfacă căptuşeala îmbrăcămintei pentru a căuta dacă nu este ascuns ceva, căuta dacă nu este mai mult decât un ciorap pe picioarele persoanelor controlate. Ne punea şi întrebări, iar dacă cineva spunea că ea este fată atunci spunea că da, acuma toate v-aţi făcut fete. Ne-a dezbrăcat în pielea goală, pe mine personal m-a băgat într-o cabină, a început să mă percheziţioneze căutând chiar la locurile nepermise, intrând cu mâinile murdare în vagin fără nici o milă sau simţ omenesc; nu a luat în consideraţie nici durerile cele mari pe care ni le-a provocat cu brutalitatea prin care, celor mai tinere printre care şi mie, ne-a luat virginitatea. La mine nu a descoperit nimic fiindcă la percheziţia făcută încă la domiciliu de alte persoane mi-a fost luat tot ce am avut. Afară de cele întâmplate mie, mai ţin să declar că datorită procedeelor
d-nei Lovaş Gheorghe multe prietene şi cunoscute de-ale mele au fost infectate şi, când am ajuns la Auschwitz, la selectarea făcută în lagărul Auschwitz au fost scoase din coloană şi considerate că nu sunt bune pentru muncă au fost trimise direct la camera de gazare. Aşa s-a întâmplat cu văduva Rosenbaum Maria, precum şi cu Szabo Iuliana şi cu sora ei, cu Fixel Sara şi încă multe altele.

Asta-mi este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez cu mâna mea proprie ştiind carte.

 

Serviciul Siguranţei Statului                                                                         Martor

Indescifrabil                                                                                                 Laxner Maria

 


d e p o z i ţ i a

 

martorului Bodor Ignat (dosar nr 308/945)

domiciliul: Comuna Rastoliţa, jud Mureş

27 Martie 1946

 

[……………………………………………………………………………………………………].

În anul 1944, luna Mai, soţia mea Marosan Reghina a fost internată în lagăr de către autorităţile maghiare fiind evreică, împreună cu doi copii în vârstă de 19 şi 14 ani.

Încercând a o scoate din lagăr, am fost îndrumat să procur toate actele prin care pot dovedi provenienţa mea creştină, după care soţia mea va fi pusă în libertate.

Cu mare greutate am putut procura actele necesare prin care am dovedit că sunt creştin de religie romano-catolic, acte ce am prezentat cabinetului comisiei de verificare care a avut ca preşedinte pe fostul primar al oraşului Reghin, dr. Schmid.

Toate actele mi-au fost restituite fără să fie cercetate în urma ordinelor dr. Schmid, dându-mi de formă o adresă prin care mi se aduce la cunoştinţă că actele depuse de mine pentru a salva soţia şi copiii nu îndeplinesc formele legale şi ca atare nu se iau în consideraţie.

Toate insistenţele şi rugăminţile mele către dr. Schmid au rămas fără rezultat. Dr. Schmid a spus că “acele jidoavce care se căsătoresc cu un creştin merită să fie exterminate”.

Atât soţia mea cât şi cei doi copii au fost duşi cu ceilalţi deportaţi şi nu s-au mai întors.

Auzind că dr. Schmid este în faţa Tribunalului Poporului, îmi iau permisiunea de a vă înainta această declaraţie împreună cu adresa eliberată de către comisia sus amintită adică dr. Schmid, cu rugămintea de a fi folosită în dauna acelui nemernic care este vinovat nu numai de moartea soţiei şi a copiilor mei ci de mai multe mii de suflete.

Drept care dau prezenta declaraţie de bună voie şi nesilit de nimeni.

 

                                                                                                            Bodor Ignacz


d e p o z i ţ i a

 

