Oliver Lustig  -  supravieţuitor Birkenau-Auschwitz

1.      Va rog sa ne creionati citeva portrete de SS-isti, ca sa ne putem imagina cum aratau acele bestii, cum gindeau acei criminali care s-au lepadat de tot ce-i omenesc dar se considerau „oameni superiori”.

  1. In ce consta esenta teoriei naziste a rasismului? Ce progaga ea?

  1. Care a fost cea mai teribila si constanta suferinta in lagarele de concentrare prin care ati trecut?

  1. Descrieti, va rog, cum se desfasura selctionarea pentru camerele de gazare in lagarul in care ati fost.

  1. Este adevarat ca in unele lagare s-au facut „experiente pe oameni vii”?

  1. La ce se refera, ori mai precis ce anume vrea sa spuna, ori sa ascunda atit de frecvent folositul cuvint „Sonderbehandlung”?

  1. In lagarele prin care ati fost, ati intilnit si oameni apartinind altor nationalitati?

  1. Care pot fi motivele si scopul actiunilor de contestare a insasi existentei camerelor de gazare?

  1. Ce era mai greu in lagarul de concentrare? Sa traiesti sau sa mori?

 

Întrebare:

Vă rog să ne creionaţi câteva portrete de SS-işti pentru a ne putea imagina cum arătau acele bestii, cum gândeau acei criminali care s-au lepădat de tot ce-i omenesc dar se considerau „oameni superiori”.

 

Răspuns:

 

HIMMLER

Călău prin vocaţie, Heinrich Himmler organiza asasinatele din pasiune şi calcul. Contrar lui Göring, nu-i plăcea să se afişeze în public, să facă paradă de ranguri, titluri, decoraţii şi bogăţiile jefuite. Instalat în camera nr. 318, la etajul IV, în faimoasa clădire de pe Prinz Albertstrasse nr. 8, din Berlin, dirija asasinatele – de la uciderile individuale până la exterminările în masă – în toată Europa şi chiar pe celelalte continente.

Îşi privea subordonaţii cu ochi ficşi, acoperiţi de lentilele pince-nez-ului, şi le ordona – în timp ce-şi mângâia mustăcioara – locul, proporţiile şi ritmul exterminărilor.

Uneori avea senzaţia că sângele victimelor îl stropesc, îl mânjesc.  „Inima lui de măcelar”, cum i-o caracterizase unul din fondatorii partidului nazist, Gregor Strasser, nu se sinchisea; îl deranja totuşi, pedant cum era, că cineva ar putea observa petele de sânge de pe trupul său. De aceea, locul său preferat pentru studierea dosarelor şi hotărârea execuţiilor nu era camera nr. 318 de la etajul IV, ci un apartament compus din două mici încăperi amenajate la subsolul aceleiaşi clădiri. Îşi aroga descoperirea că asasinatele cu cât sunt de proporţii mai mari cu atât se cer iniţiate, planificate şi dirijate mai pe ascuns, în taină.

Nu avea nici 30 de ani când, în 1929, s-a cocoţat în vârful SS-ului. În 1927, la întemeierea sa, Schutz-Staffel-ul, SS-ul, cuprindea abia 280 de membri. Peste doi ani, numărul lor crescuse la 52 000. Heinrich Himmler a făcut apoi din SS cea mai monstruoasă instituţie de teroare, un aparat de ucidere cu zeci şi zeci de ramificaţii, dispunând de o armată de ucigaşi ce ajunsese la câteva sute de mii. Acaparase şi înglobase Gestapo-ul şi SD-ul, toate organismele, şi nu erau puţine, ce se ocupau de supravegherea şi lichidarea oamenilor care aveau, erau denunţaţi ori bănuiţi că au în cap alte idei, alte gânduri decât cele debitate de Führer. La baza SS-ului a pus două principii: selecţia rasială şi supunerea oarbă. Cel care va fi necredincios, fie numai cu gândul, va fi izgonit din SS şi vom avea grijă – ameninţa lugubru Himmler – să dispară din lumea celor vii.

Ober-călău peste o armată de călăi, Himmler îşi asumase o grămadă de funcţii; Reichsführer SS, şef al Gestapo-ului, ministru de interne, Reischsleiter al partidului nazist, comandant-şef al grupului de armate Vistula …

Dar funcţia lui cea mai de temut, pentru care toţi din Reich, inclusiv toţi potentaţii, tremurau în faţa lui era alta: Heinrich Himmler reprezenta „ochii, urechile şi biciul” lui Hitler.

Participant şi părtaş la Bierputsch”-ul din 9 Noiembrie 1923, s-a apucat, de pe atunci, să întocmească liste de dosare. Înşira la nesfârşit numele adversarilor lui Hitler. Începând cu 1929, ajuns Reichsführer SS, a condus nemijlocit toate asasinatele, ciocnirile şi răfuielile cu cei care se opuneau nazismului.

După venirea la putere a lui Hitler, Himmler şi-a continuat cu zel sporit meseria.

Adept al unei răfuieli de proporţii, bruşte şi radicale cu toţi adversarii potenţiali ai Führer-ului şi ai lui personal, s-a numărat printre iniţiatorii faimoasei „nopţi a cuţitelor lungi” (30 Iunie 1934). SS-iştii şi Gestapo-viştii, în echipe de câte doi, sunau la uşa cabinetelor de lucru sau a apartamentelor unor generali şi foşti miniştri, directori şi avocaţi, politicieni şi nazişti care cunoşteau prea multe despre trecutul mişcării şi nu-şi ţineau gura. SS-iştii şi Gestapo-viştii aşteptau să li se deschidă uşa şi, în loc de salut, apăsau pe trăgaci. Lăsau victimele să se zbată pe covor într-o baltă de sânge şi ei plecau repede. Nu că le era frică. Dar aveau multe cabinete şi apartamente la care trebuiau să sune. Listele cu adrese fuseseră alcătuite din vreme.

Himmler şi-a perfecţionat această îndeletnicire toată viaţa. Întocmea dosare despre toţi şi despre toate. Despre vârfurile ierarhiei naziste, despre şefii mai mari şi mai mici, despre oameni de rând.

În aceste dosare se înregistra totul. Cine cu cine se întâlneşte, când, unde şi ce vorbeşte. Cine ce slăbiciune are, ce aventuri extraconjugale a avut; cui îi plac banii, cui jocul de cărţi, cui femeile. Cine a ascuns o urmă de impuritate în sânge, chiar dacă acel sânge „străin” a pătruns cu trei sau chiar cu patru generaţii în urmă. Cu aceste dosare, Himmler ţesea intrigi, şantaja, teroriza, stăpânea. Era cel mai temut din Reich, după Hitler.

Marea pasiune a lui Himmler, pe lângă multiplele treburi poliţieneşti, a fost şi a rămas apărarea „purităţii sângelui” Űbermensch-ilor. A conceput SS-ul „ca un centru de iradiere a rasei pure.” O fată pentru a se putea căsători cu un simplu SS-ist sau cu un subofiţer trebuia să dovedească ascendenţa sa ariană până în 1800 şi până în 1750 dacă vroia să devină soţia unui ofiţer din SS. Pentru a grăbi înmulţirea rasei a fost gata să introducă poligamia şi a aprobat ca la Birkenau, Häftling-ii să fie supuşi unor degradante şi chinuitoare experienţe ce urmăreau sporirea fertilităţii femeilor germane. Şi tot sub pretextul apărării sângelui şi rasei pure s-a ocupat nemijlocit de organizarea lagărelor de concentrare, de buna funcţionare a tuturor fabricilor morţii.

A iniţiat şi patronat toate experienţele pe oameni vii. Mai mult, îi plăcea să fie considerat chiar autorul unor idei inedite în materie. Urmărind experienţele lui Rascher, la Dachau, de îngheţare a oamenilor, a sugerat ca readucerea lor la viaţă să se încerce prin obligarea a câte două femei goale să se lipească de trupurile congelate ale victimelor. În acest scop a dispus să se trimită la Dachau deţinute din lagărul de femei de la Rawensbrück.

A inspectat personal KZ Birkenau şi a urmărit prin vizetă cum se sufocă deportaţii în camerele de gazare; la Mauthausen a asistat la o execuţie în masă prin împuşcare; după ce a vizitat Rawensbrück-ul, s-a introdus şi în acest lagăr de femei metoda împuşcării în ceafă; zilnic, cel puţin 50 de deţinute trebuiau exterminate astfel. Ţinea legături directe şi permanente cu comandanţii principalelor lagăre de concentrare.

Anii treceau, lagărele se înmulţeau, exterminările se amplificau. El participa nemijlocit la ele şi le urmărea cu aceeaşi insensibilă „inimă de măcelar”, cu aceeiaşi ochi ficşi, ascunşi sub lentilele pince-nez-ului, mimând acelaşi zâmbet dulceag în timp ce-şi mângâia mustăcioara. Se simţea călit. Se adersa emfatic, arogant SS-iştilor; „Majoritatea dintre voi ştie ce înseamnă 100 de cadavre aşezate unul lângă altul, 500 sau 1 000 de cadavre. Am rezistat la aceasta până la capăt ... Aceasta ne-a călit”.

În realitate, când a ajuns la capăt, când Reich-ul s-a prăbuşit, călitul Ober-călău a luat-o la fugă ca un iepure; a încercat să se ascundă ca un laş. Şi-a ras mustăcioara pe care o mângâia cu atâta tandreţe când asista la execuţii, şi-a aruncat pince-nez-ul prin lentilele căruia privea cu ochi ficşi, de plumb, cum se zbat în chinurile morţii Häftling-ii asfixiaţi şi şi-a legat un ochi cu o bandă de pânză neagră; dar pe trup simţea mai tare ca oricând pete de sânge şi-l chinuia ideea că acele pete de sânge s-ar putea vedea prin uniforma lui neagră de Reichsführer; brusc, a rupt-o de pe el şi s-a îmbrăcat cu nişte pantaloni civili, cu o tunică de simplu soldat al Wermacht-ului şi a pornit-o spre apus, în mijlocul unui torent de refugiaţi.

O viaţă întreagă a minţit, a înşelat şi s-a prefăcut. Era sigur că-i va reuşi şi de data aceasta să mintă, să înşele, să se prefacă. Ajuns în faţa unui post de control britanic, s-a grăbit să întindă un bilet de liberă trecere pe numele de Heinrich Hitzinger. Era sigur de sine, biletul era nou nouţ. Or, tocmai acest lucru a generat suspiciune. În mulţimea aceea pestriţă, aproape toţi erau fără acte. Până la clarificare a fost trimis în cel mai apropiat lagăr şi închis într-o celulă. S-a lăsat percheziţionat, dar, când i s-a spus să deschidă gura, a zdrobit brusc între dinţi o fiolă de cianură şi, peste câteva secunde, Ober-călăul în faţa căruia a tremurat o ţară, o Europă întreagă - era întins pe cimentul celulei, cu picioarele puţin chircite, ca orice câine otrăvit.

 

EICHMANN

Numărul criminalilor de război care şi-au mânjit nemijlocit mâinile, trupul întreg şi conştiinţa cu sângele a milioane de evrei nevinovaţi este extrem de mare. O ierarhizare a lor este imposibilă. Pe „cea mai de sus” treaptă a josniciei şi mârşăviei stă, fără îndoială, Adolf Eichmann, locotenent-colonelul în SS, fostul şef al secţiei IV.B.4 însărcinat cu „rezolvarea definitivă” a problemei evreieşti. Şi-a consacrat întreaga carieră asasinatelor; n-a avut alt scop în viaţă decât moartea. A acţionat cu atâta convingere şi însufleţire, încât la apropierea prăbuşirii Reich-ului, când până şi criminali de talia lui Himmler încercau să ascundă urmele fărădelegilor săvârşite, Eichmann declara emfatic: „Voi sări zâmbind în mormânt cu satisfacţia că am pe conştiinţă cinci milioane de evrei” Dimensiunile halucinante ale asasinatelor pe care le-a organizat nemijlocit nu l-au speriat niciodată. Se liniştea şi îşi liniştea colaboratorii: „O sută de morţi reprezintă o catastrofă; cinci milioane – o cifră statistică”.

S-a pregătit pentru îndeplinirea macabrei misiuni cu sârguinţă, cu meticulozitate tipic nazistă. A făcut, prin 1937, o călătorie în Palestina pentru a studia la faţa locului iudaismul. A solicitat oficial fonduri pentru a învăţa ebraica cu un rabin.

Instalat la Berlin, în clădirea de pe Kurfürstenstrasse nr. 116, la etajul II, în camera oglinzilor, Eichmann devine principalul expert al Reich-ului în probleme evreieşti, şeful absolut al tuturor evreilor din Europa, având dreptul şi sarcina să-i descopere, să-i izoleze, să-i deporteze şi să-i lichideze pe toţi care trăiesc în Reich, în ţările cotropite de el şi în cele de sub influenţa acestuia.

Cu două decenii mai târziu, închis într-o cuşcă de sticlă incasabilă, Eichmann a încercat să se eschiveze de la gravele acuzaţii ce i se aduceau (mărturiile scrise prezentate la proces cântăreau 330 de tone), făcând pe modestul, repetând la nesfârşit că a fost un om mărunt, neînsemnat, un simplu şi umil executant. Dar atunci, când era şef pe Kurfürstenstrasse nr. 116, făcea pe grozavul. Era nelipsit de la dejunurile oferite zilnic de Himmler principalilor săi colaboratori. În timp ce se aprecia calitatea caşcavalului, aroma fructelor sau tăria coniacului, se discuta şi eficienţa diferitelor metode de exterminare în masă. Eichmann îşi etala cunoştinţelor în materie şi spiritul de iniţiativă direct în faţa lui Kaltenbruner şi a lui Himmler.

