|
INSTITUTUL
NAŢIONAL PENTRU |
ASOCIAŢIA EVREILOR
DIN |
|
STUDIEREA HOLOCAUSTULUI |
ROMÂNIA |
|
DIN ROMÂNIA
“ELIE WIESEL” |
VICTIME
ALE HOLOCAUSTULUI |
PROCESUL
GHETOURILOR DIN
NORDUL TRANSILVANIEI
Volumul II - MĂRTURII
Volum alcătuit de
OLIVER LUSTIG
Editura A E R V H
d e p o z i ţ i a
martorei soţia
lui Gardos Ernö
20 Decembrie 1945
[…………………………………………………………………………………………………….]
A ajuns în posesia mea o circulară conform căreia primarul din Reghin, dr. Schmidt Imre adresa un apel către populaţia maghiară prin care solicita ajutor la confiscarea averilor evreieşti, aceasta fiind o îndatorire patriotică.
Iar soţia fostului primar a declarat că „ dacă ei îi
convine să participe la percheziţionarea evreilor, atunci şi
ele, respectiv toate femeile maghiare sunt datoare să participe la
percheziţii”. Ea a afirmat asta
lui dr. Mark Endrené.
Consider de datoria mea
să declar cele de mai sus deoarece ele dovedesc modul de a gândi {al
dr.ului Schmidt Imre}, în ce fel a promovat el ruinarea evreilor şi {că}nicidecum nu s-a străduit să le
vină în ajutor deşi i-ar fi stat în putinţă.
Gardos
Ernöné
d e p o z i ţ i a
martorului Weinstein
Francisc
comerciant de lemne; etatea: 47 ani; domiciliul: Gheorghieni
5 Februarie 1946
[…………………………………………………………………………………………………….]
Primele măsuri restrictive – mai simţite – s-au
luat faţă de evrei în luna Aprilie 1944, când s-a reglementat [dispus - nn] purtarea semnului distinctiv “steaua galbenă” şi când magazinele
evreieşti au fost sigilate. Tot pe la sfârşitul lunii Aprilie a
trecut prin oraşul nostru Subsecretarul de Stat pentru problemele
evreieşti vitéz Endre László, care a avut consfătuiri cu
autorităţile poliţieneşti şi administrative locale în
urma căror consfătuiri, care bineînţeles s-au ţinut într-un
mare secret, s-a zvonit totuşi, că se vor lua unele măsuri
împotriva evreilor. În noaptea de 2 spre 3 Mai, s-au prezentat la locuinţa
mea 2 poliţişti care ne-au pus în vedere să-i urmăm. Eu
şi soţia mea ne-am îmbrăcat repede şi voind să
luăm pentru copilul nostru în vârstă de un an şi ceva haine
şi mâncare, poliţiştii ne-au oprit, spunându-ne că nu-i
nevoie, deoarece la ora 6 vom fi acasă, dar în realitate am fost
internaţi în şcoala de stat de unde nu ni s-a mai dat voie să
ieşim.
Comandant al aşa zisului
lagăr de la Şcoala de stat, a fost [căpitanul de - nn] poliţie Polonkai, care a dat ordine
severe introducând pe evrei în număr de 385 în două camere:
înghesuiţi, fără haine, fără aşternut şi
fără mâncare. Timp de două zile n-am avut nici un fel de
mâncare, deoarece era interzis locuitorilor din oraş să ne dea ceva.
Într-o zi, voind să cumpăr ceva lapte pentru copil, mi-a fost
interzis {de} poliţiştii pază. După două zile, s-a
reglementat după alfabet ieşirea familiilor din lagăr la
locuinţe, cu care ocazie îşi luau alimente, haine şi lucruri
trebuincioase şi tot cu această ocazie, organele administrative
şi poliţieneşti, care le însoţeau, au făcut
inventarierea valorilor, tablourilor şi covoarelor din locuinţe, pe
care apoi le-au sigilat. Astfel, timp de 7 zile până am ajuns eu la rând,
am mâncat numai alimentele primite de la ceilalţi evrei, care
ajunseseră acasă.
Cu mine la locuinţă
a fost Nagyröcei, ofiţer de poliţie, şi care mi-a interzis
să punem în bagaje nişte conserve, spunând că nu sunt pentru
evrei. De asemenea, în lagăr n-a fost permis să mi se aducă
pentru copil medicamentele necesare, astfel că la copiii mici, din cauza
arsurilor, li s-au făcut răni. De la Gheorghieni după 8 zile am
fost duşi la Reghin şi internaţi în depoul de acolo, iar chiar
în aceeaşi seară, s-a început percheziţionarea noastră la
bagaje şi corporal şi în zilele următoare am fost chemaţi
pe rând evreii mai bogaţi şi maltrataţi într-o pivniţă,
pentru a-i sili să denunţe locurile şi persoanele unde au ascuns
valorile. Cu trei zile înainte de a pleca din Reghin, am fost chemat şi eu
în pivniţă, unde după ce am fost dezbrăcat de haine, m-au
obligat să mă culc pe spate pe ciment; un detectiv s-a aşezat cu
genunchii peste mine astupându-mi gura cu căciula iar alţii doi
mă loveau cu bastonul de cauciuc la tălpile picioarelor şi peste
unghiile degetelor dela picioare timp de circa 10 minute. După aceea am
fost obligat să mă plimb prin apa ce era vărsată pe
duşumea, iar doi dintre detectivi, când ajungeam în dreptul lor, mă
loveau cu bastonul peste palme pe care mă obligau să le întind la
fiecare.
În ziua următoare am fost
bătut la fel, iar a treia oară când am fost chemat, am refuzat
să mai merg, deoarece nu mă mai puteam scula în picioare din cauza
bătăilor suferite. În ziua de 1 Iunie am fost îmbarcaţi în tren
şi transportaţi spre Germania
[Polonia -nn] fiind introduşi câte 80 de persoane
în câte un vagon.
Nu cunosc pe nici unul dintre
detectivii din ghetoul Reghin, iar în ce priveşte modul barbar cum am fost
trataţi la Gheorghieni, consider vinovat în primul rând pe căpitanul
de poliţie Polonkai, care era şeful lagărului.
După cetire stăruie şi
semnează.
Acuzator public Martor
Indescifrabil Weinstein
Francisc
d e p o z i ţ i a
martorului Lupu
Zsiga
comerciant; etatea: 40 ani; domiciliul: Gheorghieni, jud Ciuc
6 Februarie 1946
[…………………………………………………………………………………………………….]
În anul 1944, luna Mai, în
dimineaţa zilei de 3, evreii din oraşul Gheorghieni, au fost
adunaţi în localul şcolii primare de lângă judecătorie.
