Răspuns:
HIMMLER
Călău prin
vocaţie, Heinrich Himmler organiza asasinatele din pasiune şi calcul.
Contrar lui Göring, nu-i plăcea să se afişeze în public, să
facă paradă de ranguri, titluri, decoraţii şi
bogăţiile jefuite. Instalat în camera nr. 318, la etajul IV, în
faimoasa clădire de pe Prinz Albertstrasse nr. 8, din Berlin, dirija
asasinatele – de la uciderile individuale până la exterminările în
masă – în toată Europa şi chiar pe celelalte continente.
Îşi privea
subordonaţii cu ochi ficşi, acoperiţi de lentilele
pince-nez-ului, şi le ordona – în timp ce-şi mângâia mustăcioara
– locul, proporţiile şi ritmul exterminărilor.
Uneori avea senzaţia
că sângele victimelor îl stropesc, îl mânjesc. „Inima lui de măcelar”, cum i-o caracterizase unul din
fondatorii partidului nazist, Gregor Strasser, nu se sinchisea; îl deranja
totuşi, pedant cum era, că cineva ar putea observa petele de sânge de
pe trupul său. De aceea, locul său preferat pentru studierea
dosarelor şi hotărârea execuţiilor nu era camera nr. 318 de la etajul
IV, ci un apartament compus din două mici încăperi amenajate la
subsolul aceleiaşi clădiri. Îşi aroga descoperirea că asasinatele cu
cât sunt de proporţii mai mari cu atât se cer iniţiate, planificate
şi dirijate mai pe ascuns, în taină.
Nu avea nici 30 de ani
când, în 1929, s-a cocoţat în vârful SS-ului.
În 1927, la întemeierea sa, Schutz-Staffel-ul,
SS-ul, cuprindea abia 280 de membri.
Peste doi ani, numărul lor crescuse la 52 000. Heinrich Himmler a făcut
apoi din SS cea mai monstruoasă
instituţie de teroare, un aparat de ucidere cu zeci şi zeci de
ramificaţii, dispunând de o armată de ucigaşi ce ajunsese la
câteva sute de mii. Acaparase şi înglobase Gestapo-ul şi SD-ul,
toate organismele, şi nu erau puţine, ce se ocupau de supravegherea
şi lichidarea oamenilor care aveau, erau denunţaţi ori
bănuiţi că au în cap alte idei, alte gânduri decât cele debitate
de Führer. La baza SS-ului a pus două principii: selecţia rasială
şi supunerea oarbă. Cel care va fi necredincios, fie numai cu gândul,
va fi izgonit din SS şi vom avea
grijă – ameninţa lugubru Himmler
– să dispară din lumea celor vii.
Ober-călău peste o armată de călăi, Himmler îşi asumase o
grămadă de funcţii; Reichsführer
SS, şef al Gestapo-ului,
ministru de interne, Reischsleiter al
partidului nazist, comandant-şef al grupului de armate Vistula …
Dar funcţia lui cea
mai de temut, pentru care toţi din Reich,
inclusiv toţi potentaţii, tremurau în faţa lui era alta:
Heinrich Himmler reprezenta „ochii, urechile şi biciul” lui
Hitler.
Participant şi
părtaş la „Bierputsch”-ul din 9 Noiembrie 1923, s-a
apucat, de pe atunci, să întocmească liste de dosare. Înşira la
nesfârşit numele adversarilor lui Hitler. Începând cu 1929, ajuns Reichsführer SS, a condus nemijlocit toate asasinatele,
ciocnirile şi răfuielile cu cei care se opuneau nazismului.
După venirea la
putere a lui Hitler, Himmler
şi-a continuat cu zel sporit meseria.
Adept al unei
răfuieli de proporţii, bruşte şi radicale cu toţi
adversarii potenţiali ai Führer-ului
şi ai lui personal, s-a numărat printre iniţiatorii faimoasei „nopţi a cuţitelor lungi” (30
Iunie 1934). SS-iştii şi Gestapo-viştii, în echipe de câte
doi, sunau la uşa cabinetelor de lucru sau a apartamentelor unor generali
şi foşti miniştri, directori şi avocaţi, politicieni
şi nazişti care cunoşteau prea multe despre trecutul
mişcării şi nu-şi ţineau gura. SS-iştii şi Gestapo-viştii
aşteptau să li se deschidă uşa şi, în loc de salut,
apăsau pe trăgaci. Lăsau victimele să se zbată pe
covor într-o baltă de sânge şi ei plecau repede. Nu că le era
frică. Dar aveau multe cabinete şi apartamente la care trebuiau
să sune. Listele cu adrese fuseseră alcătuite din vreme.
Himmler şi-a perfecţionat această îndeletnicire
toată viaţa. Întocmea dosare despre toţi şi despre toate.
Despre vârfurile ierarhiei naziste, despre şefii mai mari şi mai
mici, despre oameni de rând.
În aceste dosare se
înregistra totul. Cine cu cine se întâlneşte, când, unde şi ce
vorbeşte. Cine ce slăbiciune are, ce aventuri extraconjugale a avut; cui îi plac banii, cui jocul
de cărţi, cui femeile. Cine a ascuns o urmă de impuritate în
sânge, chiar dacă acel sânge „străin” a pătruns cu trei sau
chiar cu patru generaţii în urmă. Cu aceste dosare, Himmler ţesea intrigi,
şantaja, teroriza, stăpânea. Era cel mai temut din Reich, după Hitler.
Marea pasiune a lui Himmler, pe lângă multiplele
treburi poliţieneşti, a fost şi a rămas apărarea
„purităţii sângelui” Űbermensch-ilor.
A conceput SS-ul „ca un centru de iradiere a rasei
pure.” O fată pentru a se putea căsători cu un simplu SS-ist sau cu un subofiţer trebuia
să dovedească ascendenţa sa ariană până în 1800
şi până în 1750 dacă vroia să devină soţia unui
ofiţer din SS. Pentru a
grăbi înmulţirea rasei a fost gata să introducă poligamia
şi a aprobat ca la Birkenau,
Häftling-ii să fie supuşi unor degradante şi chinuitoare
experienţe ce urmăreau sporirea fertilităţii femeilor
germane. Şi tot sub pretextul apărării sângelui şi rasei
pure s-a ocupat nemijlocit de organizarea lagărelor de concentrare, de
buna funcţionare a tuturor fabricilor morţii.
A iniţiat şi
patronat toate experienţele pe oameni vii. Mai mult, îi plăcea
să fie considerat chiar autorul unor idei inedite în materie.
Urmărind experienţele lui Rascher, la Dachau, de îngheţare a oamenilor, a sugerat ca readucerea lor
la viaţă să se încerce prin obligarea a câte două femei
goale să se lipească de trupurile congelate ale victimelor. În acest
scop a dispus să se trimită la Dachau
deţinute din lagărul de femei de la Rawensbrück.
A inspectat personal KZ Birkenau şi a urmărit prin
vizetă cum se sufocă deportaţii în camerele de gazare; la Mauthausen a asistat la o execuţie
în masă prin împuşcare; după ce a vizitat Rawensbrück-ul, s-a introdus şi în acest lagăr de femei
metoda împuşcării în ceafă; zilnic, cel puţin 50 de
deţinute trebuiau exterminate astfel. Ţinea legături directe
şi permanente cu comandanţii principalelor lagăre de
concentrare.
Anii treceau,
lagărele se înmulţeau, exterminările se amplificau. El participa
nemijlocit la ele şi le urmărea cu aceeaşi insensibilă
„inimă
de măcelar”, cu aceeiaşi
ochi ficşi, ascunşi sub lentilele pince-nez-ului, mimând acelaşi
zâmbet dulceag în timp ce-şi mângâia mustăcioara. Se simţea
călit. Se adersa emfatic, arogant SS-iştilor;
„Majoritatea dintre voi ştie ce înseamnă
100 de cadavre aşezate unul lângă altul, 500 sau 1 000 de cadavre. Am
rezistat la aceasta până la capăt ... Aceasta ne-a călit”.
În realitate, când a
ajuns la capăt, când Reich-ul
s-a prăbuşit, călitul Ober-călău
a luat-o la fugă ca un iepure; a încercat să se ascundă ca un
laş. Şi-a ras mustăcioara pe care o mângâia cu atâta
tandreţe când asista la execuţii, şi-a aruncat pince-nez-ul prin
lentilele căruia privea cu ochi ficşi, de plumb, cum se zbat în
chinurile morţii Häftling-ii asfixiaţi
şi şi-a legat un ochi cu o bandă de pânză neagră; dar pe trup simţea mai tare ca
oricând pete de sânge şi-l chinuia ideea că acele pete de sânge s-ar
putea vedea prin uniforma lui neagră de Reichsführer; brusc, a rupt-o de pe el şi s-a îmbrăcat
cu nişte pantaloni civili, cu o tunică de simplu soldat al Wermacht-ului şi a pornit-o spre
apus, în mijlocul unui torent de refugiaţi.
O viaţă
întreagă a minţit, a înşelat şi s-a prefăcut. Era
sigur că-i va reuşi şi de data aceasta să mintă,
să înşele, să se prefacă. Ajuns în faţa unui post de
control britanic, s-a grăbit să întindă un bilet de liberă
trecere pe numele de Heinrich Hitzinger. Era sigur de sine, biletul era nou
nouţ. Or, tocmai acest lucru a generat suspiciune. În mulţimea aceea
pestriţă, aproape toţi erau fără acte. Până la clarificare
a fost trimis în cel mai apropiat lagăr şi închis într-o celulă.
S-a lăsat percheziţionat, dar, când i s-a spus să deschidă
gura, a zdrobit brusc între dinţi o fiolă de cianură şi,
peste câteva secunde, Ober-călăul
în faţa căruia a tremurat o ţară, o Europă
întreagă - era întins pe cimentul celulei, cu picioarele puţin
chircite, ca orice câine otrăvit.
EICHMANN
Numărul criminalilor
de război care şi-au mânjit nemijlocit mâinile, trupul întreg şi
conştiinţa cu sângele a milioane de evrei nevinovaţi este extrem
de mare. O ierarhizare a lor este imposibilă. Pe „cea mai de sus”
treaptă a josniciei şi mârşăviei stă, fără
îndoială, Adolf Eichmann,
locotenent-colonelul în SS, fostul
şef al secţiei IV.B.4 însărcinat cu „rezolvarea definitivă”
a problemei evreieşti. Şi-a consacrat întreaga carieră asasinatelor;
n-a avut alt scop în viaţă decât moartea. A acţionat cu atâta
convingere şi însufleţire, încât la apropierea prăbuşirii Reich-ului, când până şi
criminali de talia lui Himmler încercau să ascundă urmele
fărădelegilor săvârşite, Eichmann declara emfatic: „Voi
sări zâmbind în mormânt cu satisfacţia că am pe
conştiinţă cinci milioane de evrei” Dimensiunile halucinante
ale asasinatelor pe care le-a organizat nemijlocit nu l-au speriat
niciodată. Se liniştea şi îşi liniştea colaboratorii:
„O sută de morţi reprezintă o catastrofă; cinci milioane –
o cifră statistică”.
S-a pregătit pentru
îndeplinirea macabrei misiuni cu sârguinţă, cu meticulozitate tipic
nazistă. A făcut, prin 1937, o călătorie în Palestina
pentru a studia la faţa locului iudaismul. A solicitat oficial fonduri
pentru a învăţa ebraica cu un rabin.
Instalat la Berlin, în
clădirea de pe Kurfürstenstrasse nr. 116, la etajul II, în camera
oglinzilor, Eichmann devine
principalul expert al Reich-ului în
probleme evreieşti, şeful absolut al tuturor evreilor din Europa,
având dreptul şi sarcina să-i descopere, să-i izoleze, să-i
deporteze şi să-i lichideze pe toţi care trăiesc în Reich, în ţările cotropite de
el şi în cele de sub influenţa acestuia.
Cu două decenii mai
târziu, închis într-o cuşcă de sticlă incasabilă, Eichmann a încercat să se eschiveze
de la gravele acuzaţii ce i se aduceau (mărturiile scrise prezentate
la proces cântăreau 330 de tone), făcând pe modestul, repetând la
nesfârşit că a fost un om mărunt, neînsemnat, un simplu şi
umil executant. Dar atunci, când era şef pe Kurfürstenstrasse nr. 116,
făcea pe grozavul. Era nelipsit de la dejunurile oferite zilnic de Himmler
principalilor săi colaboratori. În timp ce se aprecia calitatea
caşcavalului, aroma fructelor sau tăria coniacului, se discuta
şi eficienţa diferitelor metode de exterminare în masă. Eichmann îşi etala
cunoştinţelor în materie şi spiritul de iniţiativă
direct în faţa lui Kaltenbruner şi a lui Himmler.
Când la 31 Iulie 1941,
Göring i-a cerut în scris lui Heydrich să facă propuneri privind
organizarea şi asigurarea „rezolvării definitive” a problemei
evreieşti, a devenit evident că detaşamentele speciale existente
nu puteau face faţă ritmului şi dimensiunilor exterminării
preconizate. Se căutau răspunsuri cu febrilitate la trei întrebări: a)
care să fie modalitatea exterminării? b) unde să aibă loc? c) cum să fie transportate
victimele la locul supliciului?