Când la 31 Iulie 1941, Göring i-a cerut în scris lui Heydrich să facă propuneri privind organizarea şi asigurarea „rezolvării definitive” a problemei evreieşti, a devenit evident că detaşamentele speciale existente nu puteau face faţă ritmului şi dimensiunilor exterminării preconizate. Se căutau răspunsuri cu febrilitate la trei întrebări: a) care să fie modalitatea exterminării? b) unde să aibă loc? c) cum să fie transportate victimele la locul supliciului?

Eichmann s-a putut lăuda că le-a rezolvat pe toate trei. În acest scop, nu s-a cruţat. A dovedit multă tenacitate. Înainte de a decide, s-a deplasat personal de două ori în Polonia. Prima dată a asistat, la Lodz, la o gazare în masă cu gaze de eşapament. A mărturisit la proces: Într-o încăpere, care, dacă îmi amintesc bine, a fost de 5 ori cât aceasta, evreii au trebuit să se dezbrace, apoi a sosit un camion care s-a oprit în faţa unei intrări. Am deschis uşa camionului. Evreii, în pielea goală, au trebuit să urce în camion”. Eichmann a urmărit camionul cu maşina personală şi după cum a declarat în continuare: „camionul s-a oprit lângă un şanţ lung, s-au deschis uşile şi în şanţ au început să fie aruncate cadavre. Păreau încă vii, atât de flexibile le erau membrele ... Am mai văzut cum un civil le smulgea, cu un cleşte, dinţii de aur din gură ... Apoi, deprimat, m-am urcat în maşină ...

„Deprimarea” aceasta însă i-a trecut repede. Încă în toamna aceluiaşi an s-a deplasat la Auschwitz pentru a se sfătui cu Höss, comandantul acestui lagăr, despre „cum s-ar putea duce la bun sfârşit exterminarea totală a evreilor din Europa”.

În 1946, Höss, înainte de a fi spânzurat, a declarat în scris: „Potrivit părerii lui Eichmann, asasinarea oamenilor în camere de baie cu monoxid de carbon ar necesita procurarea unor instalaţii complicate, ţinând seama de masele de oameni care urmează să fie asfixiate, iar procurarea gazului, ar fi foarte grea .... Eichmann se interesa de un asemenea gaz care se poate procura uşor şi nu necesita instalaţii speciale ... Am calculat împreună că, inundând cu gaz potrivit încăperile la dispoziţie, s-ar putea extermina simultan 800 de persoane”.

Înainte de a fi spânzurat, în cuşca sa de sticlă incasabilă Eichmann şi-a impus, şi a reuşit, să asculte cu calm, indiferent, acuzaţiile. Muşchii feţei s-au supus. Numai mâinile nu şi le-a putut stăpâni; degetele îi zvâcneau spasmodic. Da, mâna dreaptă, cea care atât de hotărât a ridicat-o în aer, arătând unde să se întindă cel mai mare lagăr de exterminare (Birkenau), unde să fie amplasate crematoriile, acum nu-l mai asculta.

Laş, copleşit de probele zdrobitoare, Eichmann repeta cu neruşinare: „nu-mi amintesc ... nu ştiu, nu cunosc .... n-a intrat în competenţa mea ... a trebuit să execut ... purtam uniformă, trebuia să mă supun ... “. În realitate, atunci când purta uniforma SS se simţea atotputernic.

Şi era. Ca împuternicit special al lui Heydrich pentru „soluţia finală”, el a fost, în fapt, executorul oficial al planului de exterminare a evreilor din Europa. Aşa cum l-a caracterizat Kurt Becher, împuternicitul lui Himmler pentru faimoasa tranzacţie „Marfă contra sânge”, „Nu Eichmann a fost tatăl spiritual al planului (de exterminare a evreilor nn), dar el a fost executorul fanatic al acestuia.”

Sosit la Viena, imediat după Anschluss, ţine un discurs: „Acum, desigur, fiecare evreu ştie că i-a sunat ceasul” şi telegrafiază la Berlin: „Îi ţin total în mâinile mele”. La Therezienstadt declară: „Listele cu numele evreilor decedaţi constituie lectura mea preferată.” În 1939, sosind la Praga, ordonă: „Evreii trebuie să plece. Şi încă repede.A doua zi, primul convoi de evrei cehi pleca spre un lagăr de concentrare.

În fanatismul său, Eichmann urmărea cu aceeaşi scrupulozitate sadică lichidarea unor indivizi care erau pe punctul  de a fi exceptaţi, ca şi a unor mari colectivităţi. Nu se liniştea până nu-i ştia pe toţi evreii depistaţi, trimişi spre camerele de gazare.

Eu am organizat doar transporturile – a încercat să se  apere Eichmann când s-a aflat pe banca acuzaţilor. Accept că le-am şi pornit. Da, am ştiut şi unde se vor opri. Dar ce-s eu vinovat de ce s-a întâmplat după ce s-au oprit trenurile pe rampă? Lagărele nu-mi erau subordonate. Lagărele n-aveau nimic comun cu secţia pe care o conduceam. Eu mă ocupam doar de transmutare, de curăţirea spaţiului, de ritmicitatea transporturilor, de sosirea lor la timp până în poarta lagărelor. După aceea, dincolo de rampă, dincolo de poartă, au răspuns şi trebuie să răspundă alţii.”

În realitate, Eichmann ştia mai bine ca oricare altul din ierarhia SS-ului ce se întâmplă dincolo de porţile KZ-urilor, în dosul sârmelor ghimpate. El personal a dat dispoziţii comandantului lagărului Birkenau-Auschwitz pentru folosirea gazului Zyklon B şi, din 1942 până în 1944, a asigurat cantitatea de gaz necesară asfixierii milioanelor de deportaţi.

De altfel, Eichmann însuşi a mărturisit într-un interviu imprimat pe bandă de magnetofon înainte de a fi arestat: Eu n-am fost un oarecare. Am fost cineva. Am ştiut ce vreau. Am avut convingeri. Am acţionat aşa cum mi-a dictat conştiinţa. Am fost o personalitate. I –am influenţat şi pe alţii, Rudolf Höss mi-a fost recunoscător că l-am ajutat şi îndrumat. I-am dat siguranţă. I-am inoculat convingerea că serveşte o mare cauză ....

Mi se impută că am aprobat, că am contribuit la introducerea gazării moderne în masă, dar nimeni nu se gândeşte câţi SS-işti am salvat de la degradare, i-am ferit de sentimentul că sunt nişte asasini ordinari, pe  alţii, mai slabi de înger, i-am salvat de la veşnicele mustrări de conştiinţă, inevitabile în condiţiile asasinării rudimentare de dinainte de construirea crematoriilor la Birkenau.

Eu n-am ucis. Mi se impută moartea unui tânăr. Într-adevăr, l-am izbit de câteva ori cu o bâtă. Ce sunt eu de vină dacă reprezentanţii acestei rase degenerate n-au pic de rezistenţă, mor ca muştele.

La proces, Eichmann a chelălăit ca un câine speriat: Am fost doar o mică rotiţă în marele mecanism”. Adevărul este că el însuşi a conceput, a pus la punct şi a asigurat funcţionarea impecabilă a mecanismului exterminării în lagărele de concentrare. Sincronizând cu sânge rece durata de asfixiere a unei serii în camerele de gazare şi capacitatea de absorbţie a lagărelor cu mărimea convoaielor de deportaţi şi posibilităţile de transport ale căilor ferate. Experienţa de „înalt funcţionar al morţii” dobândită în Austria, Cehoslovacia, Polonia etc. a valorificat-o cu o înspăimântătoare duritate în Ungaria şi în teritoriile ocupate de horthyşti.

Cu toate greutăţile războiului, Eichmann obţine de la guvernul horthyst 110 trenuri cu câte 40 – 50 vagoane şi, în mai puţin de două luni, numai între 14 Mai şi 9 Iulie 1944, trimite spre Auschwitz 431.351 de evrei. La un moment dat, diagrama deportărilor e pusă în pericol. La 2 Iunie 1944, englezii şi americanii bombardează principalele noduri de cale ferată. Plecarea spre Auschwitz a transporturilor de deportaţi planificate pentru noaptea de 2 spre 3 Iunie se opreşte. Printre acestea şi cel de al 5-lea transport din ghetoul din Cluj, în care trebuia să intru şi eu cu întreaga familie. Eichmann spumegă de furie, nu admite nici o dereglare. Dacă sunt bombardate liniile ferate, convoaiele să plece pe jos”. Se fac eforturi disperate şi, în numai 3 zile, totul reintră în normal. La 6 Iunie, trenul cu cel de al 5-lea transport de deportaţi din Cluj urmează celelalte „trenuri ale morţii” ce gonesc spre Auschwitz.

Da, aceasta este realitatea. Pe baza ordinelor lui Eichmann, detaşamentele speciale scotoceau Europa în lung şi în lat, ca nici un evreu să nu scape; trenuri nesfârşite porneau din toate colţurile bătrânului nostru continent spre Auschwitz, la ordinele lui intrau în funcţiune camerele de gazare, se aprindeau focurile în crematorii. Semnătura lui însemna condamnarea la moarte a zeci şi zeci de mii de oameni nevinovaţi.

La proces, procurorul general a fost pe  deplin îndreptăţit să afirme: „Eichmann este la fel de vinovat ca şi cum el însuşi ar fi spânzurat, ca şi cum ar fi biciuit cu propria lui mână, ca şi cum el ar fi gonit victimele în camerele de gazare, ca şi cum el le-ar fi împuşcat în ceafă şi aruncat în şanţurile pe care tot ele au fost obligate să şi le sape cu câteva clipe înainte.

 

 

HÖSS

SS-iştii din Totenkopfeinheiten (unităţi „Cap de mort”) au fost nişte ucigaşi. Au ucis toţi, fără excepţie. Unii cu ură, alţii cu nepăsare. Au ucis din sadism sau din plăcerea de a vedea cum ţâşneşte sângele, din invidie neputincioasă, spirit de răzbunare sau pentru a-şi refula ratările anterioare; din obişnuinţă sau din dorinţa de a urca în ierarhie. Cei mai mulţi dintre ei însă au practicat asasinatul ca pe o meserie: cu inventivitate, cu calm, cu meticulozitate. Prototipul acestora a fost SS-Standartenführer-ul Rudolf Höss, comandantul lagărului Birkenau-Auschwitz.

Zilnic asista la câteva execuţii, urmărea ordinea în care coloanele de deţinuţi se târau de la rampă spre camerele de gazare sau inspecta cum funcţionează crematoriile, apoi trecea pe la locuinţa sa aflată în incinta lagărului, să-şi vadă soţia şi copii. Stătea doar câteva minute. Avea multe treburi. Abia seara târziu, când se convingea că toate transporturile de deţinuţi au fost triate după indicaţiile sale, că toţi cei inapţi pentru muncă au fost lichidaţi, că nici un copil până la 14 ani n-a rămas în viaţă,se întorcea, în sfârşit, acasă şi se juca în tihnă cu cei cinci copilaşi ai săi.

Rudolf Franz Ferdinand Höss s-a născut în 1900 la Baden-Baden. La 15 ani a plecat voluntar pe front. La 17 ani era cel mai tânăr subofiţer din armata Kaiser-ului. În 1923 se afla deja în închisoare. Noaptea, într-o pădure, după un chef monstru, a ucis împreună cu alţi camarazi un tânăr. Deşi condamnat la 10 ani, după o detenţiune de 6 ani a fost amnistiat.

Cu aceste antecedente, la insistenţele lui Himmler, intră în 1934 în SS. Începe de jos: Blockführer la Dachau. Ca toţi SS-iştii plini de zel criminal, cunoaşte o ascensiune fulgerătoare. Peste 4 ani este comandant adjunct la Sachsenhausen, iar peste alţi doi, la 1 Mai 1940, este numit comandant al celui mai mare lagăr de exterminare: Birkenau-Auschwitz. Mai trec trei ani şi este promovat în centrala lagărelor de concentrare.

Alegându-şi asasinatul drept meserie, Rudolf Höss, în depoziţia sa făcută în închisoare, descrie calm, cu sânge rece, fără jenă şi remuşcări, cu satisfacţia lucrului bine făcut, cum a organizat el exterminarea pe bandă rulantă, ce perfecţionări substanţiale a adus în comparaţie cu procedeele primitive, insuficient de eficace pe care le-a studiat la Treblinka. A înlocuit gazul monoxid cu Zyklon B, acid cianhidric cristalizat, mult mai puternic şi mai eficace; a construit camere de gazare de 10 ori mai mari (la Treblinkaexistau 10 camere în care nu încăpeau mai mult de 200 de oameni, pe când într-una singură construită de el intrau deodată 2 000); a ridicat crematorii utilizând o tehnică modernă, la zi.