Aproximativ au fost adunaţi, din tot oraşul, 440 de evrei. Cu ocazia
strângerii noastre nu ni s-a îngăduit să luăm nimic cu noi. Când
au venit la mine, mi-au spus că vom fi strânşi la şcoală,
iar de acolo ne vor trimite în alt loc, unde nici nu ştiu. Aici am fost
ţinuţi timp de o săptămână de zile. În timpul cât am
fost adunaţi aici la câteva persoane li s-a dat voie să meargă
în oraş şi să aducă de acasă alimente. Primăria
nu ne-a dat nimica. În timp ce eram strânşi, în fiecare zi erau duse
câteva familii la casele lor unde se făcea inventarierea lucrurilor din
casa respectivilor. Nu ni s-a permis să luăm din lucrurile noastre
decât strict cele necesare, o haină şi vreo două
cămăşi. Totul luaseră de la noi: bani, ceasuri, tocuri, bijuterii. Cel care a făcut inventarierea
averii noastre a fost un funcţionar
de la primărie cu numele Zarug Ioan, iar din partea poliţiei
era detectivul Ferenczi Bela. Ferenczi Bela s-a purtat foarte prost: dacă
voiam să ne luăm câte o bucăţică de slănină
ni s-a luat şi aruncat îndărăt. Casele noastre au fost
ştampilate însă, după ce ne-au dus, ni s-au deschis
locuinţele şi de acolo ni s-au furat toate lucrurile, aşa
că atunci când am venit acasă nu am mai găsit nimica.
De aici, după o
săptămână am fost duşi la Reghin, unde am stat trei
săptămâni în acest ghetou, care era instalat în fabrica de
ţigări. În timpul cât am stat în acest ghetou, s-a prezentat
detectivul Ferenczi care, pe evreii de la Gheorghieni a început să ne
interogheze asupra locului unde ne-am ascuns averea. Ferenczi avea o
cameră separată unde audia, iar într-o pivniţă tot în casa
aceea erau alţi detectivi şi jandarmi care maltratau prin
bătăi pe cei care nu le spuneau unde şi-au ascuns obiectele. Am
fost şi eu bătut de către aceştia jos în pivniţă:
mi-au dat jos ghetele din picioare, după aceasta mi-au legat picioarele
şi mi le-au tras sus, iar apoi am fost lovit la tălpile picioarelor
şi pe mâini cu o bâtă de cauciuc, vreo 200 de lovituri. Ştiam
că şi alţi evrei au fost chinuiţi în acest mod de către
aceşti detectivi şi jandarmi pentru a recunoaşte unde şi-au
ascuns averile. Ştiu că şi Ferenczi a bătut în acest fel;
aşa a fost bătut Izsak Alexandru şi Veinstein Francisc şi
alţii de acolo. De asemenea soţia lui Adler a fost bătută
de el. După trei săptămâni am fost aruncaţi în vagoane
şi am fost trimişi la Auschwitz.
…………………………………………………………………………………………………….
Citindu-i-se şi declarând că
este exactă, martorul semnează
Acuzator public Martor
Indescifrabil Lupu Zsiga
d e p o z i ţ i a
martorei Mendelovits
Elena
casnică; etatea: 19 ani; domiciliul: Reghin
30 Iulie 1945
[…………………………………………………………………………………………………….]
În anul 1944, în ziua de 4
Mai, s-au prezentat la noi la locuinţă în str. Dorobanţilor nr
10, 5 persoane, 2 civili, 2 levenţi şi un poliţist pe care,
după nume nu-i cunosc. Au făcut inventarierea, ne-au dat voie să
luăm alimente pe 2 săptămâni şi un rând de haine ce a fost
pe noi. După acesta am fost ridicaţi şi duşi la ghetoul
instalat la fabrica de cărămizi la periferia oraşului. Când am
ajuns în ghetou - bărbaţii separaţi, femeile separate- am fost predaţi unei comisii de
percheziţionare care să ne caute dacă mai găseşte
obiecte valoroase ascunse la noi.
În comisia acesta au luat
parte femeile Makkai Maria, Rekita Lászloné, Lovaş Györgyné şi
două fete săsoaice pe care după nume nu le cunosc. Pe mine
personal m-a percheziţionat moaşa Lovaş Györgyné şi Makkai
Maria, la fel pe mămica şi pe bunica. Toţi am trecut prin
tortura extraordinară fără deosebire, tânăr sau
bătrân. Aveau ambele trase pe mână mănuşi de gumă dar
în apa de dezinfecţie nu s-au spălat nici odată spunându-ne
că şi aşa mergeţi la un loc bun. Pe părinţii mei,
pe mămica şi pe bunica le-au căutat la locul nepermis (în vagin)
ca să găsească dacă s-ar fi ascuns acolo obiecte de
valoare. Eu personal am scăpat de violare. Mai ţin să declar
că, bunica cu ocazia aceasta a fost infectată, care infecţie i-a
produs mari dureri şi chiar şi mămica se tot plângea că are
dureri mari. Când am ajuns, datorită deportării, în localitatea Auschwitz,
aicea noi cei tineri şi buni de muncă şi aceia care nu erau
bolnavi, am fost aleşi {şi trimişi primii} pe partea
dreaptă iar ceilalţi în partea stângă. Aşa s-a întâmplat
faptul că eu m-am despărţit de părinţii mei. Despre
cei care au fost în partea stângă nu se mai ştie nimic. Iar noi din
partea dreaptă am fost duşi de criminalii hitlerişti prin
diferite {lagăre} folosindu-se de noi la lucrări de orice muncă
grea, fără deosebire bărbaţi, femei, fete.
…………………………………………………………………………………………………….
Asta este declaraţia pe
care o dau, susţin şi semnez cu mâna mea proprie.
Acuzator public Martor
Indescifrabil Mendelovits
Elena
d e p o z i ţ i a
martorei Rosenbaum
Magda
casnică; etatea: 19 ani; domiciliul: Reghin
30 Iulie 1945
[…………………………………………………………………………………………………….]
În anul 1944, 4 Mai s-au
prezentat la locuinţa noastră Peter Francisc funcţionar la
Administraţia Financiară, Göttfert Ştefan – Pista şi un
poliţist, pentru a face inventarierea locuinţei pe care însă nu au
putut-o executa din cauza urgentării de executare pentru adunarea
evreilor. A inventariat numai câteva obiecte şi altele le-au luat la
dânşii fără inventar. Ne-a fost pus în vedere să
împachetăm alimente pentru 2 săptămâni, un rând de haine şi
un schimb. După aceea, când am fost gata cu acestea, am fost ridicaţi
şi duşi la ghetoul instalat la fabrica de cărămizi de la
periferia oraşului Reghin. Aici am fost puşi la percheziţionare: bărbaţii separat, femeile separat. Pe mine m-a
percheziţionat Lovaş Györgyné şi Rekita Lászloné pe
ceilalţi nu-i cunosc după nume. Mi sau luat hainele de pe mine: în buzunar mi-au găsit un toc rezervor, un portmoneu mic pe care mi
le-a luat. Mi-au desfăcut căptuşeala de la haine căutând
dacă nu este ascuns ceva în ele. Iar după ce am fost
dezbrăcată în mod definitiv a vrut să mă caute şi pe
mine, dar femeia Rekita care a fost prezentă şi m-a cunoscut că
sunt fată, i-a spus lui Lovaş Györgyné ca să-mi dea pace,
că mă cunoaşte şi ştie că sunt fată şi
aşa s-a întâmplat că pe mine nu m-a violat. Dar am fost da
faţă, când am fost eu percheziţionată a fost şi Dra
Moskovits Serena de 18 ani care spunea şi se apăra contra
percheziţiei corporale, că este fată şi să nu o
violeze. I s-a spus: nu interesează şi dacă se opune cheamă
jandarmul înăuntru. Femeia Lovaş Györgyné a dezbrăcat-o pe
numita fetiţă de 18 ani şi a procedat la percheziţia
corporală în faţa mea în modul cel mai brutal; căutând prin
locurile prevenite, violând-o a băgat mâna murdară în vagin şi a
căutat dacă nu sunt ascunse obiecte valoroase.
