Leonard Zaicescu  -  supravieţuitor al “Trenului morţii”

 

 

Vă rugăm să ne povestiţi o întâmplare care v-a marcat în evenimentele tragice din Iunie 1941 – la Iaşi.

 

…..Ne aflam în curtea Chesturii de poliţie, adunaţi din toate zările străvechii urbe moldave, vânaţi ca jivinile, hăituiţi de hingheri turbaţi şi umiliţi, copii şi bătrâni, femei şi bărbaţi deopotrivă. O mare de oameni toţi cu moartea în suflet. Mii şi mii de suflete, dar cine a mai stat să numere. Şi toţi evrei. Numai evrei. În jurul nostru, un lanţ de trăgători cu degetul gata să apese pe trăgaciul armei, alcătuit din jandarmi şi militari S.S. cu chipuri fantomatice acoperite pe jumătate de căştile de oţel.

Pe margini se agită şi zbiară bezmetici, poliţişti şi ofiţeri, cu toţii înarmaţi până în dinţi şi însoţiţi de câini de luptă, gata ca la cel mai vag îndemn să se arunce asupra prizonierilor şi să-i sfâşie.

Din loc în loc se văd cuiburile de mitralieră, camuflate de frunze şi iarbă. Călăii cu chipuri schimonosite de ură ne lovesc când şi cu ce au chef, cu patul “zebeului”, cu ranga de fier, cu tocul pistolului. Ne împroaşcă necontenit cu ocări grele, urâte şi se întrec parcă să ne umilească.

Iudă, mai repede, mişcă-ţi fundul! Jidane, înapoi! Daţi-vă cinci paşi înapoi. Şi ne împung iar cu baioneta. Să se facă loc pentru alţi nefericiţi care se scurgeau acum pe poarta poliţiei. Nu ne mai putem stăpâni firea şi o tulburare generală ne sminteşte minţile măcinate de gândurile cele mai negre.

De ce ne aflăm aici, de atâtea ore, fără un dumicat, fără un strop de apă? Ce mai urmează? Întrebări care ne dădeau frisoane dar la care nimeni nu putea răspunde. Nimeni nu ştia nimic cu privire la destinul ce ne-a fost hărăzit. Ba, dintr-o dată au început, în şoaptă, să circule tot felul de zvonuri, care mai de care mai înspăimântătoare, care mai de care mai înnebunitoare. În zumzetul acela de vorbe, rău prevestitoare, tata mă strângea cu putere de mână şi încerca să mă încurajeze:

Au înnebunit cu toţii! Să nu ne pierdem cumpătul! Nimic nu poate fi adevărat. Ai să vezi, vom pleca acasă! Vorbe în care, de bună seamă nici el însuşi nu credea de fapt.....

Trecuse multă vreme de când incertitudinea şi ameninţarea morţii stăpânea acea viermuială de oameni. Soarele se înălţa pe boltă şi răcoarea primelor ore ale dimineţii era înlocuită de baia de foc în care ne scăldau acum suliţele astrale.

Apă, vă rog – se aude un firicel de voce. Mi-e sete...apă...dar cine să-l ia în seamă pe băieţaşul cu părul blond, numai inele?

Într-o spaimă fără nume oamenii au început să se agite, să nu-şi găsească starea . Lipit de mine, un bărbat încă în putere, murmura cu glas stins, ca într-o litanie, cuvinte răscolitoare. Într-o profundă concentrare, omul îşi murmura rugăciunea de îngropăciune. Mi-am înălţat privirea spre acel om cu chipul împietrit şi udat de lacrimi. El îşi rostea netulburat cuvintele care însoţesc pe orice evreu când este coborât la locul de veci: “Eil mulei rahamim şoihein bameroimim”….Mi-a ghicit, din privire, întrebarea pe care aş fi vrut să i-o pun.

Acasă nu mă mai aşteaptă nimeni. Părinţii mi-au fost ucişi, soţia şi copilul deasemenea. Acum, mi-a venit şi mie ceasul – mi-a spus cel al cărui nume nu l-am aflat niciodată.

În jurul nostru mirosea a sânge, mirosea a moarte, şi această atmosferă ne aruncase într-un fel de narcoză. Parcă toate simţurile şi gândurile noastre adormiseră. Deodată, ca la un semnal, precara linişte aşternută ca un linţoliu, doar pentru o clipă a fost spartă, sfârtecată. În văzduhul încins răsunau comenzi în germană, reluate în limba română. Jandarmii şi poliţiştii, militarii Wermacht-ului au luat poziţie de tragere. S-a deschis foc în plin, în ţinte vii. Peste evreii captivi s-a revărsat, într-un răpăit sacadat un adevărat torent de plumbi ucigaşi semănând urgie şi moarte. Iadul coborâse pe pământ!