martorului dr. Herman Ladislau

medic; etatea: 32 ani; domiciliul: Gheorghieni, jud Ciuc

5 Februarie 1946

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În anul 1944 luna Mai cu ocazia internării evreilor în ghetou, am fost internat şi eu. Internarea evreilor în oraşul Gheorghieni a început în ziua de 2 Mai 1944. Înainte de internare, în oraş erau 384 de evrei. Strângerea noastră a fost făcută noaptea de către organele poliţiei în colaborare cu cetăţeni chemaţi din partea autorităţilor. Noaptea am fost treziţi de către poliţişti care ne-au declarat că suntem arestaţi, ne-au somat să-i urmăm, nu ni s-a permis ca să luăm obiecte sau alte lucruri cu noi decât hainele ce le aveam pe noi. Ni s-a spus că numai până dimineaţă suntem duşi şi atunci ni se va da drumul. Am fost duşi cu toţii în şcoala primară de stat de lângă judecătorie până dimineaţa zilei de 3 Mai 1944. Toţi evreii din oraş au fost strânşi şi au fost duşi în localul acestei şcoli. După aceasta, în fiecare zi sub supravegherea poliţiştilor câte 5 – 6 familii erau duse la casele lor, unde se făcea inventarierea şi ridicarea unor lucruri de valoare din casele lor. Cu această ocazie, s-a permis să se ia anumite alimente şi îmbrăcăminte care erau strict necesare. Tot în acel timp, oamenii autorităţilor din acel timp ridicau din casele noastre obiectele de valoare şi bijuteriile. În şcoală, aici, cât am stat, am stat în sălile în care erau puse nişte paie pe care ne culcam. Din prima zi s-a instalat un cazan în care s-a făcut de mâncare. Din partea primăriei am primit vreo 2 kg de untdelemn şi 50 kg de făină. Alte alimente din partea primăriei nu am mai primit, fiind nevoiţi să trăim cu alimentele aduse de acasă. Am cerut subnotarului dr. Pap Ladislau ca să ne dea alimente, însă acesta a refuzat. Cât timp am stat aicea au fost unele cazuri de boli pe care le-am tratat eu, însă pot să spun că medicamente nu ne-au permis să ţinem, motivând că populaţia de aicea {n-are} nevoie de medicamente. Cu o ocazie, eu am reuşit să aduc nişte medicamente de la farmacie însă dr. Polonkai Géza colonel de poliţie, aflând aceasta, ne-a obligat să le restituim farmaciei mare majoritate, iar banii nu ne-au fost restituiţi ci au fost opriţi de poliţie. După zece zile am fost duşi în ghetoul de la Reghin, fiind transportaţi în vagoane, câte 40 într-un vagon. Din ghetoul de la Reghin eu am fost scos şi am fost repartizat la un detaşament românesc de lucru, în calitate de medic.

Subşeful Poliţiei, dr. Polonkai Géza a venit în oraşul nostru în anul 1942, fiind mutat la această poliţie din Ungaria. Când a venit în oraşul nostru, a început să persecute populaţia evreiască din această localitate. Una din actele şi măsurile luate de acesta contra evreilor a fost ridicarea aparatelor de radio motivând aceasta că se poate presupune că evreii recepţionează ştiri din Moscova şi le pot propaga în rândurile populaţiei maghiare de aici. A expulzat în cursul anilor 1940 – 1944, mai multe familii evreieşti din oraş obligându-i să plece şi să părăsească tot avutul lor. Între aceştia au fost familia Bacher David, Kalmar Heinrich, şi alţii. În acel timp, această expulzare nu se executa în alte localităţi din Ungaria. A trimis pe mulţi evrei în lagăre de internare fără a fi fost motivată această internare.

......................................................................................................................................

Tot dr. Polonkai a condus acţiunea de ridicare a evreilor în primăvara anului 1944. Sub directivele date de el s-au făcut percheziţii după obiecte de valoare, ordonând examinarea vaginului la femei, ceea ce a fost executat de către moaşele din oraş.

 

Citindu-i-se şi declarând că este exactă, martorul semnează.

 

Acuzator public                                                                                               Martor

Indescifrabil                                                                                          Dr. Herman Ladislau

 


d e p o z i ţ i a

 