Despre femeia acesta doresc
să declar că, atunci când a fost să plecăm din ghetoul din
Reghin, s-a executat o percheziţie nouă şi a căutat iar
şi cu această ocazie a trebuit să trecem iarăşi sub
mâinile ei. Cu ocazia acesta, o dată am ajuns la ea, eu declarantul,
mămica mea în etate 47 ani, sora şi Dna Neumann Lászloné, cu care
ocazie au spus femeii Lovaş Györgyné că eu şi cu sora suntem
fete şi la opunerea mămicii am putut fi salvate şi ne-a dat
drumul. Iar după un timp de vreo 20 minute a ieşit şi
mămica, dar era foarte necăjită şi supărată. Am
întrebat-o ce este, ce s-a întâmplat dar nu ne-a explicat întâmplarea ce a avut
loc înăuntru. Dar când am fost îmbarcaţi în vagoane de abia mai
mergea, nu a mai putut să şadă din cauza durerilor mari pe care
le avea după acesta percheziţie. Ajungând la Auschwitz unde ne-au
selecţionat, văzând că pe cei sănătoşi îi iau la
o parte, noi am vrut să mergem cu ea, dar ea ne-a trimis pe cealaltă
parte spunând că, cel puţin voi să rămâneţi în
viaţă. Şi aşa s-a întâmplat că noi am rămas în
partea dreaptă iar ea în stânga.
……………………………………………………………………………………………………..
Asta este declaraţia pe
care o dau, susţin şi semnez cu mâna mea proprie ştiind carte.
Biroul Siguranţei Statului Martor
Indescifrabil Rosenbaum
Magda
d e p o z i ţ i a
martorului Daszkal
Mihail
comerciant; etatea: 22 ani; domiciliul: Ditrău, jud Ciuc
5 Februarie 1946
[…………………………………………………………………………………………………….]
Sunt din comuna Ditrău şi am locuit acolo până în 1944 luna Mai, când am fost deportat. Persecuţiile contra evreilor a început încă în 1940, imediat după intrarea trupelor maghiare în comuna noastră. Cel care a patronat persecuţiile a fost primarul comunei din acel timp, Kovács Alaios; puţin timp după aceasta, la aproximativ 2 săptămâni, am fost aduşi de către acest primar împreună cu jandarmii în oraşul Gheorghieni şi am fost închişi la închisoarea judecătoriei de aici, din loc. Menţionez că am fost adus toţi bărbaţii din comună. Aicea, am fost închişi aproximativ 2 săptămâni, fiind aproximativ 13 persoane din Ditrău. Aicea am fost audiaţi de către un ofiţer care ne-a triat. Împreună cu jandarmii, au umblat şi au contribuit la strângerea evreilor şi civili din comună printre care: Plucz Grigore Zakarias în prezent subprimar în comuna Remetea, Sipos Ludovic şi primarul Kovács Ioan. Strângerea evreilor s-a făcut în cursul nopţii, iar la unele case unii dintre agenţii civili s-au purtat foarte brutal şi dur, aşa de exemplu: Zakarias care a fost la soţia lui Rozenfeld Vilmos, în timp ce aceasta se îmbrăca după uşa unui dulap, Zakarias a trântit uşa dulapului spunând că la femeile evreice nu există morală şi că acestea toate sunt curve. Tot el ajungând la familia medicului evreu Eduard Jozsef, a fost rugat de acesta să-l lase să ia pentru copii mâncare mai multă. Zakarias nu i-a permis şi i-a tras două palme. Plucz Grigore Zakarias a fost la noi iar mama mea i-a cerut să o lase să se îmbrace cu o haină mai călduroasă; acesta nu i-a dat voie, ci a obligat-o să-şi ia hainele cu care a fost îmbrăcată în ziua anterioară. Sipos Ludovic, în timp ce îi aduna pe evrei, şi-a însuşit diferite obiecte ale acestora şi tot pe ce a putut pune mâna. Acest Sipos a fost casier comunal şi tot acesta a fost acela care a adunat obiectele de valoare şi bijuteriile evreieşti. În cursul nopţii au fost adunaţi toţi evreii şi am fost duşi la marginea comunei într-o casă unde am fost băgaţi cu toţii, 78 de persoane. Acolo eram sub supravegherea jandarmilor, iar primarul venea şi el în fiecare zi în inspecţie. Aceasta casă avea trei camere şi în aceste trei camere am stat cu toţii, noaptea culcându-ne pe jos. În timpul de o săptămână cât am stat în această casă din comună, nu am primit nici un aliment din partea primăriei, fiind nevoiţi să ne întreţinem din alimentele aduse de noi. În timpul cât am stat adunaţi în această casă de la capătul comunei, cu greu, unii eram lăsaţi fiind însoţit de vreun funcţionar, la casele noastre, ca să ne aducem alimentele necesare. Notarul Zakarias nu dădea voie să se ia decât foarte puţine, iar când dr. Jozsef Eduard i s-a plâns să-i dea voie să ia conserve întrucât are copii, acesta i-a spus că nu le trebuie că şi aşa vor muri. După o săptămână, bătrânii şi copiii, împreună cu bagajele, au fost trimişi la Hodoşa, iar pe ceilalţi ne-au dus pe jos la Hodoşa, iar acolo am fost puşi în tren în vagoane şi duşi la Reghin, în ghetoul de acolo care era la fabrica de cărămizi.
La Reghin am fost puşi în şoproanele pentru uscarea
cărămizilor, iar alţii care nu au încăput sub
acoperiş, au stat sub cerul liber. Dormeam pe jos. În ghetoul din Reghin
am stat aproximativ 8 săptămâni, în care timp, în ceea ce
priveşte alimentaţia nu am primit decât pâine 1 kg la patru persoane
pe zi şi uneori ceva cartofi. Noi cei din Ditrău, nefiind aprovizionaţi
ca şi alţii nepermitându-ni-se să luăm lucrurile şi
obeictele necesare, după ce am ajuns în acel ghetou, în primele zile, nu
am avut cu ce ne alimenta, începând a îndura mizeria din primele zile. Apă de băut nu exista în ghetou:
din când în când ni se aducea cu un camion al pompierilor, iar aceasta era
absolut insuficientă. Starea igienică era într-o situaţie
detestabilă neavând nici un mijloc de a ne îngriji. Astfel nu aveam
apă ca să ne spălăm şi să ne
curăţăm. Era o baltă murdară din care am început
să întrebuinţăm apă pentru spălat, dar mai pe
urmă ne-au interzis să ne spălăm spunându-ne că nu
trebuie să facem ştrand. Am cunoştinţă că în
ghetou au existat bolnavi, care erau îngrijiţi numai de medicii
noştri evrei, dar fără medicamente. În ceea ce priveşte
closetele nu existau, decât numai nişte şanţuri, iar pe marginea
acestora nişte leţuri, însă nu erau suficiente, noi fiind
nevoiţi să stăm la rând.