Rudolf Höss nu se sfieşte să se plângă, în depoziţia sa, cât de greu era să fii asasin-şef la Birkenau: „Eram obligat să particip la toate etapele. Ziua sau noaptea, trebuia să fiu de faţă la primirea în lagăr, trebuia să asist la arderea cadavrelor, la scoaterea dinţilor, la tăiatul părului, să fiu ore întregi martorul tuturor acestor grozăvii. Trebuia să suport, ore întregi, mirosul îngrozitor, de nedescris din timpul dezgropării cadavrelor din gropile comune şi din timpul arderilor. Trebuia să urmăresc prin vizor chiar şi moartea celor din camerele de gazare, fiindcă medicii m-au făcut atent asupra acestui lucru. Trebuia să fac toate acestea – pentru că eu eram acela asupra căruia se îndreptau toate privirile, pentru că trebuia să le arăt tuturor că eu nu sunt numai cel ce dă ordinele şi stabileşte ce este de făcut, ci că sunt gata să particip eu însumi la toate, aşa cum o ceream celor pe care îi conduceam.”

În ciuda „greutăţilor meseriei” asasinul-şef de la Birkenau/Auschwitz reuşea totuşi să se consoleze gândindu-se la faptul că familia sa trăieşte fără griji, pe deplin mulţumită. Da, familiei mele – recunoaşte el – i-a mers bine la Auschwitz. Fiecare dorinţă pe care au avut-o soţia şi copiii mei le-a fost îndeplinită. Copiii au putut trăi liberi şi neconstrânşi. Soţia mea avea paradisul ei de flori ... În timpul verii, copiii se scăldau în bazinul din grădină sau stăteau în solar. Cea mai mare bucurie a lor era când se scăldau împreună cu tăticul. Dar acesta avea prea puţin timp pentru asemenea bucurii copilăreşti.

În exercitarea meseriei sale de asasin-şef al celui mai mare lagăr de exterminare, pe Höss îl deranja nu numai lipsa de timp pentru familie. Uneori i se înfigea ca un ghimpe în inimă presimţirea că banda morţii atât de meticulos pusă la punct nu va rula totuşi în vecii vecilor. S-ar putea opri ... şi atunci s-ar termina şi cu viaţa fără griji a familiei sale.

El notează: „În timp ce copii noştri se jucau voioşi, iar soţia mea era peste măsură de fericită cu ultimul născut, îmi venea adesea în minte întrebarea: cât va mai dura fericirea voastră?

Höss a contopit până într-atât asasinatul cu o meserie oarecare încât, înapoindu-se din sala tribunalului în celula sa, a notat: „Opinia publică n-are decât să continue netulburată să mă considere drept un monstru însetat de sânge, un sadic, asasin, a milioane de fiinţe omeneşti, pentru că mulţimea nu-şi poate face câtuşi de puţin o altă imagine despre comandantul de la Auschwitz. Niciodată ea nu va putea înţelege că şi el a avut o inimă şi că n-a fost un om rău.

SS-Standartenführer-ul Rudolf Höss, pe măsură ce se apropia ziua execuţiei prin spânzurătoare – condamnarea se pronunţase la 2 Aprilie 1947 – a început să se autoînduioşeze gândindu-se, în încheierea memoriilor sale, la unele greutăţi pe care le-a întâmpinat în exercitarea meseriei de asasin: „Puteţi să mă credeţi că nu era întotdeauna o plăcere să vezi munţi de cadavre şi să simţi în permanenţă mirosul trupurilor care ardeau.

 

 

MENGELE

La Birkenau-Auschwitz erau sute de călăi care ucideau direct, cu propriile lor mâini: strangulând, împuşcând în ceafă, torturând, injectând fenol în inimi, selecţionând oamenii pentru camerele de gazare, împingându-i în cuptoarele crematoriilor.

Alte sute ajutau la exterminare. Multe alte sute păzeau cu mâna pe automat, zi şi noapte, ca totul să se petreacă în cea mai perfectă ordine.

Numele lor nu le-am cunoscut. Unele, câteva, extrem de puţine, le-am aflat ulterior, după eliberare, din documentele publicate.

Numele unui singur călău l-am ştiut încă de atunci, acolo, la Birkenau. Al celui mai mare: SS-Hauptsturmführer dr. Josef Mengele. Lagerarzt. Medic-şef al lagărului.

Călăii nu puteau fi cunoscuţi de toţi Häftling-ii. Victimele, asfixiate şi arse în crematoriul numărul 1, n-aveau cum şi când să-i vadă la faţă pe călăii crematoriilor 2, 3, şi 4. Nici o victimă ucisă într-un crematoriu nu a cunoscut zbirii de la celelalte crematorii.

Unul singur a fost văzut şi cunoscut de toţi cei peste 4 milioane de Häftling-i exterminaţi la Birkenau-Auschwitz, de toţi supravieţuitorii acestui lagăr: căpitanul SS dr. Josef Mengele.

S-a născut la Günzburg, în Bavaria, la 16 Martie 1911.

El n-a fost prins în viaţă.

Dacă ar fi fost prins şi judecat, atunci – în imaginaţia mea – peste un milion şi jumătate de Häftling-i ucişi, asfixiaţi, arşi la Birkenau-Auschwitz s-ar fi întrupat din cenuşa lor şi ar fi arătat cu degetul spre el. Peste un milion şi jumătate de degete, într-un gest încremenit pe veci, ar fi atestat că el este SS-Hauptsturmführer dr. Josef Mengele, fostul Lagerarz la Birkenau-Auschwitz.

Pe peronul Birkenau-ului se opreau, pufăind din greu, locomotive pornite din oraşele tuturor ţărilor Europei cotropite de nazişti. De-a lungul a patru ani, din vagoanele desferecate au coborât pe acel peron de la capătul vieţii peste 4 milioane de deportaţi. Aproximativ două treimi din cei proaspăt sosiţi erau exterminaţi în câteva ore. Câţi şi cine anume tebuia să meargă de pe peron direct în camerele de gazare stabilea de cele mai multe ori – indiferent câte trenuri soseau într-o zi sau într-o noapte – unul şi acelaşi: căpitanul SS dr. Josef Mengele.

La selecţionarea pentru crematoriu a celor lăsaţi iniţial în viaţă stăteam aliniaţi în front, în pielea goală. Cineva trecea prin faţa noastră şi cu mâna dreaptă înmănuşată, orientată spre noi, având patru degete uşor îndoite, indica, mişcând abia perceptibil arătătorul, cine să iasă din rând, din viaţă şi să intre în coloana morţii, aşteptată cu uşile camerelor de gazare deschise.

Acel cineva era de reguşă SS-Hauptsturmführer dr. Josef Mengele.

În puterea vârstei, trecuse de 30 de ani, înalt, zvelt, prestant, căpitanul SS dr. Mengele venea de fiecare dată să selecţioneze pus la punct ca pentru o ceremonie: proaspăt bărbierit, uniforma călcată impecabil, cizmele lustruite lună, mănuşi fine, din piele de căprioară. Pedant, meticulos, niciodată grăbit, fredona dezinvolt o melodie şi, cu faţa senină, aproape zâmbind, indica, mişcând abia perceptibil arătătorul de la mâna dreaptă ridicată la înălţimea umărului şi îndreptată spre noi, cine să iasă din rând, din viaţă. Îşi mişca degetul firesc, calm, degajat, ca un regizor care face semn unui actor să iasă din scenă.

 

 

ILSE  KOCH

Ilse Koch era numele cu care figura în actele de identitate.

Ilse îi spunea Karl Otto Koch, bărbatul ei, comandant al lagărului de concentrare Buchenwald.

Tot Ilse o alintau SS-iştii superiori şi inferiori din comanda lagărului.

Häftling-ii îi spuneau: căţea.

A devenit cunoscută în toate lagărele de concentrare şi, ulterior, în Europa şi în întreaga lume sub numele: căţeaua de la Buchenwald.

Ilse avea multe capricii. Pe cât de extravagante, pe atât de criminale. Şi toate i-au fost satisfăcute.

Îi plăcea să călărească. Un grup de amanţi i-a oferit – cadou colectiv – o mânză. A cerut să i se construiască, cât ai bate din palme, un manej. Häftling-ii au lucrat zi şi noapte, izbiţi fără întrerupere cu bâtele de către Kapo, cu cravaşele de către SS-işti, să nu slăbească ritmul. 30 de Häftling-i au plătit cu viaţa, dar manejul, împodobit cu lambriuri şi oglinzi, a fost gata la termenul dorit. Ilse şi-a putut începe evoluţiile admirată de amanţi şi acompaniată de corul Häftling-ilor înghiontiţi mereu cu patul puştii să cânte cu mai multă vigoare.

Ilse se da în vânt după aur, după bijuterii, după valută forte. Ca să-i satisfacă şi această dorinţă, bărbatul ei, Karl Otto Koch, comandantul lagărului, a furat asemenea cantităţi de aur, provenIt din dantura cadavrelor, şi-a însuşit atâtea inele, smulse din degetele victimelor, şi atâţia cercei, rupţi din urechile deţinutelor, încât până şi SS-ul – corupt în toţi porii lui, de jos de la ultimul Scharführer  până la cel mai simandicos Brigadenführer – s-a simţit obligat să-l aresteze, să-l judece şi să-l împuşte.

Comandanta cobora des printre deţinuţi. Suferinţele la care erau supuşi, groaza care li se citea în ochi, ţipetele lor de durere o excitau, îi dădeau vitalitate, o făceau să se simtă stăpână. O deranja doar mirosul lagărului. Un miros de sânge amestecat cu duhoare de cadavru. Îl simţea şi după ce părăsea lagărul. Scăpa de el umplându-şi baia nu cu apă, ci cu vin de Madera. Uneori cu lapte. Dar baia în vin de Madera îi plăcea mai mult. Îi aţâţa pielea.

Marea plăcere a căţelei de la Buchenwald au fost însă, de la bun început, şi au rămas bibelourile din piele de om tatuată.

SS-iştii din comanda lagărului, de la amanţi până la soţ, vrând să-i intre în graţii sau să i le plătească, au dezvoltat o adevărată manufactură a acestor obiecte. Se confecţionau din piele de om învelitori de pudriere şi abajururi pentru veioze, coperţi de cărţi şi portmonee, tocuri de bricege şi mănuşi de damă, fel defel de suveniruri.

Pieile jupuite de pe cadavre erau tăbăcite în baraca nr. 2. Bibelourile confecţionate se ofereau cadou înalţilor oaspeţi din SS. Ele constituiau specialitatea lagărului. Invenţia-capriciu a Ilsei Koch.

Pentru lampa de pe biroul soţului ei, Ilse a pus să se tăbăcească o suprafaţă mare de piele de om, să se tatueze şi să se confecţioneze din ea un abajur unicat. Drept suport a indicat un femur. Considera însă că tatuajul făcut pe o piele tăbăcită nu se poate compara cu cel natural, adică cu cel aplicat pe o „piele vie”. De aceea, în colecţia ei, căţeaua de la Buchenwald nu admitea decât obiecte din piele de om tatuată pe viu”. Ştiind acest lucru, SS-iştii şi, îndeosebi doctorul Hoven Wlademar, amantul nr. 1 al Ilsei, analiza cu grijă trupurile despuiate ale deţinuţilor nou sosiţi la Buchenwald. Când descoperea „scene artistice” ori simple inscripţii tatuate pe diferite părţi ale corpului, cazurile erau prezentate Ilsei. Fosta dactilografă, angajată la o fabrică de ţigări, ajunsă comandantă, decidea dacă-i place sau nu tatuajul. Preferinţa ei era fatală.

Häftling-ului i se ordona să se prezinte la infirmerie. Acolo, Karl Beigs, Kapo-ul favorit al căţelei de la Buchenwald, îi făcea o injecţie cu fenol în inimă. Încă în aceeaşi zi, cadavrul era dus în sala de disecţie. SS-iştii, specialişti în domeniu, jupuiau suprafaţa de piele tatuată şi o trimiteau la tăbăcit ca apoi să fie oferită Ilsei.

Cu cizme de călărie în picioare, cu mănuşi din piele de om în mâna stângă (avea trei perechi şi toate trei erau confecţionate din piele de om tatuată „pe viu”), în dreapta cu o cravaşă din vână de bou, căţeaua de la Buchenwald se simţea curajoasă: era arogantă şi sfidătoare.

În 1947, în faţa tribunalului – a fost judecată în zona americană – i-a pierit curajul şi, pentru a scăpa, a trişat, ca orice cocotă. Deşi bărbatul ei fusese de mult împuşcat, deşi se afla de mai bine de un an izolată într-o celulă a închisorii, ea a rămas însărcinată şi, în virtutea legilor americane, n-a putut fi condamnată la moarte.

După doi ani a fost pusă în libertate.

Ulterior, după constituirea Republicii Federale Germania a fost din nou arestată şi judecată. Condamnată la închisoare pe viaţă, s-a sinucis în 1967.

 

 

AUFSEHERINEN

Reprezentantele tipice ale criminalilor nazişti de sex feminin au fost, incontestabil, die Aufseherinen, gardienele din lagărele de concentrare.

Când fostele prostituate, vagaboande, slujnice alungate din case pentru furt, cu copii abandonaţi în parcuri, bucătărese dovedite a fi hoaţe de meserie se vedeau îmbrăcate pentru prima oară în uniforma gri-verzuie, impecabil călcată, simţeau brusc cum în venele lor zvâcneşte „sângele pur arian de Űbermensch”, ca în trupul oricărui SS-ist din Totenkopfeinheiten, unităţi SS cap de mort.