Eichmann s-a putut lăuda că le-a rezolvat pe toate
trei. În acest scop, nu s-a cruţat. A dovedit multă tenacitate. Înainte
de a decide, s-a deplasat personal de două ori în Polonia. Prima dată
a asistat, la Lodz, la o gazare în masă cu gaze de eşapament. A
mărturisit la proces: „Într-o
încăpere, care, dacă îmi amintesc bine, a fost de 5 ori cât aceasta,
evreii au trebuit să se dezbrace, apoi a sosit un camion care s-a oprit în
faţa unei intrări. Am deschis uşa camionului. Evreii, în pielea
goală, au trebuit să urce în camion”. Eichmann a urmărit camionul cu maşina personală
şi după cum a declarat în continuare: „camionul s-a oprit lângă un şanţ lung, s-au deschis
uşile şi în şanţ au început să fie aruncate cadavre.
Păreau încă vii, atât de flexibile le erau membrele ... Am mai
văzut cum un civil le smulgea, cu un cleşte, dinţii de aur din
gură ... Apoi, deprimat, m-am urcat în maşină ...”
„Deprimarea” aceasta însă i-a trecut repede. Încă în toamna
aceluiaşi an s-a deplasat la Auschwitz
pentru a se sfătui cu Höss, comandantul acestui lagăr, despre „cum s-ar putea duce la bun sfârşit
exterminarea totală a evreilor din Europa”.
În 1946, Höss, înainte de
a fi spânzurat, a declarat în scris: „Potrivit
părerii lui Eichmann, asasinarea
oamenilor în camere de baie cu monoxid de carbon ar necesita procurarea unor
instalaţii complicate, ţinând seama de masele de oameni care
urmează să fie asfixiate, iar procurarea gazului, ar fi foarte grea
.... Eichmann se interesa de un asemenea
gaz care se poate procura uşor şi nu necesita instalaţii
speciale ... Am calculat împreună că, inundând cu gaz potrivit
încăperile la dispoziţie, s-ar putea extermina simultan 800 de
persoane”.
Înainte de a fi
spânzurat, în cuşca sa de sticlă incasabilă Eichmann şi-a impus, şi a reuşit, să asculte cu
calm, indiferent, acuzaţiile. Muşchii feţei s-au supus. Numai
mâinile nu şi le-a putut stăpâni; degetele îi zvâcneau spasmodic.
Da, mâna dreaptă, cea care atât de hotărât a ridicat-o în aer,
arătând unde să se întindă cel mai mare lagăr de
exterminare (Birkenau), unde să
fie amplasate crematoriile, acum nu-l mai asculta.
Laş, copleşit
de probele zdrobitoare, Eichmann
repeta cu neruşinare: „nu-mi
amintesc ... nu ştiu, nu cunosc .... n-a intrat în competenţa mea ...
a trebuit să execut ... purtam uniformă, trebuia să mă
supun ... “. În realitate, atunci când purta uniforma SS se simţea atotputernic.
Şi era. Ca împuternicit
special al lui Heydrich pentru „soluţia finală”, el a fost, în fapt,
executorul oficial al planului de exterminare a evreilor din Europa. Aşa
cum l-a caracterizat Kurt Becher, împuternicitul lui Himmler pentru faimoasa
tranzacţie „Marfă contra sânge”, „Nu
Eichmann a fost tatăl spiritual al
planului (de exterminare a evreilor nn), dar el a fost executorul fanatic al acestuia.”
Sosit la Viena, imediat
după Anschluss, ţine un discurs: „Acum,
desigur, fiecare evreu ştie că i-a sunat ceasul” şi
telegrafiază la Berlin: „Îi ţin
total în mâinile mele”. La Therezienstadt
declară: „Listele cu numele evreilor
decedaţi constituie lectura mea preferată.” În 1939, sosind la
Praga, ordonă: „Evreii trebuie să plece. Şi încă repede.” A doua zi, primul convoi de evrei cehi pleca spre un lagăr de concentrare.
În fanatismul său, Eichmann urmărea cu aceeaşi
scrupulozitate sadică lichidarea unor indivizi care erau pe punctul de a fi exceptaţi, ca şi a unor
mari colectivităţi. Nu se liniştea până nu-i ştia pe
toţi evreii depistaţi, trimişi spre camerele de gazare.
„Eu am organizat doar transporturile – a încercat să se apere Eichmann când s-a aflat pe banca
acuzaţilor. Accept că le-am
şi pornit. Da, am ştiut şi unde se vor opri. Dar ce-s eu vinovat
de ce s-a întâmplat după ce s-au oprit trenurile pe rampă? Lagărele nu-mi erau
subordonate. Lagărele n-aveau nimic comun cu secţia pe care o
conduceam. Eu mă ocupam doar de transmutare, de curăţirea
spaţiului, de ritmicitatea transporturilor, de sosirea lor la timp
până în poarta lagărelor. După aceea, dincolo de rampă,
dincolo de poartă, au răspuns şi trebuie să
răspundă alţii.”
În realitate, Eichmann ştia mai bine ca oricare
altul din ierarhia SS-ului ce se
întâmplă dincolo de porţile KZ-urilor,
în dosul sârmelor ghimpate. El personal a dat dispoziţii comandantului
lagărului Birkenau-Auschwitz
pentru folosirea gazului Zyklon B
şi, din 1942 până în 1944, a asigurat cantitatea de gaz necesară
asfixierii milioanelor de deportaţi.
De altfel, Eichmann însuşi a mărturisit într-un interviu imprimat
pe bandă de magnetofon înainte de a fi arestat: „Eu n-am fost un oarecare. Am fost cineva. Am ştiut ce vreau. Am
avut convingeri. Am acţionat aşa cum mi-a dictat
conştiinţa. Am fost o personalitate. I –am influenţat şi pe
alţii, Rudolf Höss mi-a fost recunoscător că l-am ajutat şi
îndrumat. I-am dat siguranţă. I-am inoculat convingerea că
serveşte o mare cauză ....
Mi se impută că am aprobat, că am
contribuit la introducerea gazării moderne în masă, dar nimeni nu se
gândeşte câţi SS-işti am salvat de la degradare, i-am ferit de
sentimentul că sunt nişte asasini ordinari, pe alţii, mai slabi de înger, i-am salvat
de la veşnicele mustrări de conştiinţă, inevitabile în
condiţiile asasinării rudimentare de dinainte de construirea
crematoriilor la Birkenau.
Eu n-am ucis. Mi se impută moartea unui tânăr.
Într-adevăr, l-am izbit de câteva ori cu o bâtă. Ce sunt eu de
vină dacă reprezentanţii acestei rase degenerate n-au pic de
rezistenţă, mor ca muştele.”
La proces, Eichmann a chelălăit ca un câine speriat: „Am fost doar o mică rotiţă în marele mecanism”. Adevărul este că el
însuşi a conceput, a pus la punct şi a asigurat funcţionarea
impecabilă a mecanismului exterminării în lagărele de
concentrare. Sincronizând cu sânge rece durata de asfixiere a unei serii în
camerele de gazare şi capacitatea de absorbţie a lagărelor cu
mărimea convoaielor de deportaţi şi posibilităţile de
transport ale căilor ferate. Experienţa de „înalt funcţionar al
morţii” dobândită în Austria, Cehoslovacia, Polonia etc. a valorificat-o
cu o înspăimântătoare duritate în Ungaria şi în teritoriile
ocupate de horthyşti.
Cu toate
greutăţile războiului, Eichmann
obţine de la guvernul horthyst 110 trenuri cu câte 40 – 50 vagoane
şi, în mai puţin de două luni, numai între 14 Mai şi 9
Iulie 1944, trimite spre Auschwitz
431.351 de evrei. La un moment dat, diagrama deportărilor e pusă în
pericol. La 2 Iunie 1944, englezii şi americanii bombardează
principalele noduri de cale ferată. Plecarea spre Auschwitz a transporturilor de deportaţi planificate pentru
noaptea de 2 spre 3 Iunie se opreşte. Printre acestea şi cel de al
5-lea transport din ghetoul din Cluj, în care trebuia să intru şi eu
cu întreaga familie. Eichmann
spumegă de furie, nu admite nici o dereglare. „Dacă sunt bombardate liniile ferate,
convoaiele să plece pe jos”. Se fac eforturi disperate şi, în numai 3 zile, totul
reintră în normal. La 6 Iunie, trenul cu cel de al 5-lea transport de
deportaţi din Cluj urmează celelalte „trenuri ale morţii” ce gonesc spre Auschwitz.
Da, aceasta este realitatea. Pe baza ordinelor lui Eichmann, detaşamentele speciale scotoceau Europa în lung
şi în lat, ca nici un evreu să nu scape; trenuri
nesfârşite porneau din toate colţurile bătrânului nostru
continent spre Auschwitz, la ordinele
lui intrau în funcţiune camerele de gazare, se aprindeau focurile în
crematorii. Semnătura lui însemna condamnarea la moarte a zeci şi
zeci de mii de oameni nevinovaţi.
La proces, procurorul
general a fost pe deplin
îndreptăţit să afirme: „Eichmann este la fel de vinovat ca şi cum el însuşi ar fi spânzurat,
ca şi cum ar fi biciuit cu propria lui mână, ca şi cum el ar fi
gonit victimele în camerele de gazare, ca şi cum el le-ar fi împuşcat
în ceafă şi aruncat în şanţurile pe care tot ele au fost
obligate să şi le sape cu câteva clipe înainte.”
HÖSS
SS-iştii din Totenkopfeinheiten
(unităţi „Cap de mort”) au fost nişte ucigaşi. Au ucis toţi, fără
excepţie. Unii cu ură, alţii cu nepăsare. Au ucis din
sadism sau din plăcerea de a vedea cum ţâşneşte sângele,
din invidie neputincioasă, spirit de răzbunare sau pentru a-şi
refula ratările anterioare; din obişnuinţă sau din
dorinţa de a urca în ierarhie. Cei mai mulţi dintre ei însă au
practicat asasinatul ca pe o meserie: cu inventivitate, cu calm, cu meticulozitate. Prototipul acestora a fost
SS-Standartenführer-ul Rudolf Höss,
comandantul lagărului Birkenau-Auschwitz.
Zilnic asista la câteva
execuţii, urmărea ordinea în care coloanele de deţinuţi se
târau de la rampă spre camerele de gazare sau inspecta cum
funcţionează crematoriile, apoi trecea pe la locuinţa sa
aflată în incinta lagărului, să-şi vadă soţia
şi copii. Stătea doar câteva
minute. Avea multe treburi. Abia seara târziu, când se convingea că toate
transporturile de deţinuţi au fost triate după indicaţiile
sale, că toţi cei inapţi pentru muncă au fost
lichidaţi, că nici un copil până la 14 ani n-a rămas în
viaţă,se întorcea, în sfârşit, acasă şi se juca în
tihnă cu cei cinci copilaşi ai săi.
Rudolf Franz Ferdinand
Höss s-a născut în 1900 la Baden-Baden. La 15 ani a plecat voluntar pe
front. La 17 ani era cel mai tânăr subofiţer din armata Kaiser-ului. În 1923 se afla deja în
închisoare. Noaptea, într-o pădure, după un chef monstru, a ucis
împreună cu alţi camarazi un tânăr. Deşi condamnat la 10
ani, după o detenţiune de 6 ani a fost amnistiat.
Cu aceste antecedente, la
insistenţele lui Himmler, intră în 1934 în SS. Începe de jos: Blockführer
la Dachau. Ca toţi SS-iştii plini de zel criminal, cunoaşte o ascensiune
fulgerătoare. Peste 4 ani este comandant adjunct la Sachsenhausen, iar peste alţi doi, la 1 Mai 1940, este numit
comandant al celui mai mare lagăr de exterminare: Birkenau-Auschwitz. Mai trec trei ani
şi este promovat în centrala lagărelor de concentrare.
Alegându-şi
asasinatul drept meserie, Rudolf Höss,
în depoziţia sa făcută în închisoare, descrie calm, cu sânge
rece, fără jenă şi remuşcări, cu satisfacţia
lucrului bine făcut, cum a organizat el exterminarea pe bandă
rulantă, ce perfecţionări substanţiale a adus în
comparaţie cu procedeele primitive, insuficient de eficace pe care le-a
studiat la Treblinka. A înlocuit
gazul monoxid cu Zyklon B, acid
cianhidric cristalizat, mult mai puternic şi mai eficace; a construit
camere de gazare de 10 ori mai mari (la Treblinkaexistau
10 camere în care nu încăpeau mai mult de 200 de oameni, pe când într-una
singură construită de el intrau deodată 2 000); a ridicat
crematorii utilizând o tehnică modernă, la zi.
Rudolf Höss nu se sfieşte să se
plângă, în depoziţia sa, cât de greu era să fii asasin-şef
la Birkenau: „Eram obligat să particip la toate etapele. Ziua sau noaptea,
trebuia să fiu de faţă la primirea în lagăr, trebuia
să asist la arderea cadavrelor, la scoaterea dinţilor, la
tăiatul părului, să fiu ore întregi martorul tuturor acestor
grozăvii. Trebuia să suport, ore întregi, mirosul îngrozitor, de
nedescris din timpul dezgropării cadavrelor din gropile comune şi din
timpul arderilor. Trebuia să urmăresc prin vizor chiar şi
moartea celor din camerele de gazare, fiindcă medicii m-au făcut
atent asupra acestui lucru. Trebuia să fac toate acestea – pentru că
eu eram acela asupra căruia se îndreptau toate privirile, pentru că
trebuia să le arăt tuturor că eu nu sunt numai cel ce dă
ordinele şi stabileşte ce este de făcut, ci că sunt gata
să particip eu însumi la toate, aşa cum o ceream celor pe care îi
conduceam.”