După ce s-a terminat
adunarea tuturor evreilor în acest ghetou au început interogările pentru a
ne determina să spunem unde s-au ascuns obiectele şi lucrurile
preţioase. În ghetou exista un detectiv cu numele de
Ferenczi care făcea interogările şi maltratările. Acesta,
pe baza informaţiilor date de autorităţile comunale, făcea
interogări individuale în pivniţa spitalului care era în ghetou.
Interogările le făcea în felul următor: bănuitul era dus în pivniţă, era
culcat pe jos, i se băga ceva cârpă în gură pentru a nu putea
striga, după aceasta i se legau mâinile la spate şi de picioare în
aşa fel că tălpile să fie în sus. În poziţia aceasta,
bănuitul era bătut cu bâta de cauciuc până era forţat
să spună, în caz că nu spunea i se da timp de gândit. În caz
că vreunul era mai rezistent, după ce era bătut i se da timp de
gândit după care interogatoriul şi bătaia se continuau până
îl determinau pe cel bătut să spună ceva. Interogările de
natura aceasta au ţinut tot timpul cât am stat în acest ghetou. Când am
fost transportaţi din acest ghetou, ni s-a făcut percheziţie
generală fiind cu toţii căutaţi dacă avem sau nu
asupra noastră bani sau obiecte preţioase. Hainele ce le aveam asupra
noastră trebuia să le aruncăm în şanţul de lângă
drum de unde apoi au fost ridicate de autorităţi.
Femeile au fost
percheziţionate de către moaşe, într-un mod special.
După ce am fost
percheziţionaţi şi am fost lăsaţi numai cu hainele de
pe noi, am fost duşi la gară şi îmbarcaţi în vagoane câte
70 de persoane într-un vagon după care vagonul a fost închis. Nu ni s-a
dat nici un fel de aliment. Până la Kassa nu ni s-a dat nimic. Drumul a
ţinut 5 zile, iar la Kassa am fost predaţi autorităţilor
germane care ne-au transportat mai departe.
După ce m-am reîntors
acasă din deportare nu am găsit nimic din obiectele mele şi am
aflat că acestea, după deportarea noastră, au fost strânse de
către primarul comunei Kovács Ioan, Sipos Ludovic casierul comunei, Kopacz
Eggon şi notarul comunei din acel timp Povászai. Dintre toate obiectele
rămase în casele evreilor deportaţi din Ditrău, aceste
autorităţi comunale nu au predat nimănuia în mod legal obiectele
evreieşti rămase, ci le-au „predat” între ei. Primarul comunei
actualmente se găseşte în comuna Igal din Ungaria în apropierea
hotarului austro-maghiar, iar Kopacz Eugen se găseşte în comuna
Nyirtas, Ungaria. Sipos Ludovic este în comuna Ditrău. Zakarias este în
comuna Remetea.
După citire stăruie
şi semnează.
Acuzator public Martor
Indescifrabil Dászkal Mihai
d e p o z i ţ i a
martorei soţia
lui Neuman László
soră de caritate; domiciliul: Reghin
30 Iulie 1945
[…………………………………………………………………………………………………….]
În anul 1944, la 4 Mai s-au
prezentat la mine în locuinţa din str Călăraşi nr 23, 5
persoane. Ne-au pus în vedere că trebuie să împachetăm şi
ce putem să luăm cu noi; ne-au spus că trebuie să mergem în
ghetou. Ne-au şi ridicat şi ne-au dus la fabrica de cărămizi
la periferia oraşului unde a fost instalat ghetoul pentru evrei. Aici,
bărbaţii separaţi, femeile separate am fost predaţi
comisiei de percheziţie care să caute obiectele valoroase care s-ar
mai afla la persoane. Eu am ajuns la percheziţie la persoanele de
execuţie numite Lovaş Györgyné, Rekita Lászlóné şi alţii pe
care nu-i cunosc după nume. Eu fiind o practicantă sanitară
şi văzând cum se execută am atras atenţia moaşei
Lovaş Györgyné că, {atunci} când caută la fete sau femei la
locurile nepermise să se dezinfecteze cu materialul care a fost
pregătit {în acest scop} numit neumanol, dar dânsa nu a luat în
consideraţie apelul meu făcut şi nu proceda absolut la
dezinfectare când trecea cu mâinile de la o persoană la alta. Aşa s-a
întâmplat şi la mine; eu am vrut să mă opun;
spunându-i ei că eu nu vreau să iau moartea pentru mine. Să
mă infecteze ea. Iar la cuvintele acesta a urlat la mine, a rupt hainele
de pe mine, m-a dezbrăcat şi a procedat la fel cum şi la
celelalte persoane cu mâinile ei murdare a căutat în locul meu nepermis
(în vagin) scormonind şi căutând fără milă dacă
este şi găseşte vreun obiect valoros ascuns. Mai ţin
să spun că nu aş putea să găsesc cuvintele de a descrie
procedeul brutal prin care executa persoana acesta misiunea sau căutarea care
în mare parte depindea de bunul simţ omenesc. Eu am servit bolnavii în
ghetou, circa 300 de persoane iar unde a fost instalat spitalul era
pivniţa unde se executau bătăile, torturile cele mai fantastice.
Am văzut cum au intrat oamenii sănătoşi şi când
ieşeau erau aduşi pe targă, bătuţi aproape de moarte.
Medicii care erau pe terenul ghetoului nu aveau voie să viziteze pe
aceşti bolnavi bătuţi. Eu, ca soră de caritate, nu am avut
dispoziţiuni şi aşa întotdeauna am căutat să le fiu de
ajutor cu care ocazie am văzut cele mai mari grozăvenii ce se putea
închipui, oameni nenorociţi. Chiar şi femei şi fete care
şi-au pierdut minţile din cauza aceasta. Numele persoanelor care au
executat aceste bătăi nu le ştiu, fiindcă eram foarte
ocupată şi nu aveam timp şi nici curaj ca să mă
informez de numele acestora.
.............................................................................................................................................
Asta este declaraţia pe
care o dau, susţin şi semnez ştiind carte.
