|
INSTITUTUL
NAŢIONAL PENTRU |
ASOCIAŢIA EVREILOR
DIN |
|
STUDIEREA HOLOCAUSTULUI |
ROMÂNIA |
|
DIN ROMÂNIA
“ELIE WIESEL” |
VICTIME
ALE HOLOCAUSTULUI |
PROCESUL
GHETOURILOR DIN
NORDUL TRANSILVANIEI
Volumul I – ACTUL DE ACUZARE; SENTINŢA
Volum alcătuit de
OLIVER LUSTIG
Editura A E R V H
Bucureşti 2007
Noi, dr. Andrei Paul, Grigore Râpeanu şi dr. Simion
Pop, Acuzatori Publici la Tribunalul Poporului din Cluj,
având în vedere dispoziţiunile Legii nr. 61 din 8
februarie 1946, precum şi dispoziţiunile Legii nr. 154 din 11 iulie
1945, pentru înfiinţarea unui complet de judecată al Tribunalului
Poporului, cu sediul în Cluj,
având în vedere actele de cercetare şi
instrucţia urmată în contra acuzaţilor:
1.
Dr. Gyapay Ladislau, de 44
ani, cetăţean maghiar, (anterior purtând numele de familie Leiter)
născut în Győr, fost
primar al municipiului Oradea (căsătorit cu Mayer Maria) ultimul
refugiu cunoscut în lagărul Netten Bavaria, actualmente dispărut;
2.
Vitéz dr. Nadányi Ioan,
cetăţean maghiar, fost subprefect al judeţului Bihor, cu ultimul
domiciliu în Budapesta, strada Napraforgó, Ungaria, actualmente dispărut;
3.
Dr. Németh Emeric,
cetăţean maghiar, fost comisar de poliţie la Poliţia
Regală Maghiară din Oradea, cu ultimul domiciliu în Budapesta, str. Nádor nr. 12, actualmente
dispărut;
4.
Vitéz Cser Ludovic,
cetăţean român, funcţionar particular, domiciliat în Oradea,
str. Gyulai Pál nr. 7, în prezent arestat;
5.
Félegyházi Meggyesi Ágoston, cetăţean maghiar,
fost locotenent de jandarmi, cu ultimul domiciliu în Budapesta, actualmente
dispărut;
6.
Dr. Petry Iuliu,
cetăţean român, fost notar public şi locotenent de jandarmi în
rezervă, cu ultimul domiciliu în Oradea, actualmente dispărut;
7.
Frater Ioan,
cetăţean maghiar, fost locotenent de jandarmi, cu ultimul domiciliu
cunoscut Berettyoújfalu, Ungaria, în prezent dispărut;
8.
Dr. Rektor Béla,
cetăţean maghiar, fost locotenent de jandarmi, cu ultimul domiciliu
cunoscut în Nyiregyháza, Ungaria, actualmente dispărut;
9.
Garai Ştefan,
cetăţean maghiar, fost căpitan de jandarmi, ultimul domiciliu în
Ungaria, actualmente dispărut;
10.
Dr. Bodolay Endre,
cetăţean maghiar, fost locotenent de jandarmi, cu ultimul domiciliu
cunoscut în Ungaria, actualmente dispărut;
11.
Sziklay Francisc,
cetăţean maghiar, plutonier-major, fost agent {de} jandarmi la Budapesta, azi
dispărut;
12.
Megyesi Andrei,
cetăţean maghiar, plutonier-major, fost agent de jandarmi la
Budapesta, azi dispărut;
13.
Buss Dezideriu,
cetăţean maghiar, agent de jandarmi la Căile Ferate Maghiare,
azi dispărut;
14.
Öri Iuliu, cetăţean
maghiar, fost plutonier de jandarmi, agent la Căile Ferate Maghiare, azi
dispărut;
15.
Vitéz Fekete Gheorghe,
cetăţean maghiar, plutonier-major din secţia de agenţi
speciali din Debreţin, azi dispărut;
16.
Ilonka Alexandru,
cetăţean maghiar, plutonier-major din secţia de agenţi
speciali din Debreţin, azi dispărut;
17.
Teveli Ioan,
cetăţean maghiar, plutonier-major din secţia de agenţi
speciali de Peste Dunăre [Dunántul – nn], azi dispărut;
18.
Szölösi Ştefan,
cetăţean maghiar, plutonier-major, secţia de agenţi
speciali de Peste Dunăre, azi dispărut;
19.
Szabados Geza,
cetăţean maghiar, plutonier-major, secţia de agenţi
speciali de Peste Dunăre, azi dispărut;
20.
Tóth Ioan, cetăţean maghiar, plutonier major, din
secţia de agenţi speciali de Peste Dunăre, azi dispărut;
21.
Juhász Mihai,
cetăţean maghiar, plutonier-major, din batalionul Şcolii de
Jandarmi din Oradea, azi dispărut;
22.
Pozsgai Alexandru,
cetăţean maghiar, plutonier-major, din batalionul Şcolii de
Jandarmi din Oradea, azi dispărut;
23.