Isterice şi sadice, arogante şi neîndurătoare în cruzimea lor, die Aufseherinen, gardienele din lagărele de concentrare, batjocoreau, torturau şi ucideau în bătaie pe deţinute. Traversau în lung şi în lat lagărul, lovindu-şi ritmic carâmbii cizmelor noi cu cravaşa, iar în ochii lor tulburi se învălmăşeau ura, cinismul, dispreţul, setea turbată de răzbunare. Pentru trecutul lor murdar, pentru tot ce-au ratat, pentru toate umilinţele pe care le-au îndurat trebuiau să plătească deţinutele din lagăr. Căutau, cu ochi răi, femeile slăbite, înspăimântate şi se năpusteau asupra lor. Unele, dimpotrivă aţâţate de o invidie sălbatică, preferau să le calce în picioare pe cele care erau în putere, iar lagărul nu reuşise să le anuleze întreaga frumuseţe. Sadismul şi ferocitatea nici unui SS-ist nu puteau egala cruzimea unei Aufseherin, unei gardiene, cruzime generată pur şi simplu de Schadenfreude, de bucuria răutăcioasă prilejuită de nenorocirea altuia.

SS-istul care bătea un Häftling pentru a-şi potoli furia, după 20, după 40 de minute obosea şi se calma. Cel care lovea pentru a pedepsi, când v edea ţâşnind sângele victimei considera că scopul a fost atins. Die Aufseherin, gardiana care bătea o deţinută din Schadenfreude, nu cunoştea nici o limită. Nu putea trece pe lângă o deţinută să n-o înjure, să n-o izbească, să n-o umilească, să nu-i pricinuiască o durere care să-i menţină elixirul vieţii: die Schadenfreude.

Pe deţinutele de la Rawensbrück le cuprindea groaza când, printre ele, apărea die Aufseherin, gardiana Dorothea Binz. Traversa lagărul, trecea printre barăci şi izbea pe oricine întâlnea în cale. Izbea cu bâta, cu cravaşa, cu centura. Ochii îi scânteiau de Schadenfreude, de o bucurie răutăcioasă, ori de câte ori lovea. Altfel avea o privire tulbure. Într-o singură împrejurare îi scânteiau ochii fără să lovească. Când câinii-lup, asmuţiţi de ea, sfâşiau trupul unei deţinute.

O supravieţuitoare, Olga Golovina, care la vârsta de 21 ani ajunsese deţinută la Rawensbrück, avea s-o descrie, peste 39 de ani, astfel: „Îmi amintesc cum se plimba prin lagăr supraveghetoarea Dorothea Binz. O văd şi acum în faţa ochilor. În întâmpinarea ei vine o deţinută. Istovită, deţinuta se împiedică, cade. Cu eforturi supraomeneşti se ridică şi merge mai departe.

Era suficient ca Dorothea să vadă o scenă ca asta. Apăsa pe pedalele bicicletei şi o trântea la pământ pe nefericită. Apoi chema câinii şi-i asmuţea asupra victimei. Erau nişte câini răi, înfiorători, dresaţi să sfâşie omul în bucăţi până când acesta înceta să respire!

Germaine Tillion, în cartea sa „Rawensbrück”, o surprinde pe Dorothea Binz, într-una din ipostazele ei obişnuite, după aplicarea faimoaselor 25, 50 sau 75 de lovituri cu bâta. „Victima era pe jumătate goală, culcată la pământ aparent fără cunoştinţă şi plină de sânge de la glezne până la mijloc. Binz o privea, apoi, fără să spună un cuvânt, s-a urcat cu picioarele pe pulpele ei însângerate, cu călcâiele pe una iar cu vârfurile pe cealaltă, şi a început să se legene din faţă în spate, lăsându-se cu toată greutatea corpului când pe vârful picioarelor, când pe câlcâie. Femeia poate că era moartă, oricum era complet leşinată, fiindcă n-a reacţionat deloc. După câteva clipe, Binz a plecat cu amândouă cizmele năclăite de sânge.

Se amuza ţinând deţinutele ore întregi în poziţie de drepţi şi pălmuindu-le. Distracţia ei preferată a rămas însă intrarea cu bicicleta într-un grup de deţinute. Când trecea peste trupurile celor ce se prăbuşeau, izbucnea în hohote de râs.

Acel râs drăcesc, alimentat de elixirul vieţii ei, die Schadenfreude, bucuria răutăcioasă la nenorocirea altuia, n-a fost curmată definitiv decât în 1947, când a fost spânzurată.

Spaima deţinutelor de la Birkenau – pe care le bătea cu cravaşa, le izbea cu cizmele ei impecabil lustruite, le tortura cu ferocitate – a fost Marie Mandel, şefa tuturor Aufseherin-elor din toate lagărele de femei de la Birkenau-Auschwitz.

La trierea mamei şi fraţilor mei pentru camerele de gazare a stat în dreapta lui Mengele. A asistat, pe rampa morţii, la toate trierile deportaţilor din nordul Transilvaniei cotropite de horthyişti.

A fost condamnată la moarte în Decembrie 1947 de Tribunalul popular suprem din Cracovia. Reproduc din motivarea sentinţei: „A ales personal pentru experienţele medicale 80 de deţinute .... Acuzata, împreună cu medici şi ofiţeri, stabilea victimele destinate gazării în timpul exterminării în masă a evreilor din Ungaria. ... La sosirea transportului de femei ruse din Vitebsk a smuls copiii din braţele mamelo lor şi i-a aruncat în camioane ca pe nişte pietre. Din proprie iniţiativă, acuzata a trimis la moarte în camerele de gazare sau prin injecţii cu fenol femeile gravide ... A efectuat în lagărul de femei Birkenau, în Decembrie 1942, pe un ger năprasnic, deparazitarea femeilor. Baia a durat de dimineaţă până la orele 16. Acuzata se plimba cu o cravaşă în mână printre deţinutele goale şi nemâncate, silite să stea ore în şir, în gerul puternic de afară. Cel puţin un sfert din aceste femei, îngheţate şi înfometate, au fost duse cu autocamioanele. Cele mai multe dintre ele au murit ... Acuzata a ordonat la Birkenau ca nou-născuţii să fie arşi în cuptoare, iar sugacii să fie luaţi de la mamele lor şi ucişi ...

Nici cea mai completă sentinţă de condamnare la moarte şi nici toate câte s-au pronunţat la un loc n-au putut cuprinde şirul nesfârşit al fărădelegilor săvârşite de reprezentantele tipice ale criminalilor nazişti de sex feminin: die Aufseherinen, gardienele din lagărele de concentrare.

 

Întrebare:

În ce consta esenţa teoriei naziste a rasismului? Ce propaga ea?

 

Răspuns:

 

Ideile, planurile, acţiunile naziştilor au fost sângeroase, cumplit de sălbatice. Ele s-au materializat într-un nesfârşit val de crime. Dintre toate, cea mai sângeroasă, cea mai sălbatică a fost teoria nazistă a rasismului. Ea a alimentat şi amplificat toate celelalte idei, planuri şi acţiuni criminale.

Der Rassismus, rasismul nazist, propovăduia:

·       Primordialitatea sângelui pur, a sângelui nordic, de arian

·       Superioritatea rasei germanice, rasă de stăpâni, singura capabilă să degenereze Űbermensch-i, supraoameni

·       Menirea acestei rase de a-şi impune voinţa, legile ei Untermencsh-ilor, suboamenilor, degeneraţilor din rasele corcite, inferioare.

Spunându-li-se că sunt prototipul rasei superioare, menită să domine Europa, naziştii, înregimentaţi în zeci şi sute de divizii, au pornit să calce în picioare, să distrugă, să nimicească tot ce era curat, nobil şi măreţ, dar aparţinea altor popoare declarate inferioare.

Naziştii ucideau, distrugeau, incendiau tot ce întâlneau în cale urlând:

Dacă lumea-ntreagă va zace în ruine,

La dracu, nouă puţin ne pasă;

Mărşălui-vom mai departe,

Căci azi ne-aparţine Germania,

Iar mâine lumea întreagă”

 

Der Rassismus, rasismul, propagat de nazişti, urmărea ca fiecare german – simţind că în vine îi curge „sângele pur al unei rase superioare”, că este Űbermensch, un supraom – să comande fără să şovăie, să ucidă cu sânge rece, fără scrupule. „Noi vrem, declara Hitler, să selecţionăm o pătură de stăpâni noi, străini de morala milei, o pătură care va fi conştientă că, pe baza apartenenţei sale la rasa superioară, are dreptul să stăpânească şi va şti să-şi instaureze şi să-şi menţină fără şovăială dominaţia asupra masei largi.

„Crema” acestei pături superioare de stăpâni noi o alcătuiau SS-iştii. Ei, strângând într-o mână automatul şi în cealaltă cravaşa, se simţeau fără doar şi poate Űbermensch-i, supraoameni, şi, într-adevăr, nu le tremura mâna pe trăgaci, nu-i impresionau, aşa cum le cerea Himmler, „nici valurile de sânge, nici munţii de cadavre.” Teoria rasismului nazist nu se putea lipsi de asemenea ucigaşi de profesie, deoarece ea presupunea nu doar protejarea şi înmulţirea pe toate căile a rasei superioare, a Űbermenschi-ilor germani, ci şi exterminarea necruţătoare, în masă, a celor de rasă inferioară. Hitler a explicat fără echivoc: „După veacuri de lamentări pe tema apărării celor săraci şi umiliţi, a venit vremea să luăm apărarea celor puternici împotriva celor inferiori. Una din principalele sarcini ale activităţii de stat germane pentru tot timpul va fi să prevenim prin toate mijloacele de care dispunem înmulţirea rasei slave. Instinctele naturale poruncesc tuturor fiinţelor vii nu numai să-i cucerească pe duşmani, ci să-i şi nimicească. În vremurile trecute, una din prerogativele învingătorului era de a distruge triburi şi popoare întregi.

Himmler a formulat toate acestea mult mai simplu şi mai concis, ca să fie pe înţelesul fiecărui SS-ist: „Să ne înţelegem: zecile de ani care vor urma n-au ca obiect discuţii în legătură cu politica externă susceptibilă sau nu de a fi dusă de Germania: ele înseamnă lupta pentru exterminarea oamenilor de rasă inferioară din întreaga lume.”

Da, Himmler considera că e suficint dacă din tot rasismul, SS-istul de rând înţelege că el aparţine unei rase superioare şi trebuie să-i ucidă, fără milă, pe toţi cei care fac parte dintr-o rasă inferioară.

Vorbind în faţa generalilor SS, Heinrich Himmler a încercat să fie mai convingător, vădind chiar pretenţii de „mare orator”: „Cum o duc ruşii? Cum o duc cehii? Mi-e perfect indiferent. Nu mă interesează dacă celelalte popoare trăiesc bine sau crapă de foame: important este doar să avem noi sclavi pentru culturile noastre. Ce-mi pasă mie că, săpând la un şanţ antitanc, zece mii de rusoaice cad grămadă de epuizare? Singurul lucru care mă interesează este să fie gata şanţul, în folosul Germaniei.

Propagând der Rasismus, rasismul, mai-marii de la Berlin puneau principalul accent pe inocularea dispreţului faţă de popoarele declarate de rasă inferioară, pe îndemnul la exterminarea lor ca o condiţie sine qua non a afirmării rasei superioare, a Űbermenschi-ilor germani.

La 2 Octombrie 1940 a avut loc o consfătuire la Hitler. Discuţiile au fost consemnate de Borman însuşi. În documente se arată: Nu trebuie să existe stăpâni polonezi: acolo unde vor fi găsiţi, ei trebuie să fie nimiciţi, oricât de crud ar părea acest lucru ...” „Toţi intelectualii polonezi trebuie să fie nimiciţi. Aceasta pare o cruzime, dar aşa cere legea vieţii ...”. „… Preoţii vor fi plătiţi de noi şi,  în schimb, vor trebui să propovăduiască ceea ce le vom cere noi. Dacă se va găsi vreun preot care să procedeze altfel, vom fi necruţători cu el. Sarcina preotului este de avea grijă ca polonezii să rămână liniştiţi, de a-i prosti şi îndobitoci. Aceasta este tot în interesul nostru...

Comisarul Reich-ului pentru Ucraina, Erich Koch, a declarat într-o cuvântare publică ţinută la Kiev: „Suntem un popor de stăpâni, asta înseamnă că cel mai neînsemnat muncitor german este din punct de vedere rasial şi biologic de o mie de ori mai valoros decât populaţia de aici.”

Der Rassismus, rasismul nazist, s-a dovedit a fi cel mai necruţător, cel mai feroce faţă de evrei. Popoarele slave le vroia crunt decimate. Pe evrei însă pretindea să-i nimicească până la unul. Dacă pe slavi îi decima prin represalii şi înfometări, în mod arbitrar şi abuziv, pe evrei îi extermina organizat şi metodic, pe bază de legi rasiale adoptate oficial şi date publicităţii, elaborându-se un program concret de exterminare ce viza 11 milioane, adică toţi evreii din Europa. Într-o primă etapă, naziştii şi-au propus ca din popoarele slave să nimicească numai o parte. Într-un discurs, Himmler a preconizat să se înceapă cu un lot de 30 milioane de slavi.

De-a lungul şi de-a latul marelui Reich, nicăieri, der Rassismus, rasismul nazist, nu se simţea mai la el acasă decât în lagărele de concentrare. Acolo, în vecinătatea gardurilor de sârmă ghimpată, a camerelor de gazare şi crematoriilor, SS-iştii aveau realmente sentimentul că sunt Űbermenschi-i, iar miile, milioanele de Häfting-i nişte Untermensch-i, nişte suboameni, care puteau fi oricând batjocoriţi, bătuţi, schingiuiţi, împuşcaţi, spânzuraţi, gazaţi sau pur şi simplu „striviţi sub bocanci ca nişte viermi”.