Serviciul Siguranţei de Stat Martor
Indescifrabil Neuman
Lászlóné
d e c l a r a ţ i a
martorei soţia
lui Gardos Ernö
20 Decembrie 1945
Mă aflam în biroul
primarului când, primarul de atunci {în 1944}, dr. Schmidt Imre, a declarat
următoarele delegaţiei muncitorilor care solicitau pâine pentru copii
deoarece, de două săptămâni nu s-a mai distribuit pâine:
„Trimiteţi copiii la păscut, dacă nu aveţi pâine”.
Consider de datoria mea
să fac declaraţia de mai sus deoarece prin aceasta el jignea muncitorimea,
respectiv dovedea că era duşmanul ei şi nu vroia să o
sprijine cu nimic.
Solicit luarea la
cunoştinţă a celor de mai sus şi pedepsirea cum se cuvine a
sus-numitului.
Gardos
Ernőné
d e p o z i ţ i a
martorei Lichtenberg
Frida
blănar; etatea: 22 ani; domiciliul: Reghin
30 Iulie 1945
[…………………………………………………………………………………………………….]
În anul 1944, prin 3 Mai s-au
prezentat la locuinţa noastră din str. Poetul Şt. Iosif nr. 10,
4 persoane dintre care unul era un funcţionar de bancă numit Cornea,
doi tineri levente şi un jandarm, au inventariat tot ce era în casă,
iar în ziua de 5, s-au prezentat două persoane, după nume nu le
cunosc, pentru a ne strânge cu ceilalţi evrei din stradă şi
ne-au dus la ghetoul instalat la fabrica de cărămidă de la periferia
oraşului. Aici am fost predaţi unei comisii de control,
bărbaţi la bărbaţi, femei la femei. Eu personal am
căzut sub controlul făcut de moaşa soţia lui Lovaş
Gheorghe, Rekita Lászlóné care m-au luat la percheziţie. Întâi
amănunţit la îmbrăcăminte desfăcând şi
căptuşeala să vadă dacă nu sunt ascunse obiecte
preţioase. Am avut un inel care a fost foarte strâns pe deget şi care
a fost tras jos cu cea mai mare brutalitate de către Lovaş Györgyné şi
mi-a smuls cerceii din ureche, iar după ce am fost dezbrăcată
complet
mi-a ordonat să mă culc pe pământul gol unde a executat
percheziţie corporală căutând chiar în locuri nepermise, cu
mâinile absolut murdare, fără nici o milă; a intrat în vagin
căutând să găsească dacă sunt ascunse obiecte
valoroase, nu au interesat-o ţipetele de durere care le-am scos şi a
executat acea activitate barbară. La aceste {“operaţii”} a dat ajutor
şi Rekita Lászlóné. La mine nu au găsit nimic ascuns.
Înainte de a fi fost dusă
din Reghin s-a executat încă o percheziţie cu care ocazie iar am
ajuns la percheziţie sub mâna ei împreună cu mămica şi cu
sora, când a percheziţionat-o pe sora mea, i-au fost provocate foarte mari
dureri din cauză că nemernica femeie, Lovaş Györgyné, a procedat
fără nici o milă. Eu am mers să văd pe sora, i-am
văzut persoana în toată brutalitatea, am fugit de acolo la un alt loc
unde percheziţia o făcea o altă persoană care însă nu
proceda cu asemenea brutalitate. Mai ştiu şi ţin să declar
că, datorită modului cum a procedat Lovaş Györgyné, multe
persoane au fost infectate şi s-au îmbolnăvit foarte grav iar unele
chiar au şi murit din cauza acesta.
Asta este declaraţia pe
care o dau, susţin şi semnez ştiind carte.
Serviciul Siguranţei Statului Martor
Indescifrabil Lichtenberg
Frida
d e p o z i ţ i a
martorei Laxner
maria
casnică; etatea: 20 ani; domiciliul: Reghin
30 Iulie 1945
[…………………………………………………………………………………………………….]
În anul 1944, în 4 Mai,
toată locuinţa din str. Dorobanţilor a fost inventariată de
3 persoane dintre care 2 civili necunoscuţi, iar în baza ordonanţelor
autorităţilor fasciste maghiare şi germane, am fost
transportată împreună cu toţi evreii din stradă la fabrica
de cărămizi de la periferia oraşului, unde a fost instalat
ghetoul pentru evrei. Aicea am fost predaţi unei comisii de control din
care făceau parte Simon Alfredné, Rekita Lŕszloné , văduva Brassai
Andrásné şi soţia lui Lovaş Gheorghe. Pe mine m-a controlat
personal soţia lui Lovaş Gheorghe care proceda cu cea mai mare
brutalitate căutând amănunţit după tot ce ar fi avut ceva
valoare. Întâi, la îmbrăcăminte: a fost în stare să desfacă
căptuşeala îmbrăcămintei pentru a căuta dacă nu
este ascuns ceva, căuta dacă nu este mai mult decât un ciorap pe
picioarele persoanelor controlate. Ne punea şi întrebări, iar
dacă cineva spunea că ea este fată atunci spunea că da,
acuma toate v-aţi făcut fete. Ne-a dezbrăcat în pielea
goală, pe mine personal m-a băgat într-o cabină, a început
să mă percheziţioneze căutând chiar la locurile nepermise,
intrând cu mâinile murdare în vagin fără nici o milă sau
simţ omenesc; nu a luat în consideraţie nici durerile cele mari pe
care ni le-a provocat cu brutalitatea prin care, celor mai tinere printre care
şi mie, ne-a luat virginitatea. La mine nu a descoperit nimic fiindcă
la percheziţia făcută încă la domiciliu de alte persoane
mi-a fost luat tot ce am avut. Afară de cele întâmplate mie, mai ţin
să declar că datorită procedeelor
d-nei Lovaş Gheorghe multe prietene şi cunoscute de-ale mele au fost
infectate şi, când am ajuns la Auschwitz, la selectarea făcută
în lagărul Auschwitz au fost scoase din coloană şi considerate
că nu sunt bune pentru muncă au fost trimise direct la camera de
gazare. Aşa s-a întâmplat cu văduva Rosenbaum Maria, precum şi cu
Szabo Iuliana şi cu sora ei, cu Fixel Sara şi încă multe altele.
Asta-mi este declaraţia
pe care o dau, susţin şi semnez cu mâna mea proprie ştiind
carte.
Serviciul Siguranţei Statului Martor
Indescifrabil Laxner Maria
d e p o z i ţ i a
martorului Bodor
Ignat (dosar nr 308/945)
domiciliul: Comuna Rastoliţa, jud Mureş
27 Martie 1946
[……………………………………………………………………………………………………].
În anul 1944, luna Mai,
soţia mea Marosan Reghina a fost internată în lagăr de
către autorităţile maghiare fiind evreică, împreună cu
doi copii în vârstă de 19 şi 14 ani.
Încercând a o scoate din
lagăr, am fost îndrumat să procur toate actele prin care pot dovedi
provenienţa mea creştină, după care soţia mea va fi
pusă în libertate.
Cu mare greutate am putut
procura actele necesare prin care am dovedit că sunt creştin de
religie romano-catolic, acte ce am prezentat cabinetului comisiei de verificare
care a avut ca preşedinte pe fostul primar al oraşului Reghin, dr.