În ciuda
„greutăţilor meseriei” asasinul-şef de la Birkenau/Auschwitz reuşea totuşi să se consoleze
gândindu-se la faptul că familia sa trăieşte fără
griji, pe deplin mulţumită. „Da, familiei mele – recunoaşte el – i-a mers bine la Auschwitz. Fiecare dorinţă pe care au
avut-o soţia şi copiii mei le-a fost îndeplinită. Copiii au
putut trăi liberi şi neconstrânşi. Soţia mea avea paradisul
ei de flori ... În timpul verii, copiii se scăldau în bazinul din
grădină sau stăteau în solar. Cea mai mare bucurie a lor era
când se scăldau împreună cu tăticul. Dar acesta avea prea
puţin timp pentru asemenea bucurii copilăreşti.”
În exercitarea meseriei
sale de asasin-şef al celui mai mare lagăr de exterminare, pe Höss îl deranja nu numai lipsa de timp
pentru familie. Uneori i se înfigea ca un ghimpe în inimă presimţirea
că banda morţii atât de meticulos pusă la punct nu va rula
totuşi în vecii vecilor. S-ar putea opri ... şi atunci s-ar termina şi
cu viaţa fără griji a familiei sale.
El notează: „În timp ce copii noştri se jucau
voioşi, iar soţia mea era peste măsură de fericită cu
ultimul născut, îmi venea adesea în minte întrebarea: cât va mai dura
fericirea voastră?”
Höss a contopit până într-atât asasinatul cu o meserie
oarecare încât, înapoindu-se din sala tribunalului în celula sa, a notat: „Opinia publică n-are decât să
continue netulburată să mă considere drept un monstru însetat de
sânge, un sadic, asasin, a milioane de fiinţe omeneşti, pentru
că mulţimea nu-şi poate face câtuşi de puţin o
altă imagine despre comandantul de la Auschwitz. Niciodată ea nu va
putea înţelege că şi el a avut o inimă şi că n-a
fost un om rău.”
SS-Standartenführer-ul Rudolf Höss, pe măsură ce se apropia ziua execuţiei prin
spânzurătoare – condamnarea se pronunţase la 2 Aprilie 1947 – a
început să se autoînduioşeze gândindu-se, în încheierea memoriilor
sale, la unele greutăţi pe care le-a întâmpinat în exercitarea
meseriei de asasin: „Puteţi să
mă credeţi că nu era întotdeauna o plăcere să vezi
munţi de cadavre şi să simţi în permanenţă
mirosul trupurilor care ardeau.”
MENGELE
La Birkenau-Auschwitz erau sute de călăi care ucideau
direct, cu propriile lor mâini: strangulând, împuşcând în ceafă,
torturând, injectând fenol în inimi, selecţionând oamenii pentru camerele
de gazare, împingându-i în cuptoarele crematoriilor.
Alte sute ajutau la
exterminare. Multe alte sute păzeau cu mâna pe automat, zi şi noapte,
ca totul să se petreacă în cea mai perfectă ordine.
Numele lor nu le-am
cunoscut. Unele, câteva, extrem de puţine, le-am aflat ulterior, după
eliberare, din documentele publicate.
Numele unui singur
călău l-am ştiut încă de atunci, acolo, la Birkenau.
Al celui mai mare: SS-Hauptsturmführer dr. Josef Mengele. Lagerarzt.
Medic-şef
al lagărului.
Călăii nu puteau fi cunoscuţi de
toţi Häftling-ii. Victimele,
asfixiate şi arse în crematoriul numărul 1, n-aveau cum şi când
să-i vadă la faţă pe călăii crematoriilor 2, 3,
şi 4. Nici
o victimă ucisă într-un crematoriu nu a cunoscut zbirii de la
celelalte crematorii.
Unul singur a fost
văzut şi cunoscut de toţi cei peste 4 milioane de Häftling-i exterminaţi la Birkenau-Auschwitz, de toţi
supravieţuitorii acestui lagăr: căpitanul SS dr. Josef Mengele.
S-a născut la
Günzburg, în Bavaria, la 16 Martie 1911.
El n-a fost prins în
viaţă.
Dacă ar fi fost
prins şi judecat, atunci – în imaginaţia mea – peste un milion
şi jumătate de Häftling-i
ucişi, asfixiaţi, arşi la Birkenau-Auschwitz
s-ar fi întrupat din cenuşa
lor şi ar fi arătat cu degetul spre el. Peste un milion şi
jumătate de degete, într-un gest încremenit pe veci, ar fi atestat că
el este SS-Hauptsturmführer dr. Josef
Mengele, fostul Lagerarz la Birkenau-Auschwitz.
Pe peronul Birkenau-ului se opreau, pufăind
din greu, locomotive pornite din oraşele tuturor ţărilor Europei
cotropite de nazişti. De-a lungul a patru ani, din vagoanele desferecate
au coborât pe acel peron de la capătul vieţii peste 4 milioane de
deportaţi. Aproximativ două treimi din cei proaspăt sosiţi
erau exterminaţi în câteva ore. Câţi şi cine anume tebuia
să meargă de pe peron direct în camerele de gazare stabilea de cele
mai multe ori – indiferent câte trenuri soseau într-o zi sau într-o noapte –
unul şi acelaşi: căpitanul SS dr.
Josef Mengele.
La selecţionarea pentru crematoriu
a celor lăsaţi iniţial în viaţă stăteam
aliniaţi în front, în pielea goală. Cineva trecea prin faţa
noastră şi cu mâna dreaptă înmănuşată,
orientată spre noi, având patru degete uşor îndoite, indica,
mişcând abia perceptibil arătătorul, cine să iasă din
rând, din viaţă şi să intre în coloana morţii,
aşteptată cu uşile camerelor de gazare deschise.
Acel cineva era de
reguşă SS-Hauptsturmführer
dr. Josef Mengele.
În puterea vârstei,
trecuse de 30 de ani, înalt, zvelt, prestant, căpitanul SS dr. Mengele venea de
fiecare dată să selecţioneze pus la punct ca pentru o ceremonie:
proaspăt
bărbierit, uniforma călcată impecabil, cizmele lustruite
lună, mănuşi fine, din piele de căprioară. Pedant,
meticulos, niciodată grăbit, fredona dezinvolt o melodie şi, cu
faţa senină, aproape zâmbind, indica, mişcând abia perceptibil
arătătorul de la mâna dreaptă ridicată la
înălţimea umărului şi îndreptată spre noi, cine
să iasă din rând, din viaţă. Îşi mişca degetul
firesc, calm, degajat, ca un regizor care face semn unui actor să
iasă din scenă.
ILSE KOCH
Ilse Koch era numele cu care figura în actele de identitate.
Ilse îi spunea Karl Otto Koch, bărbatul ei, comandant al
lagărului de concentrare Buchenwald.
Tot Ilse o alintau SS-iştii
superiori şi inferiori din comanda lagărului.
Häftling-ii îi spuneau: căţea.
A devenit cunoscută
în toate lagărele de concentrare şi, ulterior, în Europa şi în
întreaga lume sub numele: căţeaua de la
Buchenwald.
Ilse avea multe capricii. Pe cât de extravagante, pe atât de
criminale. Şi toate i-au fost satisfăcute.
Îi plăcea să
călărească. Un grup de amanţi i-a oferit – cadou colectiv –
o mânză. A cerut să i se construiască, cât ai bate din palme, un
manej. Häftling-ii au lucrat zi
şi noapte, izbiţi fără întrerupere cu bâtele de către Kapo, cu cravaşele de către SS-işti, să nu
slăbească ritmul. 30 de Häftling-i
au plătit cu viaţa, dar manejul, împodobit cu lambriuri şi
oglinzi, a fost gata la termenul dorit. Ilse
şi-a putut începe evoluţiile admirată de amanţi şi
acompaniată de corul Häftling-ilor
înghiontiţi mereu cu patul puştii să cânte cu mai multă
vigoare.
Ilse se da în vânt după aur, după bijuterii,
după valută forte. Ca să-i satisfacă şi această
dorinţă, bărbatul ei, Karl Otto Koch, comandantul
lagărului, a furat asemenea cantităţi de aur, provenIt din dantura
cadavrelor, şi-a însuşit atâtea inele, smulse din degetele
victimelor, şi atâţia cercei, rupţi din urechile
deţinutelor, încât până şi SS-ul
– corupt în toţi porii lui, de jos de la ultimul Scharführer până la
cel mai simandicos Brigadenführer –
s-a simţit obligat să-l aresteze, să-l judece şi să-l
împuşte.
Comandanta cobora des
printre deţinuţi. Suferinţele la care erau supuşi, groaza
care li se citea în ochi, ţipetele lor de durere o excitau, îi dădeau
vitalitate, o făceau să se simtă stăpână. O deranja
doar mirosul lagărului. Un miros de sânge amestecat cu duhoare de cadavru.
Îl simţea şi după ce părăsea lagărul. Scăpa
de el umplându-şi baia nu cu apă, ci cu vin de Madera. Uneori cu
lapte. Dar baia în vin de Madera îi plăcea mai mult. Îi aţâţa pielea.
Marea plăcere a căţelei de la Buchenwald au fost însă, de la
bun început, şi au rămas bibelourile din piele de om tatuată.
SS-iştii din comanda lagărului, de la amanţi
până la soţ, vrând să-i intre în graţii sau să i le
plătească, au dezvoltat o adevărată manufactură a
acestor obiecte. Se confecţionau din piele de om învelitori de pudriere
şi abajururi pentru veioze, coperţi de cărţi şi
portmonee, tocuri de bricege şi mănuşi de damă, fel defel
de suveniruri.
Pieile jupuite de pe
cadavre erau tăbăcite în baraca nr. 2. Bibelourile confecţionate
se ofereau cadou înalţilor oaspeţi din SS. Ele constituiau specialitatea lagărului.
Invenţia-capriciu a Ilsei Koch.
Pentru lampa de pe biroul
soţului ei, Ilse a pus să
se tăbăcească o suprafaţă mare de piele de om, să
se tatueze şi să se confecţioneze din ea un abajur unicat. Drept
suport a indicat un femur. Considera însă că tatuajul făcut pe o
piele tăbăcită nu se poate compara cu cel natural, adică cu
cel aplicat pe o „piele vie”. De aceea, în colecţia ei, căţeaua
de la Buchenwald nu admitea decât obiecte din piele de om tatuată „pe viu”. Ştiind acest lucru, SS-iştii şi, îndeosebi
doctorul Hoven Wlademar, amantul nr. 1 al Ilsei,
analiza cu grijă trupurile despuiate ale deţinuţilor nou
sosiţi la Buchenwald. Când descoperea „scene artistice” ori
simple inscripţii tatuate pe diferite părţi ale corpului, cazurile erau
prezentate Ilsei. Fosta
dactilografă, angajată la o fabrică de ţigări,
ajunsă comandantă, decidea
dacă-i place sau nu tatuajul. Preferinţa ei era fatală.
Häftling-ului i se ordona să se prezinte la infirmerie.
Acolo, Karl Beigs, Kapo-ul favorit al
căţelei de la Buchenwald, îi făcea o
injecţie cu fenol în inimă. Încă în aceeaşi zi, cadavrul
era dus în sala de disecţie. SS-iştii,
specialişti în domeniu, jupuiau suprafaţa de piele tatuată
şi o trimiteau la tăbăcit ca apoi să fie oferită Ilsei.
Cu cizme de
călărie în picioare, cu mănuşi din piele de om în mâna
stângă (avea trei perechi şi toate trei erau confecţionate din
piele de om tatuată „pe viu”), în dreapta cu o cravaşă din
vână de bou, căţeaua de la
Buchenwald se simţea curajoasă: era arogantă şi
sfidătoare.
În 1947, în faţa
tribunalului – a fost judecată în zona americană – i-a pierit curajul
şi, pentru a scăpa, a trişat, ca orice cocotă. Deşi
bărbatul ei fusese de mult împuşcat, deşi se afla de mai bine de
un an izolată într-o celulă a închisorii, ea a rămas
însărcinată şi, în virtutea legilor americane, n-a putut fi
condamnată la moarte.
După doi ani a fost pusă în libertate.
Ulterior, după constituirea Republicii Federale
Germania a fost din nou arestată şi judecată. Condamnată la
închisoare pe viaţă, s-a sinucis în 1967.
AUFSEHERINEN
Reprezentantele tipice
ale criminalilor nazişti de sex feminin au fost, incontestabil, die Aufseherinen, gardienele din lagărele
de concentrare.
Când fostele prostituate,
vagaboande, slujnice alungate din case pentru furt, cu copii abandonaţi în
parcuri, bucătărese dovedite a fi hoaţe de meserie se vedeau
îmbrăcate pentru prima oară în uniforma gri-verzuie, impecabil
călcată, simţeau brusc cum în venele lor zvâcneşte „sângele pur arian de Űbermensch”, ca în trupul
oricărui SS-ist din Totenkopfeinheiten, unităţi SS cap de mort.
Isterice şi sadice,
arogante şi neîndurătoare în cruzimea lor, die Aufseherinen, gardienele din lagărele de concentrare,
batjocoreau, torturau şi ucideau în bătaie pe deţinute.
Traversau în lung şi în lat lagărul, lovindu-şi ritmic carâmbii
cizmelor noi cu cravaşa, iar în ochii lor tulburi se învălmăşeau
ura, cinismul, dispreţul, setea turbată de răzbunare. Pentru
trecutul lor murdar, pentru tot ce-au ratat, pentru toate umilinţele pe
care le-au îndurat trebuiau să plătească deţinutele din
lagăr. Căutau, cu ochi răi, femeile slăbite,
înspăimântate şi se năpusteau asupra lor. Unele, dimpotrivă
aţâţate de o invidie sălbatică, preferau să le calce
în picioare pe cele care erau în putere, iar lagărul nu reuşise
să le anuleze întreaga frumuseţe. Sadismul şi ferocitatea nici
unui SS-ist nu puteau egala cruzimea
unei Aufseherin, unei gardiene,
cruzime generată pur şi simplu de Schadenfreude,
de bucuria răutăcioasă
prilejuită de nenorocirea altuia.