Monstruoasele experienţe pe oameni vii efectuate în lagărele de concentrare aveau la bază tot der Rassismus, rasismul. În faţa tribunalului, chemat să dea socoteală pentru crimele sale, dr. Kurt Hessmeyer a declarat că el nu făcea deosebire „între animalele de experienţă şi copiii evrei. Pe atunci, punctul de vedere era că deţinuţii din lagărele de concentrare nu au valoare ca oameni.”

La Nürnberg, în timpul procesului, Bach Zelewsky a fost întrebat: „Consideraţi că discursul lui Himmler, în care cerea exterminarea a treizeci de milioane de slavi, ar exprima propriile sale convingeri sau este, după părerea dv., doar o expresie a concepţiei naţional-socialiste?”

Bach Zelewsky: „Astăzi sunt convins că era o consecinţă logică a concepţiei noastre. Când predici ani de-a rândul, zeci de ani de-a rândul, că slavii sunt o rasă inferioară, că evreii nici măcar nu sunt oameni, fireşte că se ajunge până la urmă la o asemenea explozie.

 

Întrebare:

Care a fost cea mai teribilă şi constantă suferinţă în lagărele de concentrare prin care aţi trecut?

 

Răspuns:

 

În lagărele de concentrare, SS-iştii au adunat, au provocat toate suferinţele care l-au încercat pe om de-a lungul timpurilor şi le-au prăvălit peste deţinuţi, zdrobinu-le trupurile, strivindu-le sufletele. Fiind amplificate la maximum, nu puteau fi ierarhizate. Toate erau insuportabile.

Şi totuşi, una din ele s-a detaşat.Numele ei, Hunger. Foame.

La Birkenau-Auschwitz, în umbra crematoriilor, fiecare suferinţă era dusă până la limita extremă: şi setea şi bătaia, şi schingiuirile, şi umilinţa.

Şi totuşi, setea, oricât de chinuitoare, nu era permanentă. Când ploua, ţi-o puteai astâmpăra. Foamea, niciodată. Din momentul intrării în lagăr nu înceta să te tortureze: zile, săptămâni, luni, ani. Atât cât erai în viaţă.

Bătăile, în toate lagărele de concentrare, erau cumplite. Exista totuşi o limită, după care deţinutul leşina şi nu mai simţea nici arsura cravaşei, nici loviturile de bocanc. La fel se întâmpla în timpul schingiuirilor. Der Hunger, foamea însă era permanentă. Nimic n-o oprea, nici măcar pentru o secundă.

Umilinţa – dusă de SS-işti până dincolo de orice extremă imaginabilă – era greu, era imposibil de suportat. Cei mai mulţi dintre cei care şi-au pus capăt zilelor au fost împinşi spre sârma ghimpată, prin care trecea curent de înaltă tensiune, de şirul infinit al umilinţelor pe care nu le-au mai putut îndura.

Şi totuşi, noaptea, în somn, uitam umilinţa, unii se visau din nou liberi. Foamea, însă, nu înceta nici noaptea. Istoviţi, sleiţi de orice vlagă, ne prăbuşeam pe cimentul gol şi adormeam imediat. În somn uitam de crematorii, de SS-işti, de rănile de peste zi. Dar foamea ne durea atât de tare, încât ne trezeam plângând în plină noapte.

Eram stăpâniţi de o foame îndelungată, statornică, totală, cumplită, feroce. Era o foame care îţi anihila raţiunea, te desprindea din speţa umană, te transforma în fiară. La Birkenau-Auschwitz, în celelalte lagăre de concentrare erau mii, zeci de mii, sute de mii de Häftling-i care de un an, de doi, de trei, unii de patru sau cinci ani nu mâncaseră o singură dată pe săturate.

Când o coloană de Häftling-i, trecând pe lângă o clădire în care erau cazaţi SS-işti, zăreau nişte coji de cartofi aruncate la gunoi, se năpusteau asupra locului sfidând orice pericol. Şi oricât de turbat lovea Kapo cu bâta lui noduroasă peste trupurile învălmăşite, ordinea nu se putea restabili până nu terminau de scotocit întreaga grămadă de gunoi.

Am văzut nu puţini deţinuţi care nu s-au lăsat călcaţi în picioare, care au rezistat tuturor loviturilor, păstrându-şi verticalitatea şi care au fost frânţi de SS-işti, în cele din urmă, prin Hunger, prin foame. Da, au fost Häftling-i care au asistat la exterminarea întregii lor familii şi au continuat să înfrunte cu capul sus nazismul; Häftling-i care, supuşi la cele mai infernale torturi, au continuat să-şi păstreze demnitatea, n-au cedat, n-au trădat, dar care, până la urmă, după ani de foame animalică, chinuitoare, dezumanizaţi, au decăzut în aşa grad încât au fost în stare să fure unicul cartof din mâna bolnavilor, a muribunzilor.

După Zyklon B, folosit în camerele de gazare de la Birkenau-Auschwitz, der Hunger, foamea, a făcut cele mai mari ravagii în rândurile Häftling-ilor. Au murit de foame cu zecile, cu sutele, cu miile în toate lagărele de concentrare. De la înfiinţarea şi până la prăbuşirea lor. Şi încă o zi şi o noapte după aceea ….

La Landsberg, în dimineaţa zilei de 27 Aprilie, când şi-au dat seama că turnurile de pază sunt goale, deţinuţii s-au năpustit asupra magaziei de alimente a SS-iştilor. Au început să mănânce. Mâncau cu o lăcomie feroce. N-aveau răbdare să mestece. Înghiţeau bucăţi enorme de pâine, de margarină, de crenvurşti, de marmeladă. Apoi au dat de conserve. Le-au spart cu toporul şi au început să le înfulece. În sfârşit, au găsit carnea. Au fript-o la focul barăcilor ce ardeau (dinamitate de ultimii SS-işti care au părăsit lagărul). Ospăţul a continuat până s-a lăsat întunericul. O dată cu noaptea, foştii deţinuţi au început să fie chinuiţi de nişte crampe de o violenţă insuportabilă. Chirciţi de durere, urlau neputincioşi. Unii dintre ei, până să se lumineze de ziuă, până să vină Crucea Roşie, n-au mai fost în viaţă ….

Der Hunger, teribila foame din lagărele de concentrare, şi-a completat victimele încă o zi şi o noapte după eliberare.

 

 

Întrebare:

Descrieţi, vă rog, cum se desfăşura „selecţionarea” pentru camerele de gazare în lagărul în care aţi fost?

 

Răspuns:

 

O mie cincizeci şi doi de Häftling-i, tineri între 14 şi 20 de  ani, stăm aliniaţi în rânduri de câte cinci, pe platoul din faţa barăcii numărul 21 din lagărul E. Stăm dezbrăcaţi în pielea goală, în poziţie de drepţi. În faţa noastră, căpitanul doctor SS Mengele şi suita sa. Începe die Selektion, selecţionarea pentru crematoriu.

Din noi au dispărut amintiri, gânduri, dorinţe. Din noi a dispărut tot ce-i viaţă.

N-a mai rămas decât frica de moarte.

…………………………………………………………………

Sunt cel mai slab şi cel mai mic de statură din rând. Tremur nu numai pentru mine, ci şi pentru ceilalţi patru. Dacă rândul nostru va fi selecţionat, ei vor pieri din cauza mea. Dacă luau un altul, mai în puteri şi un pic mai înalt, ar fi fost în afara primejdiei. Eu n-am vrut să stau cu ei. Am şi pornit spre cei la ferl de slăbiţi ca mine. Dar ei nu m-au lăsat. M-au prins de mână şi m-au adus înapoi, în rândul lor. În faţa mea s-a aşezat cel mai lat în piept. El este paravanul trupului meu numai oase şi piele. Mengele aruncă o privire foarte superficială asupra noastră. De regulă, dacă primul din rând e voinic, înalt, scapă tot rândul. Un singur lucru mă îngrozeşte. Sunt prea mic de statură. Asta se observă uşor.

S-a comandat stillstand!, drepţi! Orice mişcare se pedepseşte cu moartea. Eu n-am ce pierde. Trupul îmi este încremenit, dar cu degetele de la picioare încerc să adun sub tălpi nisip. Să mă înalţ ... cât de puţin .... dar trebuie să mă înalţ .... altfel sun pierdut .... şi-i voi trage după mine, în moarte, şi pe ceilalţi patru. Ultimii mei prieteni ...

Mengele s-a răzgândit. Nu va mai trece prin faţa frontului. S-a oprit în mijlocul platoului şi a ordonat să defilăm prin faţa lui, în pielea goală, prin flanc câte unul.

În dreapta şi stânga lui Mengele, SS-iştii au făcut un cordon. Cinci sunt în afara cordonului. Urmăresc arătătorul de la mâna dreaptă a lui Mengele. O mică tresărire a degetului înseamnă că cel ce trece în clipa aceea prin faţa lui este selecţionat. Cei cinci SS-işti sar spre el, îl înşfacă şi-l aruncă în spatele cordonului. Soarta lui este pecetluită.

Şansele mele s-au spulberat. Nu mai există! Sunt hotărât totuşi să nu mă dau bătut. Voi păşi pe vârfuri. Îmi voi aduna ultimii stropi de energie şi voi pluti prin faţa lui ca un balerin. Totul e să mă ridic. Cât de puţin, dar să mă ridic. Dacă nu reuşesc să mă înalţ, cât de cât, sunt pierdut .... sunt mort. Dar de unde puteri să păşesc pe vârfuri, când eu abia mă ţin pe picioare? Am aşteptat comisia, în poziţie de drepţi, în pielea goală, aproape trei ore. Tremur ca scuturat de friguri. De oboseală? De frică? Nici eu nu ştiu. Înaintez în neştire. Mă apropii de Mengele. În faţa mea, doi fraţi. Primul e Avram. Înalt, bine legat, trece ţeapăn prin faţa lui Mengele. A scăpat. Groaza abia acum îl cuprinde. Îşi opreşte respiraţia. Îşi încordează auzul. Vrea să desluşească în urma lui pasul fratelui său. Vrea să se întoarcă. Nu îndrăzneşte. În clipa aceea se cutremură. Mii de bubuituri îi sparg timpanele. Era tropotul celor cinci SS-işti care s-au repezit să-i înşface fratele.

Avram se întoarce şi vrea să se repeadă spre cei din spatele cordonului. Nu-şi poate lăsa frăţiorul singur în drum spre moarte. Acesta îi sesizează intenţia şi urlă din toate puterile:

                    Nuuu! Rămâi acolo! Trebuie să trăieşti! Barem unul din toată familia trebuie să supravieţuiască.

Mengele, surprins de îndrăzneala Häftling-ului, se întoarce spre unul din SS-işti şi ordonă scurt:

-       Schlag ihn tot! Omoară-l!

În clipa aceea eu trec prin faţa lui. Mai fac trei paşi şi mă prăbuşesc. De emoţie? De bucurie? Sleit de puteri? Cine poate stabili? Cei ce vin după mine mă prind şi mă trag după ei în baracă.

Am scăpat !

Până când? Până la viitoarea selecţionare. Care va fi poimâine sau chiar mâine. Ori poate peste câteva ore, spre seară. Imediat după Appell.

Poimâine, mâine ori peste câteva ore vom sta din nou aliniaţi în rânduri de câte cinci, în poziţie de drepţi, în pielea goală. În faţa frontului va apărea iarăşi Mengele cu suita lui.

Din nou vor dispărea amintiri, gânduri, dorinţe. Va dispărea tot ce-i viaţă. Va rămâne doar frica de moarte.

 

 

Întrebare:

Este adevărat că în unele lagăre s-au făcut “experienţe pe oameni vii ”?

 

Răspuns:

 

Vaietele deznăduiduite şi ţipetele de durere ale miilor de oameni nevinovaţi, deportaţi şi închişi în lagărele de concentrare naziste, plânsetele, blestemele şi urletele lor se amestecau, toate, într-un singur şi neîntrerupt vuiet al durerii şi disperării, al revoltei şi neputinţei. Şi totuşi, în acest unic şi neîntrerupt vuiet s-au auzit, de-a lungul întregii nopţi fasciste, nişte ţipete distincte, sfâşietoare, de o intensitate gregară ….

La Dachau ţipau, urlau cu o intensitate gregară deţinuţii scufundaţi în căzi de lemn pline cu apă, în care pluteau sloiuri de gheaţă, şi în care erau ţinuţi până îngheţau, mai precis, până inima lor înceta să mai bată.

La Buchenwald ţipau, urlau cu o intensitate gregară Häftling-ii din baraca nr. 46 – legaţi cu lanţuri de scaunele lor – în momentul în care, cutiile fixate cu cauciucuri pe pulpele lor, între coapse, erau deschise de către un Kapo şi miile de păduchi infectaţi cu tifos exantematic le năpădeau trupurile.

La Birkenau ţipau, urlau cu o intensitate gregară deţinutele cărora, după injecţia de sterilizare, li se scoteau ovarele fără anestezie, bărbaţii supuşi iradierii pentru a fi castraţi, perechile de gemeni forţaţi cu brutalitate  să se împerecheze.

La Rawensbrück ţipau, urlau cu o intensitate gregară deţinutele cărora li se extrăgeau fragmente de oase în scopul transplantării; erau aduse direct de la lucru, erau legate strâns de masa de operaţie şi intervenţia chirurgicală începea fără să li se scoată măcar saboţii.