Schmid.
Toate actele mi-au fost
restituite fără să fie cercetate în urma ordinelor dr. Schmid,
dându-mi de formă o adresă prin care mi se aduce la
cunoştinţă că actele depuse de mine pentru a salva
soţia şi copiii nu îndeplinesc formele legale şi ca atare nu se
iau în consideraţie.
Toate insistenţele
şi rugăminţile mele către dr. Schmid au rămas
fără rezultat. Dr. Schmid a spus că “acele jidoavce care se
căsătoresc cu un creştin merită să fie exterminate”.
Atât soţia mea cât
şi cei doi copii au fost duşi cu ceilalţi deportaţi şi
nu s-au mai întors.
Auzind că dr. Schmid este în faţa Tribunalului Poporului, îmi
iau permisiunea de a vă înainta această declaraţie împreună
cu adresa eliberată de către comisia sus amintită adică dr.
Schmid, cu rugămintea de a fi
folosită în dauna acelui nemernic care este vinovat nu numai de moartea
soţiei şi a copiilor mei ci de mai multe mii de suflete.
Drept care dau prezenta
declaraţie de bună voie şi nesilit de nimeni.
Bodor Ignacz
d e p o z i ţ i a
martorului dr.
Herman Ladislau
medic; etatea: 32 ani; domiciliul: Gheorghieni,
jud Ciuc
5 Februarie 1946
[…………………………………………………………………………………………………….]
În anul 1944 luna Mai cu
ocazia internării evreilor în ghetou, am fost internat şi eu.
Internarea evreilor în oraşul Gheorghieni a început în ziua de 2 Mai 1944.
Înainte de internare, în oraş erau 384 de evrei. Strângerea noastră a
fost făcută noaptea de către organele poliţiei în
colaborare cu cetăţeni chemaţi din partea
autorităţilor. Noaptea am fost treziţi de către
poliţişti care ne-au declarat că suntem arestaţi, ne-au
somat să-i urmăm, nu ni s-a permis ca să luăm obiecte sau
alte lucruri cu noi decât hainele ce le aveam pe noi. Ni s-a spus că numai
până dimineaţă suntem duşi şi atunci ni se va da
drumul. Am fost duşi cu toţii în şcoala primară de stat de
lângă judecătorie până dimineaţa zilei de 3 Mai 1944.
Toţi evreii din oraş au fost strânşi şi au fost duşi
în localul acestei şcoli. După aceasta, în fiecare zi sub
supravegherea poliţiştilor câte 5 – 6 familii erau duse la casele
lor, unde se făcea inventarierea şi ridicarea unor lucruri de valoare
din casele lor. Cu această ocazie, s-a permis să se ia anumite
alimente şi îmbrăcăminte care erau strict necesare. Tot în acel
timp, oamenii autorităţilor din acel timp ridicau din casele noastre
obiectele de valoare şi bijuteriile. În şcoală, aici, cât am
stat, am stat în sălile în care erau puse nişte paie pe care ne
culcam. Din prima zi s-a instalat un cazan în care s-a făcut de mâncare.
Din partea primăriei am primit vreo 2 kg de untdelemn şi 50 kg de
făină. Alte alimente din partea primăriei nu am mai primit,
fiind nevoiţi să trăim cu alimentele aduse de acasă. Am
cerut subnotarului dr. Pap Ladislau ca să ne dea alimente, însă
acesta a refuzat. Cât timp am stat aicea au fost unele cazuri de boli pe care
le-am tratat eu, însă pot să spun că medicamente nu ne-au permis
să ţinem, motivând că populaţia de aicea {n-are} nevoie de
medicamente. Cu o ocazie, eu am reuşit să aduc nişte medicamente
de la farmacie însă dr. Polonkai Géza colonel de poliţie, aflând
aceasta, ne-a obligat să le restituim farmaciei mare majoritate, iar banii
nu ne-au fost restituiţi ci au fost opriţi de poliţie. După
zece zile am fost duşi în ghetoul de la Reghin, fiind transportaţi în
vagoane, câte 40 într-un vagon. Din ghetoul de la Reghin eu am fost scos
şi am fost repartizat la un detaşament românesc de lucru, în calitate
de medic.
Subşeful Poliţiei,
dr. Polonkai Géza a venit în oraşul nostru în anul 1942, fiind mutat la
această poliţie din Ungaria. Când a venit în oraşul nostru, a
început să persecute populaţia evreiască din această
localitate. Una din actele şi măsurile luate de acesta contra
evreilor a fost ridicarea aparatelor de radio motivând aceasta că se poate
presupune că evreii recepţionează ştiri din Moscova şi
le pot propaga în rândurile populaţiei maghiare de aici. A expulzat în
cursul anilor 1940 – 1944, mai multe familii evreieşti din oraş
obligându-i să plece şi să părăsească tot avutul
lor. Între aceştia au fost familia Bacher David, Kalmar Heinrich, şi
alţii. În acel timp, această expulzare nu se executa în alte
localităţi din Ungaria. A trimis pe mulţi evrei în lagăre
de internare fără a fi fost motivată această internare.
......................................................................................................................................
Tot dr. Polonkai a condus
acţiunea de ridicare a evreilor în primăvara anului 1944. Sub
directivele date de el s-au făcut percheziţii după obiecte de
valoare, ordonând examinarea vaginului la femei, ceea ce a fost executat de
către moaşele din oraş.
Citindu-i-se şi declarând
că este exactă, martorul semnează.
Acuzator public Martor
Indescifrabil Dr.
Herman Ladislau
d e p o z i ţ i a
martorului Alexandru
Smuk
comerciant; etatea: 57 ani; domiciliul: Gheorghieni, jud Ciuc
6 Februarie 1946
[…………………………………………………………………………………………………….]
De la Gheorghieni am fost
transportaţi în ghetoul de la Reghin. Aici am stat în ghetou timp de
săptămâni de zile. Ghetoul era aşezat la fabrica de
cărămidă şi vreo 35 de case la capătul oraşului
Reghin. Comandantul ghetoului din oraş era şeful poliţiei Dudas,
iar comandantul judeţului pentru paza ghetourilor era Lor Tivadar,
locotenent-colonel de jandarmi. Cei bogaţi urmau să fie supuşi
interogatoriului. Interogatoriul era luat în pivniţa unei clădiri
şi în birou. Cei care nu voiau să recunoască sau nu au avut ce
să recunoască erau bătuţi în felul următor: în
general, tuturora li se ordona să-şi scoată ghetele din
picioare, după aceasta le-au luat ciorapii şi i-au băgat în
gură ca să nu poată striga, i-au culcat pe burtă, i-au
legat mâinile la spate, apoi la picioare, în aşa fel că tălpile
picioarelor să fie ridicate, iar după aceasta cu bâte de cauciuc erau
bătuţi la tălpile picioarelor primind mai multe lovituri,
până când cel bătut ameţea. Cei bătuţi erau
alungaţi afară şi acolo trebuiau să joace. Vis-a-vis de
aceştia, uneori erau puşi ca să stea acei oameni care urmau la
bătaie. Conducătorul şi principalul bătăuş al
acestei echipe de civili era Barvai Páll. La fel erau bătute şi
femeile şi fetele. Două fete de la Reghin au înnebunit în urma
bătăilor primite aşa că toată noaptea şi ziua au
strigat, aşa că erau scene îngrozitoare. Pe bătrâna Berkovics au
bătut-o aşa de tare că tot corpul ei a fost aşa de negru ca
şi maşina aceasta de scris, iar în urma bătăii a fost
lăsată pe câmp până seara, iar seara a trebuit să fie
dusă de alţii la locul ei unde a stat, iar în zilele următoare a
fost bătută din nou. Aceasta bătrână avea 73 de ani,
şi cred că a şi murit acolo în lagăr, în urma chinurilor
din bătaia primită. Moskovici Mendel de la Gheorghieni a fost
aşa de rău bătut, că timp de 8 săptămâni a urinat
numai sânge. Bătaia a fost dată acestuia de către Ferenci Bela.