SS-istul care bătea un Häftling pentru a-şi potoli
furia, după 20, după 40 de minute obosea şi se calma. Cel care
lovea pentru a pedepsi, când v edea ţâşnind sângele victimei
considera că scopul a fost atins. Die Aufseherin, gardiana care
bătea o deţinută din Schadenfreude,
nu cunoştea nici o limită. Nu putea trece pe lângă o
deţinută să n-o înjure, să n-o izbească, să n-o
umilească, să nu-i pricinuiască o durere care să-i
menţină elixirul vieţii: die Schadenfreude.
Pe deţinutele de la Rawensbrück le cuprindea groaza când,
printre ele, apărea die Aufseherin,
gardiana Dorothea Binz. Traversa lagărul, trecea printre barăci
şi izbea pe oricine întâlnea în cale. Izbea cu bâta, cu cravaşa, cu
centura. Ochii îi scânteiau de Schadenfreude,
de o bucurie răutăcioasă, ori de câte ori lovea. Altfel avea o
privire tulbure. Într-o singură împrejurare îi scânteiau ochii
fără să lovească. Când câinii-lup, asmuţiţi de
ea, sfâşiau trupul unei deţinute.
O supravieţuitoare,
Olga Golovina, care la vârsta de 21 ani ajunsese deţinută la Rawensbrück, avea s-o descrie, peste 39
de ani, astfel: „Îmi amintesc cum se
plimba prin lagăr supraveghetoarea Dorothea Binz. O văd şi acum
în faţa ochilor. În întâmpinarea ei vine o deţinută.
Istovită, deţinuta se împiedică, cade. Cu eforturi
supraomeneşti se ridică şi merge mai departe.
Era suficient ca Dorothea să vadă o scenă
ca asta. Apăsa pe pedalele bicicletei şi o trântea la pământ pe
nefericită. Apoi chema câinii şi-i asmuţea asupra victimei. Erau
nişte câini răi, înfiorători, dresaţi să sfâşie
omul în bucăţi până când acesta înceta să respire!”
Germaine Tillion, în
cartea sa „Rawensbrück”, o surprinde
pe Dorothea Binz, într-una din ipostazele ei obişnuite, după
aplicarea faimoaselor 25, 50 sau 75 de lovituri cu bâta. „Victima era pe jumătate goală, culcată la pământ
aparent fără cunoştinţă şi plină de sânge de
la glezne până la mijloc. Binz o
privea, apoi, fără să spună un cuvânt, s-a urcat cu
picioarele pe pulpele ei însângerate, cu călcâiele pe una iar cu vârfurile
pe cealaltă, şi a început să se legene din faţă în
spate, lăsându-se cu toată greutatea corpului când pe vârful
picioarelor, când pe câlcâie. Femeia poate că era moartă, oricum era
complet leşinată, fiindcă n-a reacţionat deloc. După
câteva clipe, Binz a plecat cu
amândouă cizmele năclăite de sânge.”
Se amuza ţinând
deţinutele ore întregi în poziţie de drepţi şi
pălmuindu-le. Distracţia ei preferată a rămas însă
intrarea cu bicicleta într-un grup de deţinute. Când trecea peste
trupurile celor ce se prăbuşeau, izbucnea în hohote de râs.
Acel râs drăcesc,
alimentat de elixirul vieţii ei, die
Schadenfreude, bucuria răutăcioasă la nenorocirea altuia,
n-a fost curmată definitiv decât în 1947, când a fost spânzurată.
Spaima deţinutelor
de la Birkenau – pe care le
bătea cu cravaşa, le izbea cu cizmele ei impecabil lustruite, le
tortura cu ferocitate – a fost Marie Mandel, şefa tuturor Aufseherin-elor din toate lagărele
de femei de la Birkenau-Auschwitz.
La trierea mamei şi
fraţilor mei pentru camerele de gazare a stat în dreapta lui Mengele. A
asistat, pe rampa morţii, la toate trierile deportaţilor din nordul
Transilvaniei cotropite de horthyişti.
A fost condamnată la
moarte în Decembrie 1947 de Tribunalul popular suprem din Cracovia. Reproduc
din motivarea sentinţei: „A ales
personal pentru experienţele medicale 80 de deţinute .... Acuzata,
împreună cu medici şi ofiţeri, stabilea victimele destinate
gazării în timpul exterminării în masă a evreilor din Ungaria.
... La sosirea transportului de femei ruse din Vitebsk a smuls copiii din
braţele mamelo lor şi i-a aruncat în camioane ca pe nişte
pietre. Din proprie iniţiativă, acuzata a trimis la moarte în
camerele de gazare sau prin injecţii cu fenol femeile gravide ... A
efectuat în lagărul de femei Birkenau, în Decembrie 1942, pe un ger năprasnic, deparazitarea femeilor.
Baia a durat de dimineaţă până la orele 16. Acuzata se plimba cu
o cravaşă în mână printre deţinutele goale şi
nemâncate, silite să stea ore în şir, în gerul puternic de
afară. Cel puţin un sfert din aceste femei, îngheţate şi
înfometate, au fost duse cu autocamioanele. Cele mai multe dintre ele au murit
... Acuzata a ordonat la Birkenau ca
nou-născuţii să fie arşi în cuptoare, iar sugacii să
fie luaţi de la mamele lor şi ucişi ...”
Nici cea mai
completă sentinţă de condamnare la moarte şi nici toate
câte s-au pronunţat la un loc n-au putut cuprinde şirul
nesfârşit al fărădelegilor săvârşite de
reprezentantele tipice ale criminalilor nazişti de sex feminin: die Aufseherinen, gardienele din
lagărele de concentrare.
Răspuns:
Ideile, planurile,
acţiunile naziştilor au fost sângeroase, cumplit de sălbatice.
Ele s-au materializat într-un nesfârşit val de crime. Dintre toate, cea
mai sângeroasă, cea mai sălbatică a fost teoria nazistă a rasismului. Ea a alimentat şi amplificat
toate celelalte idei, planuri şi acţiuni criminale.
Der Rassismus, rasismul nazist, propovăduia:
· Primordialitatea sângelui pur, a sângelui nordic, de
arian
· Superioritatea rasei
germanice, rasă de stăpâni, singura capabilă să degenereze Űbermensch-i, supraoameni
· Menirea acestei rase de
a-şi impune voinţa, legile ei Untermencsh-ilor,
suboamenilor, degeneraţilor din rasele corcite, inferioare.
Spunându-li-se că
sunt prototipul rasei superioare, menită să domine Europa,
naziştii, înregimentaţi în zeci şi sute de divizii, au pornit
să calce în picioare, să distrugă, să nimicească tot
ce era curat, nobil şi măreţ, dar aparţinea altor popoare
declarate inferioare.
Naziştii
ucideau, distrugeau, incendiau tot ce întâlneau în cale urlând:
„Dacă lumea-ntreagă va zace în
ruine,
La dracu, nouă puţin ne pasă;
Mărşălui-vom
mai departe,
Căci azi ne-aparţine Germania,
Iar mâine lumea întreagă”
Der Rassismus, rasismul, propagat de nazişti, urmărea
ca fiecare german – simţind că în vine îi curge „sângele pur al unei
rase superioare”, că este Űbermensch,
un supraom – să comande fără să şovăie, să
ucidă cu sânge rece, fără scrupule. „Noi vrem, declara Hitler,
să
selecţionăm o pătură de stăpâni noi, străini de
morala milei, o pătură care va fi conştientă că, pe
baza apartenenţei sale la rasa superioară, are dreptul să
stăpânească şi va şti să-şi instaureze şi
să-şi menţină fără şovăială
dominaţia asupra masei largi.”
„Crema” acestei
pături superioare de stăpâni noi o alcătuiau SS-iştii. Ei, strângând într-o
mână automatul şi în cealaltă cravaşa, se simţeau
fără doar şi poate Űbermensch-i,
supraoameni, şi, într-adevăr, nu le tremura mâna pe trăgaci,
nu-i impresionau, aşa cum le cerea Himmler, „nici valurile de sânge, nici munţii de cadavre.” Teoria
rasismului nazist nu se putea lipsi de asemenea ucigaşi de profesie,
deoarece ea presupunea nu doar protejarea şi înmulţirea pe toate
căile a rasei superioare, a Űbermenschi-ilor
germani, ci şi exterminarea
necruţătoare, în masă, a celor de rasă inferioară.
Hitler a explicat fără echivoc: „După
veacuri de lamentări pe tema apărării celor săraci şi
umiliţi, a venit vremea să luăm apărarea celor puternici
împotriva celor inferiori. Una din principalele sarcini ale
activităţii de stat germane pentru tot timpul va fi să prevenim
prin toate mijloacele de care dispunem înmulţirea rasei slave. Instinctele
naturale poruncesc tuturor fiinţelor vii nu numai să-i
cucerească pe duşmani, ci să-i şi nimicească. În
vremurile trecute, una din prerogativele învingătorului era de a distruge
triburi şi popoare întregi.”
Himmler a formulat toate
acestea mult mai simplu şi mai concis, ca să fie pe înţelesul
fiecărui SS-ist: „Să ne
înţelegem: zecile de
ani care vor urma n-au ca obiect discuţii în legătură cu
politica externă susceptibilă sau nu de a fi dusă de Germania: ele înseamnă lupta
pentru exterminarea oamenilor de rasă inferioară din întreaga lume.”
Da, Himmler considera
că e suficint dacă din tot rasismul, SS-istul de rând înţelege că el aparţine unei rase
superioare şi trebuie să-i ucidă, fără milă, pe
toţi cei care fac parte dintr-o rasă inferioară.
Vorbind în faţa
generalilor SS, Heinrich Himmler a încercat
să fie mai convingător, vădind chiar pretenţii de „mare
orator”: „Cum o duc ruşii? Cum o duc
cehii? Mi-e perfect indiferent. Nu mă
interesează dacă celelalte popoare trăiesc bine sau crapă
de foame: important este doar să avem noi sclavi
pentru culturile noastre. Ce-mi pasă mie că, săpând la un
şanţ antitanc, zece mii de rusoaice cad grămadă de epuizare? Singurul lucru care
mă interesează este să fie gata şanţul, în folosul
Germaniei”.
Propagând der Rasismus, rasismul, mai-marii
de la Berlin puneau principalul accent pe inocularea dispreţului
faţă de popoarele declarate de rasă inferioară, pe îndemnul
la exterminarea lor ca o condiţie sine qua non a afirmării rasei
superioare, a Űbermenschi-ilor germani.
La 2 Octombrie 1940 a
avut loc o consfătuire la Hitler. Discuţiile au fost consemnate de
Borman însuşi. În documente se arată: „Nu trebuie să existe stăpâni polonezi: acolo unde vor fi găsiţi,
ei trebuie să fie nimiciţi, oricât de crud ar părea acest lucru
...” „Toţi intelectualii polonezi trebuie să fie
nimiciţi. Aceasta pare o cruzime, dar aşa cere legea vieţii ...”. „… Preoţii vor fi plătiţi de noi şi, în schimb, vor trebui să
propovăduiască ceea ce le vom cere noi. Dacă se va găsi
vreun preot care să procedeze altfel, vom fi necruţători cu el.
Sarcina preotului este de avea grijă ca polonezii să rămână
liniştiţi, de a-i prosti şi îndobitoci. Aceasta este tot în
interesul nostru...”
Comisarul Reich-ului pentru Ucraina, Erich Koch, a
declarat într-o cuvântare publică ţinută la Kiev: „Suntem un popor de stăpâni, asta
înseamnă că cel mai neînsemnat muncitor german este din punct de
vedere rasial şi biologic de o mie de ori mai valoros decât populaţia
de aici.”
Der Rassismus, rasismul nazist, s-a dovedit a fi cel mai
necruţător, cel mai feroce faţă de evrei. Popoarele slave le
vroia crunt decimate. Pe evrei însă pretindea să-i nimicească
până la unul. Dacă pe slavi îi decima prin represalii şi
înfometări, în mod arbitrar şi abuziv, pe evrei îi extermina
organizat şi metodic, pe bază de legi rasiale adoptate oficial
şi date publicităţii, elaborându-se un program concret de
exterminare ce viza 11 milioane, adică toţi evreii din Europa. Într-o
primă etapă, naziştii şi-au propus ca din popoarele slave
să nimicească numai o parte. Într-un discurs, Himmler a preconizat
să se înceapă cu un lot de 30 milioane de slavi.
De-a lungul şi de-a latul
marelui Reich, nicăieri, der Rassismus, rasismul nazist, nu se
simţea mai la el acasă decât în lagărele de concentrare. Acolo,
în vecinătatea gardurilor de sârmă ghimpată, a camerelor de
gazare şi crematoriilor, SS-iştii
aveau realmente sentimentul că sunt Űbermenschi-i,
iar miile, milioanele de Häfting-i
nişte Untermensch-i, nişte
suboameni, care puteau fi oricând batjocoriţi, bătuţi,
schingiuiţi, împuşcaţi, spânzuraţi, gazaţi sau pur
şi simplu „striviţi sub bocanci
ca nişte viermi”.