La Dachau, la Buchenwald, la Auschwitz, la Rawensbrück..., medicii SS-işti făceau Experimente an lebendingen Menschen, experienţe pe oameni vii, iar victimele ţipau, urlau cu o intensitate gregară ….

Se experimenta rezistenţa organismului uman la joasă presiune, la frig, la otrăvuri, la gloanţe trase din diferit unghuri, în diferite puncte ale corpului.

Se făceau experienţe cu tifos exantematic, cu hormoni sexuali, cu friguri palustre, cu febră tifoidă, cu holeră, cu tuberculoză, cu difterie.

Se experimentau sterilizarea femeilor, castrarea bărbaţilor, înmulţirea gemenilor.

Se practicau transplantarea oaselor, infectarea rănilor deschise cu bacili de gangrenă gazoasă şi tetanos, provocarea de arsuri cu fosfor.

Începutul experienţelor an lebendingen Menschen  a fost timid. Doctorul Rascher, unul dintre iniţiatori, adresându-se, la 15 Mai 1941, Reichsführer-ului SS Himler şi explicând „lipsa de material uman” întrucât aceste experienţe sunt foarte primejdioase şi nimeni nu li se supune de bunăvoie”, nu îndrăzneşte să ceară decât 2-3 oameni. „Aceste experienţe, în cursul cărora persoanele ... ar putea, bineînţeles să moară – preciza, în continuare, Rascher – urmează să fie efectuate cu colaborarea mea”. În numai 7 zile a sosit aprobarea lui Himmler: „... deţinuţii vor fi puşi la dispoziţia dvs. cu plăcere ....

Asta a fost la început. Ulterior, Himmler nu aproba decât genul de experienţe, iar deţinuţii erau puşi la dispoziţia medicilor cu zecile, cu sutele, cu miile, de comandanţii lagărelor.

Ţipetele şi urletele gregare ale victimelor făceau să încremenească întreg lagărul. Şi această încremenire speria sau, în orice caz, deranja pe medicii SS-işti, ea se putea transforma într-un „gest colectiv necontrolat”. Nu întâmplător, doctorul Rascher îi scrie „mult stimatului său Reichsführer” şi-i cere să-i permită continuarea experienţelor de la Dachau, de congelare a oamenilor vii, la Auschwitz. Medicul SS-ist argumentează cu nostalgie că „dintre toate centrele de experienţe asemănătoare, Auschwitz-ul este mai convenabil decât Dachau-ul în toate privinţele”. În primul rând, pentru că acolo, adică la Auschwitz, este mai frig, iar datorită dimensiunilor sale, ţipetele muribunzilor pot fi mult atenuate, dacă nu chiar absorbite de spaţiile incomparabil mai mari, căci, recunoaşte Rascher, „… persoanele pe care se fac experienţele brüllen, urlă când îngheaţă”.

Medici şi profesori universitari ai celui de-al III-lea Reich efectuau Experimente an lebendingen Menschen, experienţele pe oameni vii fără să le tremure mâna. Nici conştiinţa. Ei s-au complăcut în a considera că deţinuţii din lagărele de concentrare nu sânt oameni, ci suboameni, un fel de animale, nişte fiinţe lipsite de orice valoare.

Doctorul Kurt Heissmeyer a declarat la proces: „Era limpede pentru mine că utilizarea pe oameni a culturii de bacili pe care o aveam la dispoziţie nu ar fi putut fi justificată din cauza unor consecinţe probabile. Am fost de părere că, în lagărul de concentrare, pot justifica o asemenea activitate, deoarece, potrivit atitudinii mele de atunci, naţional-socialistă, şi eu vedeam în deţinuţii lagărului de concentrare oameni de categoria a doua.

Pe atunci, punctul meu de vedere era că deţinuţii din lagărul de concentrare nu aveau valoare ca oameni“.

Călăuziţi de astfel de concepţii, medici şi profesori universitari nazişti chinuiau şi asasinau deţinuţii cu sânge rece, cu brutalitate, cu o cruzime incredibilă.

Doctorului Heissmayer, „preocupat” de combaterea tuberculozei, i s-a trimis de la Birkenau, la 27 Noiembrie 1944, un lot de 20 copii între 5 şi 12 ani. Copiii au sosit în KZ Neuengamme complet sănătoşi. Erau copii frumoşi, normali, deştepţi, aveau să declare martorii la proces. Au început imediat şi experienţele. Copiilor li s-au făcut mici incizii sub braţ şi pe piept, prin care le-au fost introduşi bacili de tuberculoză. Înainte de sfârşitul războiului, pentru a înlătura urmele experienţelor, toţi cei 20 de copii au fost spânzuraţi.

Profesorul SS-ist Karl Gebhardt a condus experienţe vizând vindecarea arsurilor prin gaze, arsuri ce apar după rănirea cu armee de foc. Pentru a se crea „condiţii existente pe front”, asupra Häftling-ilor selecţionaţi drept cobai se trăgea cu arme de foc din cele mai diverse unghiuri, în cele mai diferite părţi ale corpului. Echipa profesorului Gebhardt se ocupa şi de vindecarea fracturilor care erau provocate artificial. Deţinute absolut sănătoase erau introduse în cabinet şi aşezate pe masa de operaţie. Cu un ciocan li se spărgeau gambele ori li se rupeau braţele. Erau preferate fete foarte tinere, liceene ori studente.

Multor deţinuţi li se scoteau diferite oase pentru a fi transplantate unor răniţi pe front. După scoaterea oaselor necesare, Häftling-ii erau ucişi.

Deosebit de revelatoare pentru atestarea die Experimente an lebendingen Menschen, a experienţelor pe oameni vii, sunt mărturiile şi recunoaşterile din cadrul proceselor intentate după eliberare.

Procurorul: Baumkötter, vă este cunoscut în ce constau experienţele cu flegmoane?

Baumkötter: …. Se făceau incizii pe coapsele deţinuţilor destinaţi pentru aceasta, iar inciziile se umpleau cu cârpe vechi şi paie murdare. Aceasta provoca septicemia urmărită, în urma căreia au murit mulţi oameni.

Procurorul: S-au făcut experienţe cu cianură de potasiu?

Baumkötter: Da! Aceasta s-a întâmplat la sfârşitul anului 1944 sau la începutul anului 1945, când, în lagăr, a venit inspectorul sanitar al lagărelor de concentrare, Standartenführer-ul SS Nolling. Încă înainte de aceasta, un deţinut fusese ales pentru o experienţă specială. A trebuit să-l conduc pe inspectorul sanitar la crematoriu. Pe drum, Nolling a scos din tabacheră o mică fiolă de 1 cm3; fiola a fost introdusă în gura deţinutului respectiv şi acesta a trebuit s-o sfărâme între dinţi.

Procurorul: După cât timp a intervenit moartea?

Baumkötter: Am constatat că moartea intervenise după numai 15 secunde.

În privinţa experienţelor cu hormoni sexuali, La Nürnberg a avut loc următorul dialog:

M. Dubost: Întotdeauna mortale? Fiecare experienţă trebuie, deci, asimilată cu un asasinat ....

Balachowsky: În blocul 50 am văzut fotografii ale unor arsuri fosforice făcute în blocul 46. Nu trebuie să fii specialist ca să-ţi dai seama ce aveau de suferit aceşti oameni, a căror carne a fost arsă până la os. După 3 luni, când experienţele au luat sfârşit, toţi supravieţuitorii au fost lichidaţi.

 

 

Întrebare:

La ce se referă, mai precis ce anume vrea să spună, ori să ascundă atât de frecvent folositul cuvânt Sonderbehandlung?

 

Răspuns:

 

SS-iştii asasinau fără reţineri. Nici în alegerea metodelor nu aveau nici un fel de scrupule. Ucideau fără să obosească, fără să le pese de urmări. Nu se temeau de nimeni şi de nimic. Totuşi, când se refereau la activitatea lor de asasini deveneau pedanţi, îşi alegeau cuvintele, se dădeau în vânt după eufemisme.

Ei nu pomeneau niciodată despre deportări, ci vorbeau discret, pedant, despre „mutări”, „strămutări”, „evacuări” şi rar de tot despre „expulzări spre Răsărit” .

Exterminarea în masă a evreilor începuse să funcţioneze pe bandă rulantă, în adevărate fabrici ale morţii. Numai la Birkenau-Auschwitz, în cele patru clădiri uriaşe care îngemănau fiecare câte o hală uriaşă (în care puteau fi înghesuiţi 2000 de oameni pentru a fi gazaţi) cu câte 15 cuptoare (zidite la etajul superior) transformau în fum şi cenuşă 12 000 de oameni în 24 de ore.

La 6 Iunie, când eu, întreaga mea familie am sosit la Auschwitz, toate cele 4 crematorii funcţionau zi şi noapte.

Naziştii continuau să nu pomenească despre „exterminări şi lichidări”, ci vorbeau discret, pedant despre „acţiuni speciale, despre „tratament special”, despre „cazare specială”.

Din intenţia lor de a lichida până la unul evreii din Europa, naziştii n-au făcut niciodată un secret. Totuşi, ei ocoleau expresia „exterminarea totală a evreilor” şi vorbeau eufemistic despre „soluţia finală”, despre „rezolvarea definitivă a problemei evreieşti ”.

S-a acordat Gesonderte Unterbringung, cazare specială la 21 ianuarie 1943 unui număr de 1 582 de persoane, dintre care 602 bărbaţi şi 980 de femei şi copii; la 24 ianuarie 1943 unui număr de 1 801 persoane, dintre care 623 bărbaţi şi 1 178 de femei şi copii; la 27 ianuarie 1943 unui număr de 709 persoane, dintre care 197 bărbaţi şi 512 de femei şi copii.

Gesonderte Unterbringung, cazare specială s-a acordat bărbaţilor datorită slăbiciunii fizice, iar femeilor în majoritate deoarece au fost cu copii.

Am stat aproape 4 luni în lagărul „E”- Birkenau şi am urmărit zilnic convoaiele ce se îndreptau spre camerele de gazare spre a li se aplica Sonderbehandlung, tratament special ori Gesonderte Unterbringung, cazare specială. Aproape 4 luni am urmărit zi şi noapte cum izbucnea fumul pe coşul crematoriilor după fiecare convoi. Firele de cenuşă fină spulberate de vânt mi-au pătruns în ochi, în urechi, în gură. Şi, totuşi, şi acum, după 63 de ani nu pot să nu mă cutremur amintindu-mi cinismul, sadismul cu care SS-iştii au fost în stare într-o corespondenţă oficială să scrie limpede, fără echivoc drept motiv al exterminării prin gazare a mii de femei: deoarece au fost cu copii”. Da, şi mamei mele i s-a aplicat  Sonderbehandlung, exterminare prin gazare, deoarece au fost cu trei copii lângă ea – fraţii mei mai mici.

Dintre toate eufemismele cel mai frecvent întrebuinţat a fost Sonderbhandlung (SB), tratament special. „Pentru a se înlătura orice posibilitate de înţelegere greşită”, încă la 20 Septembrie 1939, Reinhardt Heydrich, într-o circulară adresată tuturor oficiilor de conducere şi oficiilor poliţiei de stat” preciza următoarele la punctul 4: „.... se va face deosebire între cei ce pot fi lichidaţi pe calea obişnuită de până acum şi aceia care trebuie supuşi unui Sonderbhandlung,  unui tratament special. În cazul din urmă este vorba de asemenea stări de fapt care – datorită caracterului lor reprobabil, periculozităţii lor sau efectului lor propagandistic – se cuvin a fi înlăturate printr-o procedură brutală, anume prin execuţie, fără a se ţine seama de persoană”.

Într-un ordin circular al lui Heinrich Himmler din 20 Februarie 1942, la punctul 5 se preciza: „Die Sonderbehandlung, tratamentul special se efectuează prin ştreang….

Când naziştii trec la exterminarea în masă a evreimii şi, îndeosebi, după ce pun la punct exterminarea prin gazare, lichidarea unor transporturi întregi de evrei ori nimicirea unor mari mase la faţa locului, acţiunea era invariabil denumită prin expresia Sonderbehandlung, tratament special.

În raportul „asupra evenimentelor din U.R.S.S. nr. 124” din 25 Octombrie 1941 la pagina 6 se arată: Din cauza extremei primejdii de epidemii, la 8 Octombrie 1941 a început lichidarea până la ultimul om a evreilor aflaţi în ghetoul de la Vitebsk. Numărul evreilor care vor fi supuşi Sonderbehandlung, tratament special, este de circa 3 000”.

La 1 Mai 1942 guvernatorul şi Gauleiter-ul de atunci al districtului Watheland, Arthur Greiser, raporta lui Himmler: „Acţiunea de Sonderbehandlung, tratament special a 100 000 de evrei din teritoriul districtului meu, aprobată de dv … va putea fi încheiată în următoarele 2-3 luni.”

La Birkenau-Auschwitz, Sonderbehandlung, tratament special – indiferent că se referea la un deţinut, la o baracă ori la un întreg transport – echivala cu: lichidare prin gazare. O. Kraus şi E. Kulka îşi amintesc: Când blocul nr 7 se umplea de bolnavi – şi aceasta se întâmpla o dată la 2 -3 săptămâni, iar uneori în fiecare săptămână – venea ordinul de alcătuire a aşa-zisului transport pentru Sonderbehandlung, tratament special.