martorului Alexandru Smuk

comerciant; etatea: 57 ani; domiciliul: Gheorghieni, jud Ciuc

6 Februarie 1946

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

De la Gheorghieni am fost transportaţi în ghetoul de la Reghin. Aici am stat în ghetou timp de săptămâni de zile. Ghetoul era aşezat la fabrica de cărămidă şi vreo 35 de case la capătul oraşului Reghin. Comandantul ghetoului din oraş era şeful poliţiei Dudas, iar comandantul judeţului pentru paza ghetourilor era Lor Tivadar, locotenent-colonel de jandarmi. Cei bogaţi urmau să fie supuşi interogatoriului. Interogatoriul era luat în pivniţa unei clădiri şi în birou. Cei care nu voiau să recunoască sau nu au avut ce să recunoască erau bătuţi în felul următor: în general, tuturora li se ordona să-şi scoată ghetele din picioare, după aceasta le-au luat ciorapii şi i-au băgat în gură ca să nu poată striga, i-au culcat pe burtă, i-au legat mâinile la spate, apoi la picioare, în aşa fel că tălpile picioarelor să fie ridicate, iar după aceasta cu bâte de cauciuc erau bătuţi la tălpile picioarelor primind mai multe lovituri, până când cel bătut ameţea. Cei bătuţi erau alungaţi afară şi acolo trebuiau să joace. Vis-a-vis de aceştia, uneori erau puşi ca să stea acei oameni care urmau la bătaie. Conducătorul şi principalul bătăuş al acestei echipe de civili era Barvai Páll. La fel erau bătute şi femeile şi fetele. Două fete de la Reghin au înnebunit în urma bătăilor primite aşa că toată noaptea şi ziua au strigat, aşa că erau scene îngrozitoare. Pe bătrâna Berkovics au bătut-o aşa de tare că tot corpul ei a fost aşa de negru ca şi maşina aceasta de scris, iar în urma bătăii a fost lăsată pe câmp până seara, iar seara a trebuit să fie dusă de alţii la locul ei unde a stat, iar în zilele următoare a fost bătută din nou. Aceasta bătrână avea 73 de ani, şi cred că a şi murit acolo în lagăr, în urma chinurilor din bătaia primită. Moskovici Mendel de la Gheorghieni a fost aşa de rău bătut, că timp de 8 săptămâni a urinat numai sânge. Bătaia a fost dată acestuia de către Ferenci Bela. Toţi evreii din acest ghetou au fost umiliţi în aşa mod că nu s-a cunoscut niciodată o aşa umilire şi altă dată ca în timpul acela.

De aici, din Reghin am fost transportaţi în vagoane fiind băgaţi într-un vagon câte 70 – 80 de persoane. Când am fost învagonaţi au adus şi vreo 7 persoane bolnave pe care le-au adus cu o căruţă, iar când au ajuns la vagon Lor Tivadar s-a exprimat spunând că aduc şi hoiturile şi chiar el  a ajutat să fie aruncate în vagon.

Citindu-i-se şi declarând că este exactă, martorul semnează

 

Acuzator public                                                                                               Martor

Indescifrabil                                                                                          Smuk Alexandru


d e p o z i ţ i a

 

martorei Hunger Ilona

casnică; etatea: 44 ani; domiciliul: Reghin

30 Iulie 1945

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În anul 1944, în ziua 2 Mai când autorităţile fasciste maghiare germane prin executarea ordonanţelor rasiale au procedat la strângerea evreilor şi eu împreună cu familia am fost ridicat din str Dumbrăveni nr 11 de către persoanele Medve Francisc croitor din localitate şi încă un civil şi un gardian. Care după ce au făcut inventariere localului m-au luat împreună cu ceilalţi evrei din stradă şi ne-a dus la fabrica de cărămidă unde a fost instalat ghetoul şi unde ne-am predat unei comisii de acolo, între care cunosc după nume pe moaşa soţia lui Lovaş Gheorghe şi văd. Brassai Andrasné pe ceilalţi după nume nu-l cunosc. Soţia lui Lovaş Gheorghe, ca executoare de percheziţie pentru a afla bijuterii, pietre scumpe sau alte obiecte preţioase, proceda cu cea mai mare brutalitate. Ne-a ordonat: veniţi încoace jidance, culcaţi-vă aicea jos, ne-a dat ordin ca să ne dezbrăcăm complect şi a trebuit să ne culcăm pe pământ jos; atuncea ea, cu mâinile murdare şi cu unghiile murdare a început să caute în interiorul vaginului zgâriind, scăpărând să scoată dacă este ceva în el. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Am suferit cea mai mare durere, dar pe dânsa n-au interesat-o durerile noastre; tot aşa a procedat la copii, la fetiţe, la fete mari luându-le virginitatea cu o lingură de lemn pe urmă scotocind la acestea cu mâinile murdare, fără nici un bun simţ omenesc. Nu se găsesc cuvintele cu care am putea descrie brutalitatea de executare a acestei persoane, prin procedeul faţă de persoane care nu s-au putut apăra.

Mai ştiu că s-au petrecut şi chiar am fi fost torturată şi eu de alte echipe care aveau misiunea de a executa diferite torturi în ghetoul acesta, dar pe aceste persoane, fiind mai multe străine de localitate şi aparţinând de autorităţile fasciste nu le pot identifica prin faptul că nu le cunosc personal.

Asta-mi este declaraţia mea pe care o dau, susţin şi semnez cu mâna mea proprie ştiind carte.

 

Biroul Siguranţei Statului                                                                         Martor

Indescifrabil                                                                                                 Hunger Ilona

 


d e p o z i ţ i a

 

martorei Irina Szmuk

casnică; etatea: 44 ani; domiciliul: Gheorghieni, jud Ciuc

5 Februarie 1946

 

[…………………………………………………………………………………………………….]