Monstruoasele
experienţe pe oameni vii efectuate în lagărele de concentrare aveau
la bază tot der Rassismus, rasismul. În
faţa tribunalului, chemat să dea socoteală pentru crimele sale,
dr. Kurt Hessmeyer a declarat că el nu făcea deosebire „între animalele de experienţă
şi copiii evrei. Pe atunci, punctul de vedere era că
deţinuţii din lagărele de concentrare nu au valoare ca oameni.”
La Nürnberg, în timpul
procesului, Bach Zelewsky a fost întrebat: „Consideraţi că discursul
lui Himmler, în care cerea exterminarea a treizeci de milioane de slavi, ar
exprima propriile sale convingeri sau este, după părerea dv., doar o
expresie a concepţiei naţional-socialiste?”
Bach Zelewsky: „Astăzi sunt convins că era o
consecinţă logică a concepţiei noastre. Când predici ani
de-a rândul, zeci de ani de-a rândul, că slavii sunt o rasă
inferioară, că evreii nici măcar nu sunt oameni, fireşte
că se ajunge până la urmă la o asemenea explozie.”
Răspuns:
În lagărele de
concentrare, SS-iştii au adunat,
au provocat toate suferinţele care l-au încercat pe om de-a lungul
timpurilor şi le-au prăvălit peste deţinuţi,
zdrobinu-le trupurile, strivindu-le sufletele. Fiind amplificate la maximum, nu
puteau fi ierarhizate. Toate erau insuportabile.
Şi totuşi, una din ele s-a
detaşat.Numele ei, Hunger.
Foame.
La Birkenau-Auschwitz,
în umbra
crematoriilor, fiecare suferinţă era dusă până la limita
extremă: şi setea şi
bătaia, şi schingiuirile, şi umilinţa.
Şi totuşi,
setea, oricât de chinuitoare, nu era permanentă. Când ploua, ţi-o
puteai astâmpăra. Foamea, niciodată. Din momentul intrării în
lagăr nu înceta să te tortureze: zile, săptămâni, luni,
ani. Atât cât erai în viaţă.
Bătăile, în
toate lagărele de concentrare, erau cumplite. Exista totuşi o
limită, după care deţinutul leşina şi nu mai
simţea nici arsura cravaşei, nici loviturile de bocanc. La fel se
întâmpla în timpul schingiuirilor. Der
Hunger, foamea însă era permanentă. Nimic n-o oprea, nici
măcar pentru o secundă.
Umilinţa – dusă
de SS-işti până dincolo de
orice extremă imaginabilă – era greu, era imposibil de suportat. Cei
mai mulţi dintre cei care şi-au pus capăt zilelor au fost
împinşi spre sârma ghimpată, prin care trecea curent de înaltă
tensiune, de şirul infinit al umilinţelor pe care nu le-au mai putut
îndura.
Şi totuşi,
noaptea, în somn, uitam umilinţa, unii se visau din nou liberi. Foamea,
însă, nu înceta nici noaptea. Istoviţi, sleiţi de orice
vlagă, ne prăbuşeam pe cimentul gol şi adormeam imediat. În
somn uitam de crematorii, de SS-işti,
de rănile de peste zi. Dar foamea ne durea atât de tare, încât ne trezeam
plângând în plină noapte.
Eram stăpâniţi
de o foame îndelungată, statornică, totală, cumplită,
feroce. Era o foame care îţi anihila raţiunea, te desprindea din
speţa umană, te transforma în fiară. La Birkenau-Auschwitz, în celelalte lagăre de
concentrare erau mii, zeci de mii, sute de mii de Häftling-i care de un an, de doi, de trei, unii de patru sau cinci
ani nu mâncaseră o singură dată pe săturate.
Când o coloană de Häftling-i, trecând pe lângă o
clădire în care erau cazaţi SS-işti,
zăreau nişte coji de cartofi aruncate la gunoi, se năpusteau
asupra locului sfidând orice pericol. Şi oricât de turbat lovea Kapo cu bâta lui noduroasă peste
trupurile învălmăşite, ordinea nu se putea restabili până
nu terminau de scotocit întreaga grămadă de gunoi.
Am văzut nu
puţini deţinuţi care nu s-au lăsat călcaţi în
picioare, care au rezistat tuturor loviturilor, păstrându-şi
verticalitatea şi care au fost frânţi de SS-işti, în cele din urmă, prin Hunger, prin foame. Da, au fost Häftling-i
care au asistat la exterminarea întregii lor familii şi au continuat să
înfrunte cu capul sus nazismul; Häftling-i
care, supuşi
la cele mai infernale torturi, au continuat să-şi păstreze
demnitatea, n-au cedat, n-au trădat, dar care, până la urmă,
după ani de foame animalică, chinuitoare, dezumanizaţi, au
decăzut în aşa grad încât au fost în stare să fure unicul cartof
din mâna bolnavilor, a muribunzilor.
După Zyklon B, folosit în camerele de gazare
de la Birkenau-Auschwitz, der Hunger, foamea, a făcut cele
mai mari ravagii în rândurile Häftling-ilor.
Au murit de
foame cu zecile, cu sutele, cu miile în toate lagărele de concentrare. De
la înfiinţarea şi până la prăbuşirea lor. Şi
încă o zi şi o noapte după aceea ….
La Landsberg, în dimineaţa zilei de 27 Aprilie, când şi-au
dat seama că turnurile de pază sunt goale, deţinuţii s-au
năpustit asupra magaziei de alimente a SS-iştilor.
Au început să mănânce. Mâncau cu o lăcomie feroce. N-aveau
răbdare să mestece. Înghiţeau bucăţi enorme de pâine,
de margarină, de crenvurşti, de marmeladă. Apoi au dat de
conserve. Le-au spart cu toporul şi au început să le înfulece. În
sfârşit, au găsit carnea. Au fript-o la focul barăcilor ce
ardeau (dinamitate
de ultimii SS-işti care au
părăsit lagărul). Ospăţul a continuat până s-a lăsat
întunericul. O dată cu noaptea, foştii deţinuţi au început
să fie chinuiţi de nişte crampe de o violenţă
insuportabilă. Chirciţi de durere, urlau neputincioşi. Unii
dintre ei, până să se lumineze de ziuă, până să vină Crucea Roşie, n-au
mai fost în viaţă ….
Der Hunger, teribila foame din lagărele de concentrare,
şi-a completat victimele încă o zi şi o noapte după
eliberare.
Răspuns:
O mie cincizeci şi
doi de Häftling-i, tineri între 14
şi 20 de ani, stăm
aliniaţi în rânduri de câte cinci, pe platoul din faţa barăcii
numărul 21 din lagărul E.
Stăm dezbrăcaţi în pielea goală, în poziţie de
drepţi. În faţa noastră, căpitanul doctor SS Mengele şi suita
sa. Începe die Selektion,
selecţionarea pentru crematoriu.
Din noi au dispărut
amintiri, gânduri, dorinţe. Din noi a dispărut tot ce-i
viaţă.
N-a mai rămas decât
frica de moarte.
…………………………………………………………………
Sunt cel mai slab şi
cel mai mic de statură din rând. Tremur nu numai pentru mine, ci şi
pentru ceilalţi patru. Dacă rândul nostru va fi selecţionat, ei
vor pieri din cauza mea. Dacă luau un altul, mai în puteri şi un pic mai înalt, ar fi fost în afara
primejdiei. Eu n-am vrut să stau cu ei. Am şi pornit spre cei la ferl
de slăbiţi ca mine. Dar ei nu m-au lăsat. M-au prins de
mână şi m-au adus înapoi, în rândul lor. În faţa mea s-a
aşezat cel mai lat în piept. El este paravanul trupului meu numai oase
şi piele. Mengele aruncă o privire foarte superficială asupra noastră.
De regulă, dacă primul din rând e voinic, înalt, scapă tot
rândul. Un singur lucru mă îngrozeşte. Sunt prea mic de statură.
Asta se observă uşor.
S-a comandat stillstand!,
drepţi! Orice mişcare se pedepseşte cu moartea. Eu n-am ce pierde. Trupul
îmi este încremenit, dar cu degetele de la picioare încerc să adun sub
tălpi nisip. Să mă înalţ ... cât de puţin .... dar
trebuie să mă înalţ .... altfel sun pierdut .... şi-i voi
trage după mine, în moarte, şi pe ceilalţi patru. Ultimii mei
prieteni ...
Mengele s-a
răzgândit. Nu va mai trece prin faţa frontului. S-a oprit în mijlocul
platoului şi a ordonat să defilăm prin faţa lui, în pielea
goală, prin flanc câte unul.
În dreapta şi stânga
lui Mengele, SS-iştii au
făcut un cordon. Cinci sunt în afara cordonului. Urmăresc
arătătorul de la mâna dreaptă a lui Mengele. O mică
tresărire a degetului înseamnă că cel ce trece în clipa aceea
prin faţa lui este selecţionat. Cei cinci SS-işti sar spre el, îl înşfacă şi-l
aruncă în spatele cordonului. Soarta lui este pecetluită.
Şansele mele s-au
spulberat. Nu mai există! Sunt hotărât totuşi să nu mă dau bătut.
Voi păşi pe vârfuri. Îmi voi aduna ultimii stropi de energie şi
voi pluti prin faţa lui ca un balerin. Totul e să mă ridic. Cât
de puţin, dar să mă ridic. Dacă nu reuşesc să
mă înalţ, cât de cât, sunt pierdut .... sunt mort. Dar de unde puteri
să păşesc pe vârfuri, când eu abia mă ţin pe picioare?
Am aşteptat comisia, în poziţie de drepţi, în pielea goală,
aproape trei ore. Tremur ca scuturat de friguri. De oboseală? De frică? Nici eu nu ştiu. Înaintez în neştire.
Mă apropii de Mengele. În faţa mea, doi fraţi. Primul e Avram.
Înalt, bine legat, trece ţeapăn prin faţa lui Mengele. A
scăpat. Groaza abia acum îl cuprinde. Îşi opreşte
respiraţia. Îşi încordează auzul. Vrea să
desluşească în urma lui pasul fratelui său. Vrea să se
întoarcă. Nu îndrăzneşte. În clipa aceea se cutremură. Mii
de bubuituri îi sparg timpanele. Era tropotul celor cinci SS-işti care s-au repezit să-i înşface fratele.
Avram se întoarce şi
vrea să se repeadă spre cei din spatele cordonului. Nu-şi poate
lăsa frăţiorul singur în drum spre moarte. Acesta îi
sesizează intenţia şi urlă din toate puterile:
–
Nuuu! Rămâi acolo! Trebuie să trăieşti! Barem unul din toată familia trebuie
să supravieţuiască.
Mengele, surprins de
îndrăzneala Häftling-ului, se întoarce spre
unul din SS-işti şi ordonă
scurt:
- Schlag ihn
tot! Omoară-l!
În clipa aceea eu trec
prin faţa lui. Mai fac trei paşi şi mă prăbuşesc.
De emoţie? De bucurie? Sleit de puteri? Cine poate stabili? Cei ce vin după mine mă
prind şi mă trag după ei în baracă.
Am scăpat !
Până când? Până la viitoarea
selecţionare. Care va fi poimâine sau chiar mâine. Ori poate peste câteva
ore, spre seară. Imediat după Appell.
Poimâine, mâine ori peste
câteva ore vom sta din nou aliniaţi în rânduri de câte cinci, în
poziţie de drepţi, în pielea goală. În faţa frontului va
apărea iarăşi Mengele cu suita lui.
Din nou vor dispărea
amintiri, gânduri, dorinţe. Va dispărea tot ce-i viaţă. Va
rămâne doar frica de moarte.
Răspuns:
Vaietele deznăduiduite şi
ţipetele de durere ale miilor de oameni nevinovaţi, deportaţi
şi închişi în lagărele de concentrare naziste, plânsetele,
blestemele şi urletele lor se amestecau, toate, într-un singur şi
neîntrerupt vuiet al durerii şi disperării, al revoltei şi
neputinţei. Şi totuşi, în acest unic şi neîntrerupt vuiet
s-au auzit, de-a lungul întregii nopţi fasciste, nişte ţipete
distincte, sfâşietoare, de o intensitate gregară ….
La Dachau ţipau, urlau cu o intensitate gregară
deţinuţii scufundaţi în căzi de lemn pline cu apă, în
care pluteau sloiuri de gheaţă, şi în care erau ţinuţi
până îngheţau, mai precis, până inima lor înceta să mai
bată.
La Buchenwald ţipau, urlau cu o intensitate gregară Häftling-ii din baraca nr. 46 –
legaţi cu lanţuri de scaunele lor – în momentul în care, cutiile
fixate cu cauciucuri pe pulpele lor, între coapse, erau deschise de către
un Kapo şi miile de păduchi
infectaţi cu tifos exantematic le năpădeau trupurile.
La Birkenau ţipau, urlau cu o intensitate gregară
deţinutele cărora, după injecţia de sterilizare, li se
scoteau ovarele fără anestezie, bărbaţii supuşi
iradierii pentru a fi castraţi, perechile de gemeni forţaţi cu
brutalitate să se împerecheze.
La Rawensbrück ţipau, urlau cu o intensitate gregară
deţinutele cărora li se extrăgeau fragmente de oase în scopul
transplantării; erau aduse direct de la lucru, erau legate strâns de masa de
operaţie şi intervenţia chirurgicală începea fără
să li se scoată măcar saboţii.
La Dachau, la Buchenwald, la
Auschwitz, la Rawensbrück..., medicii SS-işti
făceau Experimente an lebendingen
Menschen, experienţe pe oameni vii, iar victimele ţipau, urlau cu
o intensitate gregară ….
Se experimenta
rezistenţa organismului uman la joasă presiune, la frig, la
otrăvuri, la gloanţe trase din diferit unghuri, în diferite puncte
ale corpului.