SS-istul însărcinat cu supravegherea infirmeriei (Sanitätsdienstgehilfe = S.D.G.), sau uneori chiar medicul SS stabilea numărul celor cărora urma să li se aplice tratamentul special. Deţinuţii cu funcţii din infirmerie erau obligaţi să livreze într-un termen scurt numărul respectiv de bolnavi.

Uneori expresia Sonderbehandlung, tratament special era înlocuită cu una şi mai cinică: Gesonderte Unterbringung, cazare specială. Din  înseşi documentele oficiale naziste reiese că şi prima şi a doua expresie semnificau acelaşi lucru: asfixiere în modernele camere de gazare ale Birkenau-ului.

 

 

Întrebare:

În lagărele prin care aţi fost, aţi întâlnit şi oameni aparţinând altor naţionalităţi?

 

Răspuns:

 

Dintre toate lagărele de concentrare naziste, cel mai cumplit a fost KZ-Birkenau. Din zecile de lagăre aparţinând de Birkenau, în 1944, iadul l-a reprezentrat lagărul E, supranumit Zigeunerlager, lagărul pentru ţigani.

Din cei peste 200 000 de ţigani care au căzut victimă nazismului, 22 696 au fost duşi la Birkenau-Auschwitz, în lagărul E, de unde şi denumirea: Zigeunerlager. În 1944, când evreii deportaţi din Ungaria au ajuns în lagărul E, supranumit Zigeunerlager, mai erau în viaţă doar câteva mii de ţigani. Noi, cei deportaţi din nordul Transilvaniei anexate de horthyşti, am fost înghesuiţi în barăcile din stânga aleii care despărţea lagărul în două şi de-a lungul căreia se înşiruiau barăcile. Rromiii – în cele aflate de partea cealaltă.

Ei locuiau împreună cu familiile şi stăpâneau şi aleea. Nouă ne era teamă să ieşim de pe platourile dintre barăci. Abia sosiţi, încă nu ne dezmeticisem în ce lume am fost aruncaţi. Iar pe arunci, la începutul acelei veri, toţi Blockälteste şi Vertreter-ii, şefi şi dumnezei atotputernici peste barăcile noastre, erau rromi. Nu rromi oarecare, ci selecţionaţi dintre cei mai sadici, mai duri.

Într-o noapte cu cer înstelat din mijlocul acelei veri fierbinţi a lui 1944 s-a ordonat Blocksperre, închiderea barăcilor. Era la ora 22. Apoi, până în zori, lagărul a fost zguduit de uruitul dubelor şi lătratul câinilor-lup, de ţipetele SS-iştilor şi urletele rromilor, de răcnetele şi blestemele lor.

În noaptea aceea interminabilă, cu cerul înstelat, au fost gazaţi şi arşi, până la unul, toţi rromii care mai erau în viaţă în lagărul E din Birkenau-Auschwitz. Au fost arşi de-a valma copii născuţi în lagăr şi tinere ţigănci care mai visau să fie furate de flăcăi şi purtate pe armăsari iuţi ca fulgerul prin pădurile Bavariei, pe cărări ascunse, numai de ei ştiute; au fost arşi toţi: Blockälteste –rii şi Vertreter-ii, şefii şi dumnezeii atotputernici ai barăcilor noastre, împreună cu ţigănci care ghiceau în ghioc, ori în bobi şi cărţi, prezicând până în ultima clipă că vor mai apuca să-şi refacă şatra, ori caravana, că vor mai sălta salbele pe sânii fetelor lor dezlănţuite în dansuri îndrăcite pentru toate nunţile nenuntite şi pentru toţi copii nebotezaţi din clipa în care în câmpiile Saxoniei, în satele Turingiei, la marginea oraşelor Belgiei sau pe drumurile asfaltate ale Olandei, căruţele, caravanele şi casele lor au fost înconjurate de maşini şi SS-işti cu automatele gata să tragă, iar ei au fost aruncaţi în camioane şi deportaţi.

Da, în noaptea aceea, urmaşii faimoşilor rromi care au făcut contrabandă cu mătăsuri de Lyon, ai celor care secole de-a rândul au desfătat cu cântecele şi jocurile lor castelanii din Valea Rinului, oameni ce nu puteau trăi fără să se ştie liberi, să străbată satele şi oraşele, drumurile, munţii şi câmpiile când şi cum vor, să iubească şi să-şi facă dreptate după legile şi datinile lor, având martori doar luna şi stelele, au fost duşi toţi, până la unul, direct în camerele de gazare.

În zori ne-am îmbulzit la marginea platourilor dintre barăci – pe aleea din mijlocul lagărului încă tot nu îndrăzneam să păşim – şi am privit spre barăcile înşiruite de-a lungul celeilalte laturi a aleii. Acolo, nici o mişcare. Un pustiu înspăimântător. Barăcile, cu uşile lor mari, date în lături, păreau uriaşe morminte goale, profanate. Sus, cerul nu se vedea din cauza unui strat dens de fum negru-vânăt, înecăcios. Din când în când, stratul acela gros de fum era săgetat de uriaşe limbi de foc şi de scântei ce izbucneau pe coşul crematoriului şi care se ciocneau şi dispăreau ca stelele căzătoare.

În noaptea aceea, nimeni nu auzise nici un şuierat de locomotivă, nici uruit de roţi. Dar rromii nu mai erau. În partea de lagăr locuită până atunci de ei nu mai exista nici o mişcare. Doar stratul dens de fum negru-vânăt, înecăcios se lăsa tot mai jos peste barăcile pustii, cu uşile larg deschise, ca nişte uriaşe morminte golite, profanate ....

În lagărul E nu mai existau rromi. Nu a mai rămas în viaţă nici măcar unul singur. Dar lagărului E i s-a zis în continuare Zigeunerlager, lagăr pentru ţigani.

Anul acesta, în fostul lagăr E, se ridică o statuie pentru cinstirea şi păstrarea memoriei rromilor care au pierit la Birkenau-Auschwitz, în Holocaust.

 

 

Întrebare:

Care pot fi motivele şi scopul acţiunilor de contestare a însăşi existenţei camerelor de gazare?

 

Răspuns:

 

Deceniile se scurg implacabil şi, odată cu ele, inevitabil, numărul supravieţuitorilor Marii Tragedii fără asemănare numită Holocaust scade mereu apropiindu-se de sfârşit. În acelaşi timp, oricât este de dureros, trebuie să recunoaştem că numărul negaţioniştilor – pe alocuri - creşte, iar unii dintre ei devin chiar mai agresivi.

Repetă la infinit aceleaşi idei, fac mereu aceleaşi afirmaţii, emit teze lipsite de orice temei, fără nici o argumentare cât de cât credibilă, născocesc „stări de fapt” de-a dreptul absurde.

Fără îndoială, una din cele mai intens propagate teze – susţinută cu încăpăţânare de către toţi negaţioniştii – se referă la „inexistenţa camerelor de gazare”.

Într-un capitol distinct, cunoscutul negaţionist Jürgen Graf în cartea sa „Holocaust” tradusă, apărută şi difuzată în România cu 5 ani în urmă, într-o formă prescurtată, se zbate să convingă că a descoperit “Călcâiul lui Ahile” al tezei existenţei camerelor de gazare afirmând că nimeni până acum nu a fost în stare să prezinte “nici cea mai mică imagine a acestor camere de gazare!”.

După ce înşiră un număr de titluri de autori cunoscuţi, el conchide: „După ce am aprofundat cărţile menţionate, chiar dacă vom mai citi încă zece, douăzeci, cincizeci sau o sută de alte opere monumentale despre Holocaust, nu vom găsi nicăieri o descriere tehnică a camerelor de gazare”.

Afirmaţiile de mai sus ale lui Jürgen Graf sunt simple minciuni, la fel ca toate constatările negaţioniştilor declarate bombastic şi arogant, dar care
n-au nimic comun cu realitatea, cu adevărul. Sunt zeci, sute, mii de scrieri dedicate acestui subiect. Pe baza lor se poate înfăţişa cu exactitate, întregul drum de străbătut, de la primele dube încărcate cu fiinţe nevinovate care în drum spre groapa ori şanţul săpat erau ucise cu gazul de la eşapament introdus printr-o banală ţeavă în maşină, până la ultramodernele camere de gazare de la Birkenau-Auschwitz. Începutul a fost apreciat repede ca primitiv.

Metoda avea fel de fel de inconveniente. Şoferii, cât erau ei de SS-işti, auzind cum se zbat victimele în spatele lor, nu reuşeau să apese în mod constant pe accelerator. Şi asupra psihicului echipelor de SS-işti, care aşteptau momentul aruncării victimelor în gropi comune, ţipetele şi zvârcolirile celor asfixiaţi aveau efecte nedorite.

Semnificativ în acest sens este raportul înaintat de SS Untesturmführer-ul Becker superiorilor săi la 16 Mai 1942: [ … ] Otrăvirea cu gaze nu se făcea întotdeauna în modul cuvenit. Pentru a termina cât mai repede operaţia, şoferii apasă pe accelerator până la refuz: din această cauză, persoanele executate mor înăbuşite, în loc să adoarmă, aşa cum prevăd instrucţiunile. Indicaţiile date de mine au avut drept rezultat că, printr-o corectă fixare a pedalei, moartea survine mai repede, iar deţinuţii adorm liniştit. Nu s-au mai observat feţe schimonosite şi excremente, aşa cum se observa înainte. [ … ] Pentru a feri oamenii de aceste consecinţe dăunătoare, aş ruga să se dea indicaţiile corespunzătoare.

Prima încercare de a se trece la modernizarea avut loc la Treblinka. Aici au început să se construiască camere de gazare prevăzute cu ţevi pentru captarea gazelor de evacuare provenite de la motoare de maşini de transport ori tancuri vechi.

Când, în vara lui 1942, Rudolf Höss, comandantul lagărului Birkenau-Auschwitz, a fost trimis să studieze la Treblinka modul de exterminare prin gazare, a rămas profund dezamăgit de primitivismul metodei ce i s-a prezentat. După cum el însuşi a mărturisit, înainte de a fi spânzurat, camerele erau mici, motoarele se defectau frecvent, planul nu se îndeplinea, ritmul era lent. În 6 luni abia 80 000 de persoane!

Întors acasă, la Birkenau-Auschwitz, s-a pus pe treabă. Ajutat de specialişti – doctori, chimişti, constructori, toţi ucigaşi de profesie – a construit camere de gazare de înaltă capacitate. El (comandantul de la Treblinka – nn) a declarat Höss – folosea în camerele de gazare gaz monoxid, dar mie nu mi s-au părut  destul de eficiente metodele sale. Aşa că atunci când am construit edificiul de exterminare de la Auschwitz- Birkenau, am recurs la Zyklon B, un acid cianhidric cristalizat, pe care îl introduceam în camera morţii printr-un mic orificiu. În funcţie de condiţiile climaterice, oamenii mureau în 3 până la 15 minute. Ştiam că sunt morţi de îndată ce nu mai auzeam ţipete. De regulă lăsam să mai treacă vreo jumătate de oră până să deschidem uşile şi să îndepărtăm cadavrele. Leşurile odată scoase afară, detaşamentele noastre speciale le luau inelele de pe degete şi aurul dentar din gură. Eine andere Verbesserung, o altă perfecţionare, în comparaţie cu Treblinka a fost înfăptuită prin construirea camerelor de gazare care puteau cuprinde deodată 2 000 de oameni, pe când cele 10 camere de gazare de la Treblinka nu puteau cuprinde decât 200 de oameni.

Este de-a dreptul ridicol să susţii că nu există nici o dovadă, un document, o descriere a camerelor de gazare care să ne permită să ne imaginăm cum arătau acestea şi ce se întâmpla în interior.

În arhiva Muzeului de la Auschwitz, oricare vizitator poate vedea până şi schemele proiectelor de edificare a fiecărei clădiri din cele 4 crematorii, inclusiv semnătura proiectanţilor. Există şi corespondenţa dintre comandantul lagărului Auschwitz şi directorul întreprinderii constructoare.

După ce negaţioniştii au constatat că a nega pur şi simplu existenţa fizică a crematoriilor şi a camerelor de gazare nu numai că nu convinge dar aproape nici nu mai este băgată în seamă, au început să spună acelaşi lucru folosind alte cuvinte.

Simulând că nu vor altceva decât adevărul, ei pun aceeaşi întrebare folosind alte cuvinte, încercând să pară şi mai preocupaţi de aflarea adevărului.

Cum se poate că nu există nici un document, nici o schiţă, nici o imagine – întreabă ei fără să le tremure glasul – care să ne sugereze cum arată interiorul unei camere de gazare, ce instalaţii existau, cum funcţionau?

Ce şi cum se întâmpla acolo, că intrau în loturi de până la 2 000 de oameni îmbrăcaţi în hainele cu care au călătorit, unii chiar şi cu câteva mici bagaje – cele mai multe familii erau alcătuite din câte 3 şi chiar 4 generaţii – şi în mai puţin de oră erau transformaţi în fum şi cenuşă?

Aş putea să răspund folosindu-mă de descrierea cea mai autorizată, adică de mărturia lui Rudolf Höss, comandantul lagărului care s-a ocupat de construirea întregului complex de exterminare în masă prin gazare şi ardere de la Birkenau, a asigurat buna funcţionare a tuturor instalaţiilor, a comandat şi supravegheat întregul proces de la debarcarea deportaţilor (în procent de peste 90% evrei) din vagoane şi până las transformarea, din prima zi a sosirii – a marii lor majorităţi – în fum şi cenuşă.

