EVREI, TRECETI NISTRUL!

 

Prefaţă la Ediţia I

 

          DUPĂ PATRU decenii de la desfăşurarea marii drame transnistrene, ea încă nu-i cunoscută în toată întinderea şi profunzimea, şi poate că nimeni, niciodată, nu o va înţelege, nu o va sesiza, în întregime, în afara celor ce au trăit-o în carnea, în sângele lor. Ca şi despre întregul holocaust, lumea a luat întâi cunoştinţă – şi în privinţa Transnistriei – de nişte cifre, de un fel de statistică, rece, totalizând uriaşul număr al victimelor, dar prea puţini vor fi aceia care au gândit ori au simţit, dintru început, că fiecare cifră înscrisă în sinistrul „bilanţ” ascunde o viaţă, un om torturat, un om care nu mai este.

          Scurgerea anilor tinde să estompeze cumplita dramă – memoria colectivă ar putea fi atinsă de amnezie. Neofasciştii, pe de altă parte, laolaltă cu fosilele hitleriste se zbat să acrediteze ideea inexistenţei genocidului, în anii celui de-al doilea război mondial – acceptând, în cel mai bun caz, când sunt puşi în faţa dovezilor, să recunoască un foarte redus număr de victime, în cursul unor sporadice, întâmplătoare acţiuni. Acoperirea cu vălul uitării, de către noi, a acelor ani negri, dar mai ales contestarea crimelor făptuite însemnează uciderea, încă o dată, a atâtor milioane de evrei căsăpiţi, numai pentru vina de a fi fost evrei. De aceea, fiecare relatare a unui episod din marea dramă, fiecare mărturie depusă este un act sfânt, o datorie faţă de memoria victimelor, dar şi un document, în stare să spulbere ticăloasa campanie de minciuni pângăritoare, dusă de stafiile fasciste şi de cei ce ar vrea să împrăştie, din nou, flăcările iadului deasupra pământului, precum au făcut monştrii care au împins omenirea într-o imensă baie de sânge.

          Ghetourile şi lagărele – din anii celui de-al doilea război mondial – de pe pământul de dincolo de Nistru au fost verigi în lanţul greu al lagărelor alcătuind uriaşa uzină a morţii. Sute de mii de evrei din România au pătimit acolo, şi dureros de mare e numărul celor ce nu s-au mai întors din deportare.

          Sonia Palty n-a stat de vorbă cu deportaţi, ei, aşadar, nu i s-a istorisit ce s-a întâmplat în Transnistria ci, copilă de 14 ani, a îndurat acolo ea însăşi foamea şi frigul, a suportat loviturile crunte ale sălbaticilor puşi să prigonească şi să ucidă, a dat ochii cu moartea înainte de a-i fi deschis bine asupra vieţii. Ea a văzut oameni batjocoriţi, umiliţi, oameni cu suflete rănite, ea a văzut oameni sfârşind în chinuri cumplite, a văzut oameni adormind, pentru totdeauna, pe covorul alb, de zăpadă, aşternut pe drumurile surghiunului.

          Sonia Palty povesteşte simplu, direct, şi cu atât mai emoţionant, cele 14 luni trăite în deportare. Fraza scurtă, uneori tăioasă, este o frână pusă patetismului ce răzbate oricum, firesc, din însăşi evocarea infernalei aventuri, dar şi o plesnitură de bici dată timpului, căruia nu-i îngăduie să stratifice uitarea deasupra martirajului. Întreaga relatare, izbucnită dintr-o depărtată copilărie lipsită de copilărie, e trecută prin focul umilirilor şi al unor mari, copleşitoare suferinţe. Sonia Palty povesteşte în numele celor 284 de bucureşteni goniţi dincolo de Nistru, împreună cu care a mâncat pâinea neagră, ca o piatră neagră, a deportării.

          Cartea aceasta nu-i numai o impresionantă mărturie, ci şi un document, în stare să sprijine o pagină din istoria iudaismului român şi, de asemenea, un act de acuzare împotriva asasinilor de toate gradele. O carte străbătută de trista frumuseţe a unei sacre datorii împlinite.    

                                                                            

m.rudich ,  1980