Se făceau
experienţe cu tifos exantematic, cu hormoni sexuali, cu friguri palustre,
cu febră tifoidă, cu holeră, cu tuberculoză, cu difterie.
Se experimentau sterilizarea femeilor, castrarea
bărbaţilor, înmulţirea gemenilor.
Se practicau
transplantarea oaselor, infectarea rănilor deschise cu bacili de
gangrenă gazoasă şi tetanos, provocarea de arsuri cu fosfor.
Începutul experienţelor an lebendingen Menschen a fost timid.
Doctorul Rascher, unul dintre iniţiatori, adresându-se, la 15 Mai 1941, Reichsführer-ului SS Himler şi
explicând „lipsa de material uman” întrucât „aceste experienţe sunt foarte primejdioase şi
nimeni nu li se supune de bunăvoie”,
nu îndrăzneşte să ceară decât 2-3 oameni. „Aceste experienţe,
în cursul cărora persoanele ... ar putea, bineînţeles să
moară – preciza, în continuare, Rascher – urmează să fie
efectuate cu colaborarea mea”. În numai 7
zile a sosit aprobarea lui Himmler: „... deţinuţii vor fi puşi la
dispoziţia dvs. cu plăcere ....”
Asta a fost la început.
Ulterior, Himmler nu aproba decât genul de experienţe, iar deţinuţii erau
puşi la dispoziţia medicilor cu zecile, cu sutele, cu miile, de
comandanţii lagărelor.
Ţipetele şi
urletele gregare ale victimelor făceau să încremenească întreg
lagărul. Şi această încremenire speria sau, în orice caz,
deranja pe medicii SS-işti, ea
se putea transforma într-un „gest colectiv necontrolat”. Nu întâmplător,
doctorul Rascher îi scrie „mult stimatului său Reichsführer” şi-i cere să-i permită continuarea
experienţelor de la Dachau, de
congelare a oamenilor vii, la Auschwitz.
Medicul SS-ist argumentează cu
nostalgie că „dintre toate centrele de experienţe
asemănătoare, Auschwitz-ul
este mai convenabil decât Dachau-ul
în toate privinţele”. În primul rând, pentru că acolo, adică la Auschwitz, este mai frig, iar
datorită dimensiunilor sale, ţipetele muribunzilor pot fi mult
atenuate, dacă nu chiar absorbite de spaţiile incomparabil mai mari,
căci, recunoaşte Rascher, „… persoanele pe care se fac
experienţele brüllen, urlă
când îngheaţă”.
Medici şi profesori
universitari ai celui de-al III-lea Reich
efectuau Experimente an lebendingen
Menschen, experienţele pe oameni vii fără să le tremure
mâna. Nici conştiinţa. Ei s-au complăcut în a considera că
deţinuţii din lagărele de concentrare nu sânt oameni, ci
suboameni, un fel de animale, nişte fiinţe lipsite de orice valoare.
Doctorul Kurt Heissmeyer
a declarat la proces: „Era limpede pentru
mine că utilizarea pe oameni a culturii de bacili pe care o aveam la
dispoziţie nu ar fi putut fi justificată din cauza unor
consecinţe probabile. Am fost de părere că, în lagărul de
concentrare, pot justifica o asemenea activitate, deoarece, potrivit atitudinii
mele de atunci, naţional-socialistă, şi eu vedeam în
deţinuţii lagărului de concentrare oameni de categoria a doua.
Pe atunci, punctul meu de vedere era că deţinuţii din lagărul de
concentrare nu aveau valoare ca oameni“.
Călăuziţi
de astfel de concepţii, medici şi profesori universitari nazişti
chinuiau şi asasinau deţinuţii cu sânge rece, cu brutalitate, cu
o cruzime incredibilă.
Doctorului Heissmayer, „preocupat” de combaterea
tuberculozei, i s-a
trimis de la Birkenau, la 27
Noiembrie 1944, un lot de 20 copii între 5 şi 12 ani. Copiii au sosit în KZ Neuengamme
complet sănătoşi. Erau copii frumoşi, normali,
deştepţi, aveau să declare martorii la proces. Au început
imediat şi experienţele. Copiilor li s-au făcut mici incizii sub
braţ şi pe piept, prin care le-au fost introduşi bacili de
tuberculoză. Înainte de sfârşitul războiului, pentru a
înlătura urmele experienţelor, toţi cei 20 de copii au fost
spânzuraţi.
Profesorul SS-ist Karl Gebhardt a condus
experienţe vizând vindecarea arsurilor prin gaze, arsuri ce apar după
rănirea cu armee de foc. Pentru a se crea „condiţii existente pe front”, asupra Häftling-ilor selecţionaţi
drept cobai se trăgea cu arme de foc din cele mai diverse unghiuri, în
cele mai diferite părţi ale corpului. Echipa profesorului Gebhardt se
ocupa şi de vindecarea fracturilor care erau provocate artificial.
Deţinute absolut sănătoase erau introduse în cabinet şi
aşezate pe masa de operaţie. Cu un ciocan li se spărgeau gambele
ori li se rupeau braţele. Erau
preferate fete foarte tinere, liceene ori studente.
Multor deţinuţi
li se scoteau diferite oase pentru a fi transplantate unor răniţi pe
front. După scoaterea oaselor
necesare, Häftling-ii erau
ucişi.
Deosebit de revelatoare pentru atestarea die Experimente an lebendingen Menschen, a experienţelor pe oameni
vii, sunt mărturiile şi recunoaşterile din cadrul proceselor
intentate după eliberare.
Procurorul: Baumkötter, vă este cunoscut în
ce constau experienţele cu flegmoane?
Baumkötter: …. Se făceau incizii pe coapsele deţinuţilor
destinaţi pentru aceasta, iar inciziile se umpleau cu cârpe vechi şi
paie murdare. Aceasta provoca septicemia urmărită, în urma
căreia au murit mulţi oameni.
Procurorul: S-au făcut experienţe cu cianură de potasiu?
Baumkötter: Da! Aceasta s-a întâmplat la sfârşitul anului 1944 sau
la începutul anului 1945, când, în lagăr, a venit inspectorul sanitar al
lagărelor de concentrare, Standartenführer-ul
SS Nolling. Încă înainte de aceasta, un deţinut fusese ales pentru o
experienţă specială. A trebuit să-l conduc pe inspectorul
sanitar la crematoriu. Pe drum, Nolling a scos din tabacheră o mică
fiolă de 1 cm3; fiola a fost introdusă în gura
deţinutului respectiv şi acesta a trebuit s-o sfărâme între
dinţi.
Procurorul: După cât timp a intervenit moartea?
Baumkötter: Am constatat că moartea intervenise
după numai 15 secunde.
În privinţa
experienţelor cu hormoni sexuali, La Nürnberg a avut loc următorul
dialog:
M. Dubost: Întotdeauna mortale? Fiecare experienţă
trebuie, deci, asimilată cu un asasinat ....
Balachowsky: În blocul 50 am văzut fotografii ale unor
arsuri fosforice făcute în blocul 46. Nu trebuie să fii specialist ca
să-ţi dai seama ce aveau de suferit aceşti oameni, a căror
carne a fost arsă până la os. După 3 luni, când experienţele
au luat sfârşit, toţi supravieţuitorii au fost lichidaţi.
Răspuns:
SS-iştii asasinau fără reţineri. Nici în
alegerea metodelor nu aveau nici un fel de scrupule. Ucideau fără
să obosească, fără să le pese de urmări. Nu se
temeau de nimeni şi de nimic. Totuşi, când se refereau la activitatea
lor de asasini deveneau pedanţi, îşi alegeau cuvintele, se dădeau
în vânt după eufemisme.
Ei nu pomeneau
niciodată despre deportări,
ci vorbeau discret, pedant, despre „mutări”,
„strămutări”, „evacuări”
şi rar de tot despre „expulzări
spre Răsărit” .
Exterminarea în masă
a evreilor începuse să funcţioneze pe bandă rulantă, în
adevărate fabrici ale morţii. Numai la Birkenau-Auschwitz, în cele
patru clădiri uriaşe care îngemănau fiecare câte o hală
uriaşă (în care puteau fi înghesuiţi 2000 de oameni pentru a fi
gazaţi) cu câte 15 cuptoare (zidite la etajul superior) transformau în fum
şi cenuşă 12 000 de oameni în 24 de ore.
La 6 Iunie, când eu,
întreaga mea familie am sosit la Auschwitz, toate cele 4 crematorii
funcţionau zi şi noapte.
Naziştii continuau
să nu pomenească despre „exterminări
şi lichidări”, ci vorbeau discret, pedant despre „acţiuni speciale”, despre „tratament
special”, despre „cazare specială”.
Din intenţia lor de
a lichida până la unul evreii din Europa, naziştii n-au făcut
niciodată un secret. Totuşi, ei ocoleau expresia „exterminarea totală a evreilor” şi vorbeau
eufemistic despre „soluţia finală”, despre „rezolvarea
definitivă a problemei evreieşti
”.
S-a acordat Gesonderte Unterbringung, cazare specială la 21
ianuarie 1943 unui număr de 1 582 de persoane, dintre care 602
bărbaţi şi 980 de femei şi copii; la 24 ianuarie 1943 unui număr de 1 801
persoane, dintre care 623 bărbaţi şi 1 178 de femei şi
copii; la 27
ianuarie 1943 unui număr de 709 persoane, dintre care 197 bărbaţi şi 512
de femei şi copii.
Gesonderte Unterbringung, cazare specială s-a acordat
bărbaţilor datorită slăbiciunii fizice, iar femeilor în
majoritate deoarece au fost cu copii.
Am stat aproape 4 luni în
lagărul „E”- Birkenau şi am
urmărit zilnic convoaiele ce se îndreptau spre camerele de gazare spre a
li se aplica Sonderbehandlung,
tratament special ori Gesonderte
Unterbringung, cazare specială. Aproape 4 luni am urmărit zi
şi noapte cum izbucnea fumul pe coşul crematoriilor după fiecare
convoi. Firele
de cenuşă fină spulberate de vânt mi-au pătruns în ochi, în
urechi, în gură. Şi, totuşi, şi acum, după 63 de ani
nu pot să nu mă cutremur amintindu-mi cinismul, sadismul cu care SS-iştii au fost în stare într-o
corespondenţă oficială să scrie limpede, fără
echivoc drept motiv al exterminării prin gazare a mii de femei: „deoarece au fost cu copii”. Da, şi mamei mele i s-a
aplicat Sonderbehandlung, exterminare prin gazare, deoarece au fost cu trei copii lângă ea – fraţii mei mai
mici.
Dintre toate eufemismele
cel mai frecvent întrebuinţat a fost Sonderbhandlung
(SB), tratament special. „Pentru a se înlătura orice posibilitate
de înţelegere greşită”, încă la 20 Septembrie 1939, Reinhardt Heydrich,
într-o circulară adresată „ tuturor oficiilor de conducere şi oficiilor poliţiei de stat” preciza
următoarele la punctul 4: „.... se va face
deosebire între cei ce pot fi lichidaţi pe calea obişnuită de până
acum şi aceia care trebuie supuşi unui Sonderbhandlung,
unui tratament special. În cazul din urmă este vorba de asemenea
stări de fapt care – datorită caracterului lor reprobabil,
periculozităţii lor sau efectului lor propagandistic – se cuvin a fi
înlăturate printr-o procedură brutală, anume prin execuţie,
fără a se ţine seama de persoană”.
Într-un ordin circular al
lui Heinrich Himmler din 20 Februarie 1942, la punctul 5 se preciza: „Die Sonderbehandlung, tratamentul
special se efectuează prin ştreang….”
Când naziştii trec la
exterminarea în masă a evreimii şi, îndeosebi, după ce pun la
punct exterminarea prin gazare, lichidarea unor transporturi întregi de evrei
ori nimicirea unor mari mase la faţa locului, acţiunea era invariabil
denumită prin expresia Sonderbehandlung, tratament special.
În raportul „asupra
evenimentelor din U.R.S.S. nr. 124” din 25 Octombrie 1941 la pagina 6 se arată: „Din cauza extremei primejdii de epidemii, la 8 Octombrie 1941 a început
lichidarea până la ultimul om a evreilor aflaţi în ghetoul de la
Vitebsk. Numărul evreilor care vor fi supuşi Sonderbehandlung, tratament special, este de circa 3 000”.
La 1 Mai 1942
guvernatorul şi Gauleiter-ul de
atunci al districtului Watheland, Arthur Greiser, raporta lui Himmler:
„Acţiunea de Sonderbehandlung,
tratament special a 100 000 de evrei din teritoriul districtului meu,
aprobată de dv … va putea fi încheiată în următoarele 2-3 luni.”
La Birkenau-Auschwitz, Sonderbehandlung, tratament special –
indiferent că se referea la un deţinut, la o baracă ori la un
întreg transport – echivala cu: lichidare prin gazare. O. Kraus şi E. Kulka îşi
amintesc: „Când blocul nr 7 se umplea
de bolnavi – şi aceasta se întâmpla o dată la 2 -3
săptămâni, iar uneori în fiecare săptămână – venea
ordinul de alcătuire a aşa-zisului transport pentru Sonderbehandlung, tratament special.”
SS-istul însărcinat cu supravegherea infirmeriei (Sanitätsdienstgehilfe = S.D.G.), sau
uneori chiar medicul SS stabilea numărul celor cărora urma să li se aplice
tratamentul special. Deţinuţii cu funcţii din infirmerie erau
obligaţi să livreze într-un termen scurt numărul respectiv de
bolnavi.