Nu-l citez pe Rudolf Höss, deoarece părerea lui Jürgen Graf şi aproape a tuturor negaţioniştilor este că toate recunoaşterile crimelor săvârşite de către căpeteniile nazite la Nürnberg au fost smulse prin tortură.

Voi reda cât se poate de concis descrierea camerelor de gazare şi procedeul folosit în primăvara şi vara lui 1944, făcută de doctorul Nyiszli Miklós (deportat din Oradea cu întreaga familie), în cartea pe care a publicat-o la mai puţin de un an de la întoarcerea acasă: „Am fost medic autopsier al doctorului Mengele în crematoriul de la Auschwitz”. El a rămas la Birkenau-Auschwitz până la 18 Ianuarie 1945 când a fost evacuat întregul lagăr.

În tot acest timp, el a stat împreună cu cei din Sonderkommando în clădirea unui crematoriu şi avea bilet de liberă trecere la toate cele patru crematorii.

Cartea la care mă refer a fost acceptată ca probă de către Tribunalul de la Nürnberg. Iată, în rezumat, capitolul consacrat camerelor de gazare.

Prima selecţionare, făcută pe rampa de sosire, imediat după coborârea din vagoane, durează puţin. Coloanele din stânga, alcătuite, de fiecare dată din mame şi copii până la 14 ani, bătrâni şi bolnavi sunt dirijate direct spre unul dintre cele patru crematorii. Porţile se deschid şi circa 2 000 – din aproximativ 3 000 câţi sosesc, de regulă, cu o garnitură de 50 de vagoane – intră în incinta crematoriului.

Ajunsă în faţa clădirii, coloana coboară 10 -15 trepte de beton spre o imensă hală de la subsol. Deasupra uşii o tablă anunţă – în limbile germană, franceză, greacă şi maghiară: “Baie şi dezinsecţie”. În mijlocul halei, la distanţe egale, se înşiruie stâlpi de beton. În jurul lor şi a pereţilor laterali bănci de lemn, deasupra cuiere.

Cele ce urmează de aici încolo nu ştie nimeni pe lume, pentru că cei ce ştiu şi ar putea povesti prin ce au trecut după ce au parcurs drumul morţii, adică trei sute de metri de la rampă până aici, nu se mai întorc niciodată printre cei vii. Aşadar, coloana din stânga merge de-a dreptul la crematoriu, şi nu într-un lagăr special pentru bătrâni, bolnavi şi copii, unde deţinuţii incapabili de muncă poartă de grijă celor mici, aşa cum le spun santinelele SS oamenilor îngrijoraţi ce se înşiră în coloana din dreapta.

Deportaţii păşesc încet, osteniţi. Copiii, somnoroşi, se agaţă de hainele mamelor lor. Sugarii în faşă sunt purtaţi în braţe. Însoţitorii SS-işti rămân în afara porţii. Conform avizului de la intrare, accesul străinilor, chiar şi al SS-iştilor din exterior, este interzis!

Lotul este introdus într-o sală lungă de vreo douăzeci de metri, spoită în alb şi puternic iluminată. Pe mijlocul ei se înalţă un şir de stâlpi de beton. În jurul stâlpilor şi de-a lungul pereţilor laterali se află bănci de lemn. Deasupra băncilor, cuiere şi deasupra fiecărui cuier, un număr. Afişe scrise în diferite limbi anunţă că fiecare ins să-şi aşeze hainele şi încălţămintera, legate laolaltă, pe câte un cuier şi să ţină minte numărul respectiv, ca la întoarcerea de la baie să nu se producă învălmăşeală inutilă.

În sală se află 2 000 de oameni: bărbaţi, femei, copii. Apar soldaţii SS. Răsună ordinul: „Toată lumea se dezbracă! Timpul e limitat; zece minute!” Bătrânii, bunicii, soţiile, soţii, copiii stau încremeniţi. Femei, fete pudice schimbă priviri nedumerite, întrebându-se: oare au înţeles bine?

În zece minute, toată lumea e în pielea goală. Hainele, încălţămintea legată cu şireturile ei, sunt atârnate pe cuiere, şi fiecare om caută să memoreze numărul cuierului respectiv ....

SS-iştii îşi fac drum prin mulţimea înghesuită pentru a ajunge la uşa de lemn de stejar cu două aripi, din fundul sălii. Uşa se deschide. Oamenii goi se îmbulzesc în sala următoare, de asemenea bine luminată. Pe mijlocul ei, la depărate de câte treizeci de metri, se înalţă de la pardoseala de beton până la plafon patru stâlpi. Nu sunt stâlpi de susţinere, ci burlane sau tuburi pătrate din tablă, perforate de jur împrejur ca nişte grătare.

Toată lumea a intrat în sală. Răsună ordinul: „SS-iştii şi Sonderkommando-ul părăsesc încăperea!” Aceştia ies şi-şi controlează efectivul. Uşile se închid. Lumina se stinge din exterior.

În această clipă afară se aude huruitul unui motor de automobil. Soseşte un autoturism cu crucea roşie, din care coboară un ofiţer SS şi un SDG Sanitätsdienstgefreiter, caporal sanitar. Acesta din urmă ţine în mână patru cutii de tablă, vopsite în verde.

Cei doi intră pe peluză, unde, la depărtare de câte treizeci de metri, ies din pământ nişte coşuri de aerisire joase, construite din beton. Se duc la primul coş. Îşi fixează măştile de gaze. Scot placa de beton cu care este acoperit coşul. Lovesc capacul patent al unei cutii verzi şi toarnă conţinutul ei – nişte granule liliachii de mărimea unui bob de fasole – în gura coşului. Granulele astfel introduse cad în tuburile de tablă perforată din încăperea de la subsol, unde sunt prinse fără posibilitate de împrăştiere. Este Zyklon B sau clor sub formă de granule, care, de îndată ce vin în contact cu aerul, produc gaze. Gazele ies prin perforaţiile tuburilor şi în câteva clipe inundă încăperea plină de oameni. Astfel, în cinci minute, este lichidat un transport.

Instalaţiile moderne de ventilare evacuează repede gazele din sală, dar mai rămân cantităţi mici în spaţiile dintre cadavre şi inspirarea, chiar după câteva ore, a acestor resturi de gaze provoacă o tuse sufocantă. De aceea, echipa din Sonderkommando care intră cu furtunurile de apă poartă măşti de gaze. Sala este din nou puternic luminată, dezvăluind un tablou îngrozitor.

Cadavrele nu zac uniform pe pardoseală, ci se înalţă într-un morman de forma unui turn înalt de câţiva metri. Aceasta pentru că gazele ucigătoare emanate de granulele aruncate în tuburile perforate infestează aerul începând de jos şi saturează treptat atmosfera întregii săli. Victimele nenorocite sunt silite să se calce în picioare, căutând să se caţere peste mormanul de trupuri vii, întrucât cu cât sunt mai sus, cu atât mai târziu inspiră gazele asfixiante.

Ce luptă cumplită pentru viaţa pe care şi-o prelungesc cu cel mult unul sau două minute! Dacă ar fi putut gândi, şi-ar fi dat seama că zadarnic îşi calcă în picioare părinţii, soţiile, copiii. Dar aici nimeni nu mai poate raţiona! Acţiunile lor sunt reflexe ale instinctului de conservare. Am observat că la baza turnului de cadavre se află sugarii, copiii, femeile şi bătrânii, iar în vârf inşii mai viguroşi.

Cadavrele sunt încolăcite de-a valma; şiroaie de sânge se preling din nas şi din gură. Trupurile sângerează de asemenea, pentru că în lupta cu moartea s-au zgâriat unii pe alţii. Capetele sunt tumefiate şi învineţite, figurile, atât de deformate, încât sunt de nerecunoscut.

Totuşi, cei din Sonderkommando identifică uneori printre morţi pe membrii familiei lor .... Groaza unei asemenea întâlniri mă înspăimântă şi pe mine!

Deşi n-am nici o misiune, am coborât printre cadavre. Mă simt dator faţă de omenire ca în cazul când, printr-o minune, soarta va face să scap viu de aici – ceea ce cu mintea limpede nu pot spera – să pot relata observaţiile unui martor ocular.

Un grup de oameni din Sonderkommando, încălţaţi cu cizme de cauciuc înalte, înconjoară mormanul de cadavre şi-l inundă cu jeturi puternice de apă, pentru a spăla cadavrele de fecalele ce se evacuează în mod normal în cazul morţii prin sufocare, adică prin gaze asfixiante.

După această „baie” a cadavrelor – câtă sfâşiere, câtă detaşare cere această muncă din partea Sonderkommando-ului! – urmează demolarea mormanului de cadavre. Grea sarcină; încheieturile mâinilor încleştate, cu pumnii strânşi, trebuie prinse în nişte curele şi astfel cadavrele ude ce alunecă pe pardoseală sunt târâte în sala alăturată. Aici funcţionează patru elevatoare mari. Morţii sunt încărcaţi câte douăzeci – douăzeci şi cinci pe o platformă. O sonerie îl anunţă pe manipulant că încărcătura este completă. Atunci elevatorul porneşte şi urcă în sala de incinerare, unde se deschid automat aripile unei uşi mari. Acolo aşteaptă echipa de remorcare. Braţele cadavrelor sunt iarăşi prinse în lanţuri pentru a fi trase de-a lungul jgheabului anume construit în pardoseala de beton şi depuse în faţa celor cincisprezece cuptoare.

Cadavrele bătrânilor, tinerilor, copiilor zac pe beton în şiruri lungi. Din nasul, gura şi trupul lor zdrelit în urma târârii pe pardoseală curg şiroaie de sânge care se amestecă cu apa ce curge continuu din robinete montate în pardoseala de beton.

Cadavrele sunt întoarse cu faţa în sus. O echipă de 8 – 10 Häftling-i cu câte o rangă de fier în mână, descleştează maxilarele cadavrelor iar cu un cleşte în cealaltă, extrag, mai exact rup, punţile, coroanele, lucrările de  aur existente în cavitatea bucală şi le aruncă într-o găleată.

Apoi, cadavrele sunt aşezate câte 3, pe nişte cărucioare mobile confecţionate din plăci de oţel. Uşile de fier ale cuptoarelor încinse se deschid automat, iar cărucioarele sunt împinse înăuntru. În douăzeci de minute, toate cadavrele sunt transformate în fum şi cenuşi şi un nou lot este introdus.

Fiecare crematoriu din Birkenau-Auschwitz avea 15 asemenea cuptoare care puteau funcţiona zi şi noapte fără întrerupere.

 

 

Întrebare:

Ce era mai greu în lagărele de concentrare? Să trăieşti sau să mori?

 

Răspuns:

 

În lagărele de concentrare totul era greu, dureros de greu. Şi să flămânzeşti ani de zile, şi să fii schingiuit zilnic, şi să n-ai unde şi cu ce te spăla, şi să porţi saboţi în picioarele goale, pline de răni, şi să nu mai ştii nimic de ai tăi, şi să munceşti ca un sclav. Şi să fii cobai pentru experienţe. Era enorm de greu să trăieşti şi aproape imposibil să supravieţuieşti.

Uşor era un singur lucru: să mori.

Moartea, der Tod, era la ea acasă.

În lagărele de concentrare totul era îngrozitor de uniform. Mereu şi peste tot aceleaşi garduri de sârmă ghimpată, aceiaşi stâlpi de susţinere încovoiaţi spre interior, aceleaşi turnuri de pază cu aceiaşi SS-işti, aceleaşi barăci, aceiaşi Kapo, Block  şi  Lagerälteste-ri, aceleaşi comenzi, aceleaşi înjurături şi aceleaşi pedepse, aceleaşi mizere porţii de mâncare, aceleaşi boli, aceleaşi gemete şi blesteme.

Numai der Tod, moartea, era inimaginabil de variată. În lagărele de concentrare puteai să mori: rupt în bătăi, călcat în picioare sau izbit cu capul de zidul Bunker-ului. Puteai să mori aruncat în prăpastie în timp ce cărai bolovani pe o creastă, aruncat de pe zid ori de pe schelă sau aruncat peste firele de sârmă ghimpată purtătoare de curent de înaltă tensiune. Puteai să mori spânzurat de gât, de picioare ori cu mâinile răsucite şi legate la spate. Puteai să mori sugrumat, ori înecat într-o baltă cu mai mulţi deodată sau singur, într-o găleată cu apă. Puteai să mori schingiuit, torturat, sfâşiat de câini-lup sau îngropat de viu în pământ, până la bărbie. Puteai să mori datorită unor injecţii făcute cu diferite otrăvuri în venă, direct în inimă sau în plămâni. Puteai să mori împuşcat în ceafă, mitraliat, sfârtecat de grenade sau pârjolit cu aruncătoarele de flăcări. Puteai să mori zăvorât în trenurile morţii, asfixiat în primitive dube sau moderne camere de gazare. Puteai să mori îngheţat în căzi cu apă rece ori ţinut în pielea goală iarna, afară, în zăpadă şi stropit din 30 în 30 de minute cu apă. Puteai să mori ars în şanţuri, pe rug sau în crematorii.

În lagărele de concentrare, unde der Tod, moartea, era la ea acasă puteai să mori şi de moarte naturală. Şi au murit mulţi, sute de mii, de moarte naturală: de foame …. de sete …. de epuizare …. de boală …. de dor. Dor de copii, de părinţi, de soţie, de iubită …. Dor de casă …. de ţară …. de libertate …. dor de viaţă …. V…I…A…Ţ…Ă!