.....Curtea chesturii, în care viii şi morţii se scăldau laolaltă într-o mare de sânge, se învecina înspre strada Victor Place cu vestitul cinematograf “Sidoli”. Gardul despărţitor era un zid masiv şi înalt cam de doi metri, încastrat sus, în vârf, cu mari cioburi de sticlă. Un obstacol teribil pentru oricine şi-ar fi pus în gând să evadeze. Dar în acele momente de nelimitată demenţă, când orice raţiune moare, tocmai spre obstacolul acela de ne trecut, s-au avântat prin ploaia de gloanţe, cu disperare şi speranţă, totodată, mulţi dintre cei condamnaţi fără vină şi sentinţă. Unii au izbutit să se caţere, cu ghearele şi cu dinţii, pe creasta lui tăioasă, aproape despuiaţi ori cu veştmintele sfâşiate, cu feţele şi braţele şi picioarele jupuite, tăiate şi spălate în sânge. Aici, la acest zid şi-au găsit sfârşitul cei mai mulţi printre care şi fratele tatei, unchiul Lupu. Construcţia aceea din beton şi sticlă se transformase repede într-un adevărat zid al plângerii şi al morţii! Dar altă cale de scăpare nu exista! Zidul acela trebuia escaladat cu orice preţ. Aşa gândeam şi eu, şi toţi cei care goneam către viaţă sau... moarte. Doar atunci m-a purtat gândul către tatăl meu, pe care-l lăsasem acolo lovit cumva de un glonţ. El mi-a făcut vânt, pur şi simplu şi m-a îndemnat:

Fugi! Dumnezeu să te ocrotească! Şi acum, chinuindu-mă, cu ultimele puteri, să mă caţăr pe muntele acela duşmănos de beton, nici nu-mi pot da seama cum eu, scundac şi slăbuţ ca un fir de păpădie, m-am trezit sus, pe parapet cu palmele tăiate şi genunchii zdrobiţi.

În toată nebunia aceea de urlete şi împuşcături şi vaiete şi horcăieli de moarte, m-am auzit strigat pe nume. Era o voce, ca o părere, o voce cunoscută şi plină de deznădejde. Eram gata să cred că nu a fost decât o nălucire a minţii mele, dar am întors o clipă capul şi sub privirea mea uimită l-am zărit pe Aurel, Aurel Schwartz. Era chiar el, colegul de bancă şi prietenul meu cel mai bun, căruia unii i-au pus porecla de “bostănel” fiindcă era cam rotofei şi neîndemânatic în sala de gimnastică. Aurică, nedespărţitul meu coleg, era la piciorul meu şi se chinuia amarnic să ajungă sus, lângă mine. Nu împlinise treisprezece ani, vârsta majoratului religios la evrei. I-am întins o mână să-l ajut să mai facă un pas, fiindcă doar un singur pas ne mai despărţea. Dar chiar în clipa aceea s-a întâmplat nenorocirea: s-a auzit, ca un lătrat scurt, o rafală de armă automată. L–am  simţit pe “dovlecel” cum tresare ca fulgerat de trăsnet, apoi din ce în ce mai mult îi slăbeşte încleştarea mâinii. A fost cea din urmă strângere de mână a lui Aurel. Gloanţele i-au ciuruit pieptul curmându-i firul vieţii. Şi nu împlinise încă treisprezece ani! Prietenul meu cel mai bun, Aurel Schwartz, era primul dintre oamenii, care mureau sub ochii mei.

Pentru o frântură de secundă, care mă putea costa viaţa, m-am oprit  să-l mai privesc. Şi acum port cu mine imaginea lui cea de pe urmă: ochii aceia măriţi atât de nefiresc şi chipul său încremenit parcă într-o adâncă şi veşnică mirare. Am izbucnit într-un hohot de plâns, cu sughiţuri prelungi ce-mi tăiau respiraţia. Şi aşa am rămas ca o stană, acolo pe “zidul morţii”, în vreme ce ploaia de gloanţe nu contenea. Apoi, ca într-o visare m-am simţit înbrâncit cu toată puterea şi m-am prăvălit de cealaltă parte a meterezului, acolo unde atâţia şi atâţia oameni disperaţi nădăjduiau să-şi găsească salvarea.

Cel care m-a doborât de pe zidul chesturii, salvându-mi de fapt viaţa, mă ţinea acun strâns de mână şi-mi striga cu voce puternică pentru a fi sigur că-l înţeleg:

Ţine-te de mine, moartea e peste tot. Spre cinematograf!

Abia acum l-am recunoscut, sub chipul acela năclăit de un amestec de sudoare, praf şi sânge pe Tolea, atacantul de la Macabi. El avea să fie primul dintre aceia care m-au scos din cazanul morţii şi mi-au îndreptat paşii spre viaţă!