În noaptea zilei de 2 Mai 1944, evreii din oraş au fost strânşi de organele poliţieneşti în localul Şcolii de Stat din Centru, introducându-ne în 2 săli pe toţi: 385 oameni. La ridicare, ne-a fost interzis să luăm ceva cu noi, haine sau alimente, astfel că toţi am fost internaţi numai cu hainele cu care ne-am îmbrăcat la repezeală în timpul nopţii. Timp de 2 zile am stat în aceste 2 încăperi bărbaţi, femei şi copii, pe duşumele fără nici un aşternut şi fără un pic de mâncare. Ziua ni se permitea să ieşim în curtea din dos, pentru necesităţi. Fiind familii cu copii mici, jalea era mai mare când copii plângeau de foame, nu avea nimeni ce să le dea de mâncare.

Poliţia şi garda civilă n-au îngăduit sub nici o formă locuitorilor mai cu inimă din oraş, să ne dea mâncarea adusă până la gard. După 2 zile s-a reglementat alimentarea noastră în ordine alfabetică, urmând ca fiecare familie la rândul ei însoţită de 4 poliţişti, doi oameni din garda civilă şi un funcţionar de la primărie, să meargă la locuinţa sa şi să-şi ia alimente şi hainele îngăduite. Cu această ocazie s-a făcut şi inventarierea valorilor, argint, covoare, tablouri şi alte obiecte de valoare, dând voie totodată ca fiecare membru din familie să ia câte 50 kg bagaje. Familia mea fiind pe la sfârşitul alfabetului, a ajuns la rând de abia după  7 zile, în care timp ne-am alimentat cu câte o bucăţică de pâine, primită de la cei care favorizaţi de alfabet, au ajuns să-şi aducă ceva de mâncare.

De măsurile restrictive ce se luaseră în privinţa evreilor, interzicându-ne călătoriile pe C.F.R. şi accesul pe străzi în timpul nopţii de la anumite ore, se leagă şi măsura luată cu câteva zile înainte de ridicarea noastră, cu privire la depunerea valorilor aur şi bani, la bănci. Măsuri care dădeau de bănuit că vor veni vremuri şi mai grele pentru noi. Nu ne aşteptam însă la măsuri atât de restrictive şi lipsite de omenie cum au fost cele luate cu ocazia internării noastre.

După 19 Martie 1944, când Ungaria a fost ocupată de trupele germane, măsurile restrictive s-au înmulţit, obligând pe evrei să poarte semnul distinctiv. Soţul meu care era decorat din războiul trecut, în baza ordonanţelor apărute în acel timp, era exceptat de a purta semnul distinctiv şi drept consecinţă nu ni s-a închis nici prăvălia, cu toate că celorlalţi evrei le-au fost sigilate prăvăliile. Bazaţi pe aceste excepţiuni, noi am rămas mai liniştiţi în aşteptarea altor evenimente ce se anunţau pentru evrei. Totuşi, în noaptea de 2 Mai am fost ridicată eu şi soţul meu. A doua zi, bărbatul meu a cerut şefului de poliţie Polonkai Géza, scoaterea noastră de la internare, deoarece ordonanţele ne exceptau. Dar Polonkai a spus că nu vrea să mai rămână nici un evreu în oraş, şi astfel am rămas şi noi internaţi. De la incidentul avut cu Polonkai, soţul meu n-a mai intervenit la nimeni, astfel că am rămas internaţi. Dar nici persoanele civile şi în special şefii de autorităţi care cunoşteau dispoziţiunile cu privire la internarea noastră, nu s-au gândit să facă vreun demers pentru a ne scoate de acolo. Chiar şi primarul, dr. Toth Matias, care cu acea ocazie a cercetat localul unde am fost internaţi, n-a luat vreo măsură pentru salvarea noastră. După 8 zile am fost transportaţi de aici la Reghin, vreo două zile ni s-a făcut o percheziţie amănunţită la bagaje şi corporal, ni s-au confiscat din lucrurile aduse cea mai mare parte. Femeile au fost percheziţionate corporal şi vaginal de către moaşele comunale pe care nu ştiu cum le cheamă, dar care s-au purtat totuşi destul de omeneşte.

