Miriam Korber – Bercovici  -  supravieţuitor Transnistria

 

 

Ce amintiri aveţi despre momentul deportării?

 

[ … ] 6 octombrie 1941 ….

 ….. la 9,30 seara, tata a venit cu vestea groaznică a evacuării. Dar nimic nu era cert. Vineri, lumea a aflat că duminică vom fi evacuaţi. Şi-aşa a început febra evacuării. Plânsete, jale, împachetat, fiert, totul una-n alta, fără cap şi coadă. Nu ne-am dat seama ce ne aştepta. Era un vis, - aşa credeam noi – nu ne dădeam seama ce ne aşteaptă.

 Sâmbătă, prăvăliile erau închise şi a început vânzarea clandestină şi dăruitul lucrurilor. Ca nişte corbi au năvălit ţărani, orăşeni, vecini şi străini şi-ntr-o dimineaţă am golit casa de lucrurile cele mai frumoase.

După masă la ora trei s-a zvonit că totul a fost amânat pentru şase luni. Nesiguranţă, nelinişte, plecăm sau nu? Mamei şi tatei le-au părut rău după cele vândute şi dăruite şi mie mi-era jale de ele. Dar în inimă aveam o îndolială, nu eram siguri de zvon. Eram gata cu împachetatul, dar aşa cum ca şi cum am pleca într-o excursie. Nu ne închipuiam că s-ar putea să ne smulgă cu totul din casa noastră. Seara ne-am culcat şi până azi această seară e ultima de când ne-am mai culcat într-un pat. Duminică la şase dimineaţa am aflat că plecăm.

Începeam să ne dăm seama de grozăvia în care eram aruncaţi. Dar nu bănuiam nici pe departe, ce ne aşteaptă, căci cine are o imaginaţie atât de neagră?! La ora 11 dimineaţa au început căruţele să pornească spre gara din capătul satului. Era prima viziune a exilului nostru. Drum lung, noroios, presărat de căruţe, pline cu saci, boccele, copii, bătrâni. Pe jos, alături de căruţe, tinerii. Ţiganii o duc mai bine. Ei au căruţe, noi nici atât.

 Lăsăm Câmpulungul în urma noastră şi ajungem la gară. Aici e şi mai groaznic. Plânsete, jale, bagaje, ţipete, îmbarcarea în vagoane care transportă, de altfel, caii. Vagoanele  sunt curăţate de paie şi ne urcăm noi. 38 de persoane într-un vagon, printre care patru bătrâni peste optzeci de ani şi un copil paralizat. Ne era teamă să nu se plumbuiască vagoanele. La gară s-au împărţit pâini. În închipuirea noastră şi după cele spuse, plecăm spre o localitate în fundul Basarabiei, Atachi, se zicea că vom fi colonizaţi şi vom avea un mijloc de trai. La opt seara am plecat, cu al doilea transport.

Prima noapte, parcă am fi fost în excursie, nu ne dădeam seama de tristeţea situaţiei noastre şi am petrecut-o pe bagaje. Luni, în tren, mâncam carne veche, beam apă murdară, dar mai  râdeam şi ne certam cu bătrânii. Clădeam castele în Spania, speram că ni se va da mâncare la cazan, că vom munci, că vom învăţa agricultura. Am trecut ărin Cernăuţi şi intram în plină stepă. Ce mare era stepa, ce nesfârşit e cerul de stepă!

În mijlocul văicărelilor am mai văzut un minunat apus de soare. Marţi dimineaţa – 4 noiembrie - am sosit la Atachi. Până la 6 seara am stat afară şi-apoi, mai departe jidove, cu căruţa până-n oraş. În drum sunt mii de oameni. Sute într-o casă, dar ce case! Toate sunt distruse, fără acoperiş, uşi şi ferestre, casele evreilor omorâţi, căci pe fiecare zid erau scrise cu cărbune numele celor ucişi. Am încăput vreo 30 într-o odaie, împreună cu farmacistul Garai. A fost cea mai groaznică noapte de până acum.....