Uneori expresia Sonderbehandlung, tratament special era
înlocuită cu una şi mai cinică: Gesonderte Unterbringung, cazare specială. Din înseşi documentele oficiale naziste
reiese că şi prima şi a doua expresie semnificau acelaşi
lucru:
asfixiere în modernele camere de
gazare ale Birkenau-ului.
Răspuns:
Dintre toate
lagărele de concentrare naziste, cel mai cumplit a fost KZ-Birkenau. Din zecile de lagăre
aparţinând de Birkenau, în 1944,
iadul l-a reprezentrat lagărul E, supranumit Zigeunerlager, lagărul pentru ţigani.
Din cei peste 200 000 de
ţigani care au căzut victimă nazismului, 22 696 au fost
duşi la Birkenau-Auschwitz, în
lagărul E, de unde şi
denumirea: Zigeunerlager. În 1944, când evreii deportaţi din Ungaria au ajuns în
lagărul E, supranumit Zigeunerlager, mai
erau în viaţă doar câteva mii de ţigani. Noi, cei deportaţi
din nordul Transilvaniei anexate de horthyşti, am fost înghesuiţi în
barăcile din stânga aleii care despărţea lagărul în
două şi de-a lungul căreia se înşiruiau barăcile. Rromiii
– în cele aflate de partea cealaltă.
Ei locuiau împreună
cu familiile şi stăpâneau şi aleea. Nouă ne era teamă
să ieşim de pe platourile dintre barăci. Abia sosiţi,
încă nu ne dezmeticisem în ce lume am fost aruncaţi. Iar pe arunci,
la începutul acelei veri, toţi Blockälteste
şi Vertreter-ii, şefi şi
dumnezei atotputernici peste barăcile noastre, erau rromi. Nu rromi
oarecare, ci selecţionaţi dintre cei mai sadici, mai duri.
Într-o noapte cu cer
înstelat din mijlocul acelei veri fierbinţi a lui 1944 s-a ordonat Blocksperre, închiderea barăcilor.
Era la ora 22. Apoi, până în zori, lagărul a fost zguduit de uruitul
dubelor şi lătratul câinilor-lup, de ţipetele SS-iştilor şi urletele
rromilor, de răcnetele şi blestemele lor.
În noaptea aceea
interminabilă, cu cerul înstelat, au fost gazaţi şi arşi,
până la unul, toţi rromii care mai erau în viaţă în
lagărul E din Birkenau-Auschwitz. Au fost arşi
de-a valma copii născuţi în lagăr şi tinere
ţigănci care mai visau să fie furate de flăcăi şi
purtate pe armăsari iuţi ca fulgerul prin pădurile Bavariei, pe
cărări ascunse, numai de ei ştiute; au fost arşi toţi:
Blockälteste –rii şi Vertreter-ii, şefii şi dumnezeii atotputernici ai
barăcilor noastre, împreună cu ţigănci care ghiceau în
ghioc, ori în bobi şi cărţi, prezicând până în ultima
clipă că vor mai apuca să-şi refacă şatra, ori
caravana, că vor mai sălta salbele pe sânii fetelor lor
dezlănţuite în dansuri îndrăcite pentru toate nunţile
nenuntite şi pentru toţi copii nebotezaţi din clipa în care în
câmpiile Saxoniei, în satele Turingiei, la marginea oraşelor Belgiei sau
pe drumurile asfaltate ale Olandei, căruţele, caravanele şi
casele lor au fost înconjurate de maşini şi SS-işti cu automatele gata să tragă, iar ei au fost
aruncaţi în camioane şi deportaţi.
Da, în noaptea aceea,
urmaşii faimoşilor rromi care au făcut contrabandă cu
mătăsuri de Lyon, ai celor care secole de-a rândul au desfătat
cu cântecele şi jocurile lor castelanii din Valea Rinului, oameni ce nu
puteau trăi fără să se ştie liberi, să
străbată satele şi oraşele, drumurile, munţii şi
câmpiile când şi cum vor, să iubească şi să-şi
facă dreptate după legile şi datinile lor, având martori doar
luna şi stelele, au fost duşi toţi, până la unul, direct în
camerele de gazare.
În zori ne-am îmbulzit la
marginea platourilor dintre barăci – pe aleea din mijlocul lagărului
încă tot nu îndrăzneam să păşim – şi am privit
spre barăcile înşiruite de-a lungul celeilalte laturi a aleii. Acolo,
nici o mişcare. Un pustiu înspăimântător. Barăcile, cu
uşile lor mari, date în lături, păreau uriaşe morminte
goale, profanate. Sus, cerul nu se vedea din cauza unui strat dens de fum
negru-vânăt, înecăcios. Din când în când, stratul acela gros de fum
era săgetat de uriaşe limbi de foc şi de scântei ce izbucneau pe
coşul crematoriului şi care se ciocneau şi dispăreau ca
stelele căzătoare.
În noaptea aceea, nimeni
nu auzise nici un şuierat de locomotivă, nici uruit de roţi. Dar
rromii nu mai erau. În partea de lagăr locuită până atunci de ei
nu mai exista nici o mişcare. Doar stratul dens de fum negru-vânăt,
înecăcios se lăsa tot mai jos peste barăcile pustii, cu
uşile larg deschise, ca nişte uriaşe morminte golite, profanate
....
În lagărul E nu mai existau rromi. Nu a mai
rămas în viaţă nici măcar unul singur. Dar lagărului E i s-a zis în continuare Zigeunerlager, lagăr pentru ţigani.
Anul acesta, în fostul lagăr E,
se ridică o statuie pentru cinstirea şi păstrarea memoriei
rromilor care au pierit la Birkenau-Auschwitz, în Holocaust.
Răspuns:
Deceniile se scurg
implacabil şi, odată cu ele, inevitabil, numărul
supravieţuitorilor Marii Tragedii fără asemănare
numită Holocaust scade mereu apropiindu-se de sfârşit. În
acelaşi timp, oricât este de dureros, trebuie să recunoaştem
că numărul negaţioniştilor – pe alocuri - creşte, iar
unii dintre ei devin chiar mai agresivi.
Repetă la infinit
aceleaşi idei, fac mereu aceleaşi afirmaţii, emit teze lipsite
de orice temei, fără nici o argumentare cât de cât credibilă,
născocesc „stări de fapt” de-a dreptul absurde.
Fără
îndoială, una din cele mai intens propagate teze – susţinută cu
încăpăţânare de către toţi negaţioniştii –
se referă la „inexistenţa camerelor de gazare”.
Într-un capitol distinct,
cunoscutul negaţionist Jürgen Graf în cartea sa „Holocaust” tradusă,
apărută şi difuzată în România cu 5 ani în urmă,
într-o formă prescurtată, se zbate să convingă că a
descoperit “Călcâiul lui Ahile” al tezei existenţei camerelor de
gazare afirmând că nimeni până acum nu a fost în stare să
prezinte “nici cea mai mică imagine
a acestor camere de gazare!”.
După ce
înşiră un număr de titluri de autori cunoscuţi, el
conchide: „După ce am aprofundat cărţile
menţionate, chiar dacă vom mai citi încă zece, douăzeci,
cincizeci sau o sută de alte opere monumentale despre Holocaust, nu vom
găsi nicăieri o descriere tehnică a camerelor de gazare”.
Afirmaţiile de mai
sus ale lui Jürgen Graf sunt simple minciuni, la fel ca toate constatările
negaţioniştilor declarate bombastic şi arogant, dar care
n-au nimic comun cu realitatea, cu adevărul. Sunt zeci, sute, mii de
scrieri dedicate acestui subiect. Pe baza lor se poate înfăţişa
cu exactitate, întregul drum de străbătut, de la primele dube
încărcate cu fiinţe nevinovate care în drum spre groapa ori
şanţul săpat erau ucise cu gazul de la eşapament introdus
printr-o banală ţeavă în maşină, până la
ultramodernele camere de gazare de la Birkenau-Auschwitz.
Începutul a fost apreciat repede ca primitiv.
Metoda avea fel de fel de
inconveniente. Şoferii, cât erau ei de SS-işti,
auzind cum se zbat victimele în spatele lor, nu reuşeau să apese în
mod constant pe accelerator. Şi asupra psihicului echipelor de SS-işti, care aşteptau
momentul aruncării victimelor în gropi comune, ţipetele şi
zvârcolirile celor asfixiaţi aveau efecte nedorite.
Semnificativ în acest
sens este raportul înaintat de SS Untesturmführer-ul Becker superiorilor
săi la 16 Mai 1942: „[ … ] Otrăvirea cu gaze nu se făcea întotdeauna în modul
cuvenit. Pentru a termina cât mai repede operaţia, şoferii apasă
pe accelerator până la refuz: din această cauză, persoanele
executate mor înăbuşite, în loc să adoarmă, aşa cum
prevăd instrucţiunile. Indicaţiile date de mine au avut drept
rezultat că, printr-o corectă fixare a pedalei, moartea survine mai
repede, iar deţinuţii adorm liniştit. Nu s-au mai observat
feţe schimonosite şi excremente, aşa cum se observa înainte. [ … ] Pentru a feri oamenii de aceste consecinţe dăunătoare, aş ruga să se dea
indicaţiile corespunzătoare. ”
Prima încercare de a se
trece la modernizarea avut loc la Treblinka.
Aici au început să se construiască camere de gazare prevăzute cu
ţevi pentru captarea gazelor de evacuare provenite de la motoare de
maşini de transport ori tancuri vechi.
Când, în vara lui 1942,
Rudolf Höss, comandantul lagărului Birkenau-Auschwitz,
a fost trimis să studieze la Treblinka
modul de exterminare prin gazare, a rămas profund dezamăgit de
primitivismul metodei ce i s-a prezentat. După cum el însuşi a
mărturisit, înainte de a fi spânzurat, camerele erau mici, motoarele se
defectau frecvent, planul nu se îndeplinea, ritmul era lent. În 6 luni abia 80
000 de persoane!
Întors acasă, la Birkenau-Auschwitz, s-a pus pe
treabă. Ajutat de specialişti – doctori, chimişti, constructori,
toţi ucigaşi de profesie – a construit camere de gazare de
înaltă capacitate. „ El (comandantul de la Treblinka – nn) a declarat Höss – folosea în camerele de gazare gaz monoxid,
dar mie nu mi s-au părut destul de
eficiente metodele sale. Aşa că atunci când am construit edificiul de
exterminare de la Auschwitz- Birkenau,
am recurs la Zyklon B, un acid
cianhidric cristalizat, pe care îl introduceam în camera morţii printr-un
mic orificiu. În funcţie de condiţiile climaterice, oamenii mureau în
3 până la 15 minute. Ştiam că sunt morţi de îndată ce
nu mai auzeam ţipete. De regulă lăsam să mai treacă
vreo jumătate de oră până să deschidem uşile şi
să îndepărtăm cadavrele. Leşurile odată scoase
afară, detaşamentele noastre speciale le luau inelele de pe degete
şi aurul dentar din gură. Eine andere Verbesserung, o altă perfecţionare, în
comparaţie cu Treblinka a fost
înfăptuită prin construirea camerelor de gazare care puteau cuprinde
deodată 2 000 de oameni, pe când cele 10 camere de gazare de la Treblinka nu puteau cuprinde decât 200 de oameni.”
Este de-a dreptul ridicol
să susţii că nu există nici o dovadă, un document, o
descriere a camerelor de gazare care să ne permită să ne
imaginăm cum arătau acestea şi ce se întâmpla în interior.
În arhiva Muzeului de la Auschwitz, oricare vizitator poate vedea
până şi schemele proiectelor de edificare a fiecărei
clădiri din cele 4 crematorii, inclusiv semnătura
proiectanţilor. Există şi corespondenţa dintre comandantul
lagărului Auschwitz şi
directorul întreprinderii constructoare.
După ce
negaţioniştii au constatat că a nega pur şi simplu existenţa fizică a crematoriilor şi a camerelor de gazare nu numai
că nu convinge dar aproape nici nu mai este băgată în
seamă, au început să spună acelaşi lucru folosind alte
cuvinte.
Simulând că nu vor
altceva decât adevărul, ei pun aceeaşi întrebare folosind alte
cuvinte, încercând să pară şi mai preocupaţi de aflarea
adevărului.
Cum se poate că nu există nici un document,
nici o schiţă, nici o imagine – întreabă ei fără
să le tremure glasul – care să ne sugereze cum arată interiorul
unei camere de gazare, ce instalaţii existau, cum funcţionau?
Ce şi cum se întâmpla acolo, că intrau în
loturi de până la 2 000 de oameni îmbrăcaţi în hainele cu care
au călătorit, unii chiar şi cu câteva mici bagaje – cele mai
multe familii erau alcătuite din câte 3 şi chiar 4 generaţii –
şi în mai puţin de oră erau transformaţi în fum şi
cenuşă?
Aş putea să
răspund folosindu-mă de descrierea cea mai autorizată,
adică de mărturia lui Rudolf Höss, comandantul lagărului care
s-a ocupat de construirea întregului complex de exterminare în masă prin
gazare şi ardere de la Birkenau,
a asigurat buna funcţionare a tuturor instalaţiilor, a comandat
şi supravegheat întregul proces de la debarcarea deportaţilor (în
procent de peste 90% evrei) din vagoane şi până las transformarea,
din prima zi a sosirii – a marii lor majorităţi – în fum şi
cenuşă.
Nu-l citez pe Rudolf
Höss, deoarece părerea lui Jürgen Graf şi aproape a tuturor
negaţioniştilor este că toate recunoaşterile crimelor
săvârşite de către căpeteniile nazite la Nürnberg au fost smulse prin tortură.