Îmi amintesc, că cu ocazia percheziţiei bagajelor, funcţionarul Zárug Ioan de la primărie, azi în Gheorghieni, care făcea parte ca delegat al primăriei din comisia de supraveghere, a interzis doctorului Szánto Iuliu să ia cu el nişte conserve pe care le avea în bagaje, spunând că evreii n-au dreptul să mănânce asemenea pastete şi, în faţa noastră, revoltător de obraznic, a desfăcut una din cutii şi a început să mănânce, spunând că nu vom mai mânca nici odată asemenea bunătăţi. De la internare n-a fost exceptat nici evreul Kondor Eugen, un om de 70 ani, care a fost ridicat din spital, cu toate că era evreu încreştinat, deci exceptat potrivit ordonanţei şi pe care apoi preotul László Ignatie la împărtăşit chiar în localul unde eram internaţi. Când s-a făcut transportul spre Reghin, starea lui era agravată într-atâta că am fost nevoiţi a-l duce la gară cu targa.

În zilele de 9 şi 10 Mai, am fost îmbarcaţi în tren, câte 28-30 persoane şi am fost transportaţi la Reghin unde am fost internaţi în depou. Ajungând la Reghin de la orele 6  seara a început o nouă percheziţie la bagaje şi corporală, separând bărbaţii de femei şi copii, astfel că nu mai ştiam unul de altul şi cum percheziţia a durat până după ora 12 noaptea am stat în câmp liber în ploaie până după orele 4 când în sfârşit percheziţionarea s-a terminat.

În timpul cât am stat la Reghin, o echipă de 8 detectivi, pe baza informaţiilor pe care le-au primit de la autorităţile din Gheorghieni, au început maltratarea evreilor introducându-i într-o cameră de schingiuire pe rând pentru a-i obliga să spună persoanele şi locurile unde şi-au ascuns valorile.

Astfel, pe evreul Moscovici Mendel, l-au bătut într-un mod îngrozitor încât a început a scuipa şi urina sânge, de pe faţă şi din palme îi curgea sângele şiroi. Pe Dna Berkovits Jakabné au bătut-o într-un mod atât de grav, în trei rânduri, încât a murit în ghetou unde a şi fost înmormântată, iar pe o fată din Reghin, au maltratat-o şi chinuit-o atât de grav de nenumărate ori, încât a înnebunit şi din cauza urletelor ei, pe care nu le mai puteau suporta nici chiar chinuitorii, au scos-o afară din ghetou. Eu am stat tot timpul ascunsă într-o pivniţă, deoarece mă temeam că figurasem în procesul comuniştilor de la Acăţari, iar detectivii care ne-au maltratat în ghetou, erau aceiaşi care ne ascultau şi în lagăr, astfel mă temeam să nu fiu recunoscută. După trei săptămâni am fost îmbarcaţi în vagoane câte 70 – 80 de persoane punându-ni-se doar o găleată cu apă şi una pentru necesităţi, sigilându-se apoi vagoanele.

Într-o dimineaţa, pe când am ajuns într-o staţie din apropierea comunei Deda, mai mulţi tineri şi bărbaţi care se găseau la muncă şi care aflaseră că trenul care staţiona era un tren cu evrei deportaţi, au alergat spre noi pentru a sta de vorbă cu familiile lor, dat atât oamenii din cadrul detaşamentului [de muncă forţată – nn], cât şi jandarmii de pază a trenului, au început să-i bată cu paturile armelor, nelăsând pe nici unul să vorbească măcar un cuvânt cu cei dragi ai lor. Prin geamul vagonului se prezentau mamele şi părinţii celor aflaţi la muncă, rugându-se să-i lase măcar să-şi ia rămas bun, dar totul a fost în zadar, căci ei a fost alungaţi în bătăi.

În fiecare dimineaţă când trenul oprea într-o staţie, jandarmii ce-l  însoţeau loveau în uşa vagoanelor întrebând dacă n-a crăpat vreunul din noi “Hogy nem döglött-e meg valaki közülünk”. Ajunşi la Kosice, soţul meu s-a plâns unui ofiţer neamţ, prezentându-i documentul obţinut în războiul trecut şi după o consfătuire cu ofiţerii unguri am fost scoşi din vagon şi retrimişi acasă. În Gheorgheni am fost puşi sub o strictă supraveghere poliţienească, fiind obligaţi zilnic să ne prezentăm la poliţie şi neavând voie să ne facem cumpărături fără învoirea poliţiei*.

După citire stăruie şi semnează.

 

Acuzator public                                                                                               Martor

Indescifrabil                                                                                                  Szmuk Irina

 

 

 



* Fiecare tren. Care transporta un lot de 3000 de evrei din Nordul Transilvaniei, a întregii Ungarii, spre Birkenau-Auschwitz se oprea la Kassa (la graniţa de nord a Ungariei). Aici coborau jandarmii horthyşti care păziseră vagoanele din monentul plecării, paza fiind preluată şi asigurată de SS-şti până în preajma crematoriilor de la Birkenau – nn.