Toţi evreii din acest ghetou au fost umiliţi în aşa mod că
nu s-a cunoscut niciodată o aşa umilire şi altă dată
ca în timpul acela.
De aici, din Reghin am fost
transportaţi în vagoane fiind băgaţi într-un vagon câte 70 – 80
de persoane. Când am fost învagonaţi au adus şi vreo 7 persoane
bolnave pe care le-au adus cu o căruţă, iar când au ajuns la
vagon Lor Tivadar s-a exprimat spunând că aduc şi hoiturile şi
chiar el a ajutat să fie aruncate
în vagon.
Citindu-i-se şi declarând
că este exactă, martorul semnează
Acuzator public Martor
Indescifrabil Smuk
Alexandru
d e p o z i ţ i a
martorei Hunger
Ilona
casnică; etatea: 44 ani; domiciliul: Reghin
30 Iulie 1945
[…………………………………………………………………………………………………….]
În anul 1944, în ziua 2 Mai
când autorităţile fasciste maghiare germane prin executarea
ordonanţelor rasiale au procedat la strângerea evreilor şi eu
împreună cu familia am fost ridicat din str Dumbrăveni nr 11 de
către persoanele Medve Francisc croitor din localitate şi încă
un civil şi un gardian. Care după ce au făcut inventariere
localului m-au luat împreună cu ceilalţi evrei din stradă
şi ne-a dus la fabrica de cărămidă unde a fost instalat
ghetoul şi unde ne-am predat unei comisii de acolo, între care cunosc
după nume pe moaşa soţia lui Lovaş Gheorghe şi
văd. Brassai Andrasné pe ceilalţi după nume nu-l cunosc.
Soţia lui Lovaş Gheorghe, ca executoare de percheziţie pentru a
afla bijuterii, pietre scumpe sau alte obiecte preţioase, proceda cu cea
mai mare brutalitate. Ne-a ordonat: veniţi încoace jidance,
culcaţi-vă aicea jos, ne-a dat ordin ca să ne
dezbrăcăm complect şi a trebuit să ne culcăm pe
pământ jos; atuncea ea, cu mâinile murdare şi cu unghiile murdare a
început să caute în interiorul vaginului zgâriind, scăpărând
să scoată dacă este ceva în el. Asta s-a întâmplat şi cu
mine. Am suferit cea mai mare durere, dar pe dânsa n-au interesat-o durerile
noastre; tot aşa a procedat la copii, la fetiţe, la fete mari
luându-le virginitatea cu o lingură de lemn pe urmă scotocind la
acestea cu mâinile murdare, fără nici un bun simţ omenesc. Nu se
găsesc cuvintele cu care am putea descrie brutalitatea de executare a
acestei persoane, prin procedeul faţă de persoane care nu s-au putut
apăra.
Mai ştiu că s-au
petrecut şi chiar am fi fost torturată şi eu de alte echipe care
aveau misiunea de a executa diferite torturi în ghetoul acesta, dar pe aceste
persoane, fiind mai multe străine de localitate şi aparţinând de
autorităţile fasciste nu le pot identifica prin faptul că nu le
cunosc personal.
Asta-mi este declaraţia
mea pe care o dau, susţin şi semnez cu mâna mea proprie ştiind
carte.
Biroul Siguranţei Statului Martor
Indescifrabil Hunger Ilona
d e p o z i ţ i a
martorei Irina
Szmuk
casnică; etatea: 44 ani; domiciliul:
Gheorghieni, jud Ciuc
5 Februarie 1946
[…………………………………………………………………………………………………….]
În noaptea zilei de 2 Mai
1944, evreii din oraş au fost strânşi de organele
poliţieneşti în localul Şcolii de Stat din Centru,
introducându-ne în 2 săli pe toţi: 385 oameni. La ridicare, ne-a fost
interzis să luăm ceva cu noi, haine sau alimente, astfel că
toţi am fost internaţi numai cu hainele cu care ne-am îmbrăcat
la repezeală în timpul nopţii. Timp de 2 zile am stat în aceste 2
încăperi bărbaţi, femei şi copii, pe duşumele
fără nici un aşternut şi fără un pic de mâncare.
Ziua ni se permitea să ieşim în curtea din dos, pentru
necesităţi. Fiind familii cu copii mici, jalea era mai mare când
copii plângeau de foame, nu avea nimeni ce să le dea de mâncare.
Poliţia şi garda
civilă n-au îngăduit sub nici o formă locuitorilor mai cu
inimă din oraş, să ne dea mâncarea adusă până la gard.
După 2 zile s-a reglementat alimentarea noastră în ordine
alfabetică, urmând ca fiecare familie la rândul ei însoţită de 4
poliţişti, doi oameni din garda civilă şi un
funcţionar de la primărie, să meargă la locuinţa sa
şi să-şi ia alimente şi hainele îngăduite. Cu
această ocazie s-a făcut şi inventarierea valorilor, argint,
covoare, tablouri şi alte obiecte de valoare, dând voie totodată ca
fiecare membru din familie să ia câte 50 kg bagaje. Familia mea fiind pe
la sfârşitul alfabetului, a ajuns la rând de abia după 7 zile, în care timp ne-am alimentat cu câte
o bucăţică de pâine, primită de la cei care favorizaţi
de alfabet, au ajuns să-şi aducă ceva de mâncare.
De măsurile restrictive
ce se luaseră în privinţa evreilor, interzicându-ne
călătoriile pe C.F.R. şi accesul pe străzi în timpul
nopţii de la anumite ore, se leagă şi măsura luată cu
câteva zile înainte de ridicarea noastră, cu privire la depunerea
valorilor aur şi bani, la bănci. Măsuri care dădeau de
bănuit că vor veni vremuri şi mai grele pentru noi. Nu ne
aşteptam însă la măsuri atât de restrictive şi lipsite de
omenie cum au fost cele luate cu ocazia internării noastre.