Voi reda cât se poate de
concis descrierea camerelor de gazare şi procedeul folosit în
primăvara şi vara lui 1944, făcută de doctorul Nyiszli
Miklós (deportat din Oradea cu întreaga familie), în cartea pe care a publicat-o
la mai puţin de un an de la întoarcerea acasă: „Am fost medic autopsier al doctorului Mengele în crematoriul de la
Auschwitz”. El a rămas la Birkenau-Auschwitz
până la 18 Ianuarie 1945 când a fost evacuat întregul lagăr.
În tot acest timp, el a stat
împreună cu cei din Sonderkommando în clădirea unui
crematoriu şi avea bilet de liberă trecere la toate cele patru
crematorii.
Cartea la care mă
refer a fost acceptată ca probă de către Tribunalul de la Nürnberg. Iată, în
rezumat, capitolul consacrat camerelor de gazare.
Prima selecţionare,
făcută pe rampa de sosire, imediat după coborârea din vagoane,
durează puţin. Coloanele din stânga, alcătuite, de fiecare
dată din mame şi copii până la 14 ani, bătrâni şi bolnavi
sunt dirijate direct spre unul dintre cele patru crematorii. Porţile se
deschid şi circa 2 000 – din aproximativ 3 000 câţi sosesc, de
regulă, cu o garnitură de 50 de vagoane – intră în incinta
crematoriului.
Ajunsă în faţa
clădirii,
coloana coboară 10 -15 trepte de beton spre o imensă hală de la
subsol. Deasupra uşii o tablă anunţă – în limbile
germană, franceză, greacă şi maghiară: “Baie şi dezinsecţie”. În mijlocul halei, la
distanţe egale, se înşiruie stâlpi de beton. În jurul lor şi a
pereţilor laterali bănci de lemn, deasupra cuiere.
Cele ce urmează de
aici încolo nu ştie nimeni pe lume, pentru că cei ce ştiu
şi ar putea povesti prin ce au trecut după ce au parcurs drumul
morţii, adică trei sute de metri de la rampă până aici, nu
se mai întorc niciodată printre cei vii. Aşadar, coloana din stânga
merge de-a dreptul la crematoriu, şi nu într-un lagăr special pentru
bătrâni, bolnavi şi copii, unde deţinuţii incapabili de
muncă poartă de grijă celor mici, aşa cum le spun
santinelele SS oamenilor
îngrijoraţi ce se înşiră în coloana din dreapta.
Deportaţii
păşesc încet, osteniţi. Copiii, somnoroşi, se
agaţă de hainele mamelor lor. Sugarii în faşă sunt
purtaţi în braţe. Însoţitorii SS-işti rămân în afara porţii. Conform avizului de
la intrare, accesul străinilor, chiar şi al SS-iştilor din exterior, este interzis!
Lotul este introdus
într-o sală lungă de vreo douăzeci de metri, spoită în alb
şi puternic iluminată. Pe mijlocul ei se înalţă un şir
de stâlpi de beton. În jurul stâlpilor şi de-a lungul pereţilor laterali
se află bănci de lemn. Deasupra băncilor, cuiere şi
deasupra fiecărui cuier, un număr. Afişe scrise în diferite
limbi anunţă că fiecare ins să-şi aşeze hainele
şi încălţămintera, legate laolaltă, pe câte un cuier
şi să ţină minte numărul respectiv, ca la întoarcerea
de la baie să nu se producă învălmăşeală
inutilă.
În sală se află
2 000 de oameni: bărbaţi, femei, copii. Apar soldaţii SS. Răsună ordinul: „Toată lumea se
dezbracă! Timpul
e limitat;
zece minute!” Bătrânii, bunicii, soţiile, soţii, copiii stau
încremeniţi. Femei, fete pudice schimbă priviri nedumerite,
întrebându-se: oare au înţeles bine?
În zece minute,
toată lumea e în pielea goală. Hainele, încălţămintea
legată cu şireturile ei, sunt atârnate pe cuiere, şi fiecare om
caută să memoreze numărul cuierului respectiv ....
SS-iştii îşi fac drum prin mulţimea
înghesuită pentru a ajunge la uşa de lemn de stejar cu două
aripi, din fundul sălii. Uşa se deschide. Oamenii goi se îmbulzesc în
sala următoare, de asemenea bine luminată. Pe mijlocul ei, la
depărate de câte treizeci de metri, se înalţă de la pardoseala
de beton până la plafon patru stâlpi. Nu sunt stâlpi de susţinere, ci
burlane sau tuburi pătrate din tablă, perforate de jur împrejur ca
nişte grătare.
Toată lumea a intrat
în sală. Răsună ordinul: „SS-iştii
şi Sonderkommando-ul
părăsesc încăperea!” Aceştia ies şi-şi
controlează efectivul. Uşile se închid. Lumina se stinge din
exterior.
În această
clipă afară se aude huruitul unui motor de automobil. Soseşte un
autoturism cu crucea roşie, din care coboară un ofiţer SS şi un SDG Sanitätsdienstgefreiter,
caporal sanitar. Acesta din urmă ţine în mână patru cutii de
tablă, vopsite în verde.
Cei doi intră pe
peluză, unde, la depărtare de câte treizeci de metri, ies din
pământ nişte coşuri de aerisire joase, construite din beton. Se
duc la primul coş. Îşi fixează măştile de gaze. Scot
placa de beton cu care este acoperit coşul. Lovesc capacul patent al unei
cutii verzi şi toarnă conţinutul ei – nişte granule
liliachii de mărimea unui bob de fasole – în gura coşului. Granulele
astfel introduse cad în tuburile de tablă perforată din
încăperea de la subsol, unde sunt prinse fără posibilitate de
împrăştiere. Este Zyklon B sau
clor sub formă de granule,
care, de îndată ce vin în contact cu aerul, produc gaze. Gazele ies prin
perforaţiile tuburilor şi în câteva clipe inundă încăperea
plină de oameni. Astfel, în cinci minute, este lichidat un transport.
Instalaţiile moderne
de ventilare evacuează repede gazele din sală, dar mai rămân
cantităţi mici în spaţiile dintre cadavre şi inspirarea, chiar
după câteva ore, a acestor resturi de gaze provoacă o tuse
sufocantă. De aceea, echipa din Sonderkommando
care intră cu furtunurile de apă poartă măşti de
gaze. Sala este din nou puternic luminată, dezvăluind un tablou
îngrozitor.
Cadavrele nu zac uniform
pe pardoseală, ci se înalţă într-un morman de forma unui turn
înalt de câţiva metri. Aceasta pentru că gazele ucigătoare
emanate de granulele aruncate în tuburile perforate infestează aerul
începând de jos şi saturează treptat atmosfera întregii săli.
Victimele nenorocite sunt silite să se calce în picioare, căutând
să se caţere peste mormanul de trupuri vii, întrucât cu cât sunt mai
sus, cu atât mai târziu inspiră gazele asfixiante.
Ce luptă
cumplită pentru viaţa pe care şi-o prelungesc cu cel mult unul
sau două minute! Dacă ar fi putut gândi, şi-ar fi dat seama
că zadarnic îşi calcă în picioare părinţii,
soţiile, copiii. Dar aici nimeni nu mai poate raţiona! Acţiunile lor sunt reflexe
ale instinctului de conservare. Am observat că la baza turnului de cadavre
se află sugarii, copiii, femeile şi bătrânii, iar în vârf
inşii mai viguroşi.
Cadavrele sunt
încolăcite de-a valma; şiroaie de sânge se preling din nas şi din
gură. Trupurile sângerează de asemenea, pentru că în lupta cu
moartea s-au zgâriat unii pe alţii. Capetele sunt tumefiate şi
învineţite, figurile, atât de deformate, încât sunt de nerecunoscut.
Totuşi, cei din Sonderkommando identifică uneori
printre morţi pe membrii familiei lor .... Groaza unei asemenea întâlniri
mă înspăimântă şi pe mine!
Deşi n-am nici o
misiune, am coborât printre cadavre. Mă simt dator faţă de
omenire ca în cazul când, printr-o minune, soarta va face să scap viu de
aici – ceea ce cu mintea limpede nu pot spera – să pot relata
observaţiile unui martor ocular.
Un grup de oameni din Sonderkommando, încălţaţi
cu cizme de cauciuc înalte, înconjoară mormanul de cadavre şi-l
inundă cu jeturi puternice de apă, pentru a spăla cadavrele de
fecalele ce se evacuează în mod normal în cazul morţii prin sufocare,
adică prin gaze asfixiante.
După această
„baie” a cadavrelor – câtă sfâşiere, câtă detaşare cere
această muncă din partea Sonderkommando-ului!
– urmează demolarea mormanului de cadavre. Grea sarcină;
încheieturile mâinilor încleştate, cu pumnii strânşi, trebuie prinse
în nişte curele şi astfel cadavrele ude ce alunecă pe
pardoseală sunt târâte în sala alăturată. Aici
funcţionează patru elevatoare mari. Morţii sunt
încărcaţi câte douăzeci – douăzeci şi cinci pe o platformă.
O sonerie îl anunţă pe manipulant că încărcătura este
completă. Atunci elevatorul porneşte şi urcă în sala de
incinerare, unde se deschid automat aripile unei uşi mari. Acolo
aşteaptă echipa de remorcare. Braţele cadavrelor sunt
iarăşi prinse în lanţuri pentru a fi trase de-a lungul
jgheabului anume construit în pardoseala de beton şi depuse în faţa
celor cincisprezece cuptoare.
Cadavrele
bătrânilor, tinerilor, copiilor zac pe beton în şiruri lungi. Din
nasul, gura şi trupul lor zdrelit în urma târârii pe pardoseală curg
şiroaie de sânge care se amestecă cu apa ce curge continuu din
robinete montate în pardoseala de beton.
Cadavrele sunt întoarse
cu faţa în sus. O echipă de 8 – 10 Häftling-i cu câte o rangă de fier în mână,
descleştează maxilarele cadavrelor iar cu un cleşte în
cealaltă, extrag, mai exact rup, punţile, coroanele, lucrările
de aur existente în cavitatea
bucală şi le aruncă într-o găleată.
Apoi, cadavrele sunt
aşezate câte 3, pe nişte cărucioare mobile confecţionate
din plăci de oţel. Uşile de fier ale cuptoarelor încinse se
deschid automat, iar cărucioarele sunt împinse înăuntru. În
douăzeci de minute, toate cadavrele sunt transformate în fum şi
cenuşi şi un nou lot este introdus.
Fiecare crematoriu din Birkenau-Auschwitz avea 15 asemenea
cuptoare care puteau funcţiona zi şi noapte fără
întrerupere.
Răspuns:
În lagărele de
concentrare totul era greu, dureros de greu. Şi să
flămânzeşti ani de zile, şi să fii schingiuit zilnic,
şi să n-ai unde şi cu ce te spăla, şi să porţi
saboţi în picioarele goale, pline de răni, şi să nu mai
ştii nimic de ai tăi, şi să munceşti ca un sclav.
Şi să fii cobai pentru experienţe. Era enorm de greu să
trăieşti şi aproape imposibil să supravieţuieşti.
Uşor era un singur
lucru: să mori.
Moartea, der Tod, era la ea acasă.
În lagărele de
concentrare totul era îngrozitor de uniform. Mereu şi peste tot
aceleaşi garduri de sârmă ghimpată, aceiaşi stâlpi de
susţinere încovoiaţi spre interior, aceleaşi turnuri de
pază cu aceiaşi SS-işti,
aceleaşi barăci, aceiaşi Kapo,
Block şi Lagerälteste-ri,
aceleaşi comenzi, aceleaşi înjurături şi aceleaşi
pedepse, aceleaşi mizere porţii de mâncare, aceleaşi boli,
aceleaşi gemete şi blesteme.
Numai der Tod, moartea, era inimaginabil de
variată. În lagărele de concentrare puteai să mori: rupt în
bătăi, călcat în picioare sau izbit cu capul de zidul Bunker-ului. Puteai să mori aruncat
în prăpastie în timp ce cărai bolovani pe o creastă, aruncat de
pe zid ori de pe schelă sau aruncat peste firele de sârmă
ghimpată purtătoare de curent de înaltă tensiune. Puteai să
mori spânzurat de gât, de picioare ori cu mâinile răsucite şi legate
la spate. Puteai să mori sugrumat, ori înecat într-o baltă cu mai
mulţi deodată sau singur, într-o găleată cu apă.
Puteai să mori schingiuit, torturat, sfâşiat de câini-lup sau
îngropat de viu în pământ, până la bărbie. Puteai să mori
datorită unor injecţii făcute cu diferite otrăvuri în
venă, direct în inimă sau în plămâni. Puteai să mori
împuşcat în ceafă, mitraliat, sfârtecat de grenade sau pârjolit cu
aruncătoarele de flăcări. Puteai să mori zăvorât în
trenurile morţii, asfixiat în primitive dube sau moderne camere de gazare.
Puteai să mori îngheţat în căzi cu apă rece ori ţinut
în pielea goală iarna, afară, în zăpadă şi stropit din
30 în 30 de minute cu apă. Puteai să mori ars în şanţuri,
pe rug sau în crematorii.
În lagărele de concentrare, unde der Tod, moartea, era la ea acasă puteai să mori şi de moarte naturală. Şi au murit mulţi, sute de mii, de moarte naturală: de foame …. de sete …. de epuizare …. de boală …. de dor. Dor de copii, de părinţi, de soţie, de iubită …. Dor de casă …. de ţară …. de libertate …. dor de viaţă …. V…I…A…Ţ…Ă!