După 19 Martie 1944, când
Ungaria a fost ocupată de trupele germane, măsurile restrictive s-au
înmulţit, obligând pe evrei să poarte semnul distinctiv. Soţul
meu care era decorat din războiul trecut, în baza ordonanţelor
apărute în acel timp, era exceptat de a purta semnul distinctiv şi
drept consecinţă nu ni s-a închis nici prăvălia, cu toate
că celorlalţi evrei le-au fost sigilate prăvăliile.
Bazaţi pe aceste excepţiuni, noi am rămas mai
liniştiţi în aşteptarea altor evenimente ce se anunţau
pentru evrei. Totuşi, în noaptea de 2 Mai am fost ridicată eu şi
soţul meu. A doua zi, bărbatul meu a cerut şefului de poliţie
Polonkai Géza, scoaterea noastră de la internare, deoarece
ordonanţele ne exceptau. Dar Polonkai a spus că nu vrea să mai
rămână nici un evreu în oraş, şi astfel am rămas
şi noi internaţi. De la incidentul avut cu Polonkai, soţul meu
n-a mai intervenit la nimeni, astfel că am rămas internaţi. Dar
nici persoanele civile şi în special şefii de autorităţi
care cunoşteau dispoziţiunile cu privire la internarea noastră,
nu s-au gândit să facă vreun demers pentru a ne scoate de acolo.
Chiar şi primarul, dr. Toth Matias, care cu acea ocazie a cercetat localul
unde am fost internaţi, n-a luat vreo măsură pentru salvarea
noastră. După 8 zile am fost transportaţi de aici la Reghin,
vreo două zile ni s-a făcut o percheziţie
amănunţită la bagaje şi corporal, ni s-au confiscat din
lucrurile aduse cea mai mare parte. Femeile au fost percheziţionate
corporal şi vaginal de către moaşele comunale pe care nu
ştiu cum le cheamă, dar care s-au purtat totuşi destul de
omeneşte.
Îmi amintesc, că cu
ocazia percheziţiei bagajelor, funcţionarul Zárug Ioan de la
primărie, azi în Gheorghieni, care făcea parte ca delegat al
primăriei din comisia de supraveghere, a interzis doctorului Szánto Iuliu
să ia cu el nişte conserve pe care le avea în bagaje, spunând că
evreii n-au dreptul să mănânce asemenea pastete şi, în faţa
noastră, revoltător de obraznic, a desfăcut una din cutii
şi a început să mănânce, spunând că nu vom mai mânca nici
odată asemenea bunătăţi. De la internare n-a fost exceptat
nici evreul Kondor Eugen, un om de 70 ani, care a fost ridicat din spital, cu
toate că era evreu încreştinat, deci exceptat potrivit
ordonanţei şi pe care apoi preotul László Ignatie la
împărtăşit chiar în localul unde eram internaţi. Când s-a
făcut transportul spre Reghin, starea lui era agravată într-atâta
că am fost nevoiţi a-l duce la gară cu targa.
În zilele de 9 şi 10 Mai,
am fost îmbarcaţi în tren, câte 28-30 persoane şi am fost
transportaţi la Reghin unde am fost internaţi în depou. Ajungând la
Reghin de la orele 6 seara a început o
nouă percheziţie la bagaje şi corporală, separând
bărbaţii de femei şi copii, astfel că nu mai ştiam
unul de altul şi cum percheziţia a durat până după ora 12
noaptea am stat în câmp liber în ploaie până după orele 4 când în
sfârşit percheziţionarea s-a terminat.
În timpul cât am stat la
Reghin, o echipă de 8 detectivi, pe baza informaţiilor pe care le-au
primit de la autorităţile din Gheorghieni, au început maltratarea
evreilor introducându-i într-o cameră de schingiuire pe rând pentru a-i
obliga să spună persoanele şi locurile unde şi-au ascuns
valorile.
Astfel, pe evreul Moscovici
Mendel, l-au bătut într-un mod îngrozitor încât a început a scuipa şi
urina sânge, de pe faţă şi din palme îi curgea sângele
şiroi. Pe Dna Berkovits Jakabné au bătut-o într-un mod atât de grav,
în trei rânduri, încât a murit în ghetou unde a şi fost înmormântată,
iar pe o fată din Reghin, au maltratat-o şi chinuit-o atât de grav de
nenumărate ori, încât a înnebunit şi din cauza urletelor ei, pe care
nu le mai puteau suporta nici chiar chinuitorii, au scos-o afară din
ghetou. Eu am stat tot timpul ascunsă într-o pivniţă, deoarece
mă temeam că figurasem în procesul comuniştilor de la
Acăţari, iar detectivii care ne-au maltratat în ghetou, erau
aceiaşi care ne ascultau şi în lagăr, astfel mă temeam
să nu fiu recunoscută. După trei săptămâni am fost îmbarcaţi
în vagoane câte 70 – 80 de persoane punându-ni-se doar o găleată cu
apă şi una pentru necesităţi, sigilându-se apoi vagoanele.
Într-o dimineaţa, pe când
am ajuns într-o staţie din apropierea comunei Deda, mai mulţi tineri
şi bărbaţi care se găseau la muncă şi care
aflaseră că trenul care staţiona era un tren cu evrei
deportaţi, au alergat spre noi pentru a sta de vorbă cu familiile
lor, dat atât oamenii din cadrul detaşamentului [de muncă forţată – nn], cât şi jandarmii de
pază a trenului, au început să-i bată cu paturile armelor,
nelăsând pe nici unul să vorbească măcar un cuvânt cu cei
dragi ai lor. Prin geamul vagonului se prezentau mamele şi
părinţii celor aflaţi la muncă, rugându-se să-i lase
măcar să-şi ia rămas bun, dar totul a fost în zadar,
căci ei a fost alungaţi în bătăi.
În fiecare dimineaţă
când trenul oprea într-o staţie, jandarmii ce-l însoţeau loveau în uşa vagoanelor întrebând dacă
n-a crăpat vreunul din noi “Hogy nem döglött-e meg valaki közülünk”.
Ajunşi la Kosice, soţul meu s-a plâns unui ofiţer neamţ,
prezentându-i documentul obţinut în războiul trecut şi după
o consfătuire cu ofiţerii unguri am fost scoşi din vagon şi
retrimişi acasă. În Gheorgheni am fost puşi sub o strictă
supraveghere poliţienească, fiind obligaţi zilnic să ne
prezentăm la poliţie şi neavând voie să ne facem
cumpărături fără învoirea poliţiei*.
După citire stăruie
şi semnează.
Acuzator public Martor
Indescifrabil Szmuk Irina
* Fiecare tren. Care transporta un lot de
3000 de evrei din Nordul Transilvaniei, a întregii Ungarii, spre Birkenau-Auschwitz se oprea
la Kassa (la graniţa de nord a Ungariei). Aici coborau jandarmii horthyşti
care păziseră vagoanele din monentul plecării, paza fiind
preluată şi asigurată de SS-şti până în preajma
crematoriilor de la Birkenau – nn.