Keresztesi Gavril,
cetăţean maghiar, plutonier-major, din batalionul Şcolii de
Jandarmi din Oradea, azi dispărut;
24.
Felföldi Ştefan,
cetăţean maghiar, plutonier-major, din batalionul Şcolii de
Jandarmi din Oradea, azi dispărut;
25.
Garai Emeric,
cetăţean maghiar, plutonier-major, din batalionul Şcolii de
Jandarmi din Oradea, azi dispărut;
26.
Fehér Alexandru,
cetăţean maghiar,
plutonier-major, din batalionul Şcolii de Jandarmi din Oradea, azi
dispărut;
27.
Horváth Iosif, cetăţean maghiar, plutonier-major,
din batalionul Şcolii de Jandarmi, secţia de chinuire Oradea, azi
dispărut;
28.
Szabó Mihai,
cetăţean maghiar, plutonier-major, din batalionul Şcolii de
Jandarmi din Oradea, originar din Szentes, azi dispărut;
29.
Jandarmul Megyeri,
cetăţean maghiar, din batalionul Şcolii de Jandarmi din Oradea,
azi dispărut;
30.
Jandarmul Budai,
cetăţean maghiar, din batalionul Şcolii de Jandarmi din Oradea,
azi dispărut;
31.
Dr. Toperczer N.,
cetăţean maghiar, comisar de poliţie, fost şeful
secţiei politice a poliţiei de stat maghiare din Oradea;
32.
Soţia lui Megyesi Iosif,
născută Mutza Elisabeta, cetăţeană română, de
profesiune moaşă, domiciliată în Marghita, de 35 ani, în prezent
arestată;
33.
Văduva lui Kiss Ioan,
născută Zeffer Rozalia de /…/ ani, de profesiune moaşă,
cetăţeană română, din comuna Valea lui Mihai, în prezent
arestată;
34.
Vadas Iosif, 45 ani,
cetăţean român, monteur electrician, domiciliat în Oradea, în prezent
arestat;
35.
Szilárszki Melania,
născută Coşariu, cetăţeană română,
casnică, domiciliată în Vadul Crişului, în prezent
arestată;
36.
Coşariu Irina,
cetăţeană română, de 55 ani, de profesiune casnică, cu
domiciliul în Oradea, în prezent arestată;
37.
Dr. Csóka Ladislau,
cetăţean maghiar, de 48 ani, fostul primar al municipiului Satu-Mare,
în prezent arestat;
38.
Dr. Pirkler Ernest,
cetăţean român, de 65 ani, fost secretar general al municipiului
Satu-Mare, domiciliat în Satu-Mare, în prezent arestat;
39.
Dr. Rogozi Papp Zoltán,
cetăţean român, fost ajutor de primar al municipiului Satu-Mare, fost
domiciliat în Satu-Mare, azi dispărut;
40.
Dr. Sárközi Béla, cetăţean maghiar,
ofiţer de poliţie, şeful biroului controlului străinilor de
la fosta Poliţie Regală Maghiară din Satu-Mare, azi
dispărut;
41.
Vitéz Czegényi Carol,
cetăţean maghiar, fost inspector de poliţie la Poliţia
Regală Maghiară din Satu-Mare, azi dispărut;
42.
Vitéz Demény N.,
cetăţean maghiar, fost locotenent-colonel şi comandantul
legiunii de jandarmi Satu-Mare, azi dispărut;
43.
Vitéz Endrődi Barnabás, cetăţean
maghiar, fost prefect al judeţului şi minicipiului Satu-Mare şi
fost locotenent-colonel al Armatei Regale Maghiare, cu {ultimul} domiciliu în Ungaria, azi
dispărut;
44.
Vitéz Bojer Endre,
cetăţean maghiar, fostul subprefect al judeţului Satu-Mare, azi
dispărut;
45.
Fekete Elisabeta, de 43 ani,
domiciliată în Satu-Mare, în prezent arestată,
cetăţeană română;
46.
Vancsa Ioan, fost agent de
poliţie, la Poliţia Regală Maghiară din Satu-Mare,
cetăţean român, domiciliat în Satu-Mare, în prezent arestat;
47.
Kerényi Ştefan,
cetăţean român, fost portar, cu domiciliul în Satu-Mare, azi
dispărut;
48.
Dr. Vásárhely Ladislau,
cetăţean maghiar, fostul primar al municipiului Cluj, cu ultimul
domiciliu în Budapesta, azi dispărut;
49.
Dr. Urbán Ladislau (Francisc)
cetăţean maghiar, fost ofiţer de poliţie al Poliţiei
de Stat Maghiare, circa de 33 ani, originar din Komarom, cu ultimul domiciliu
cunoscut în Miskolc, azi dispărut;
50.
Paksi Kiss Tiberiu,
cetăţean maghiar, fostul comandant al circumscripţiei de
Jandarmi nr. IX, din Cluj, colonel de jandarmi al Jandarmeriei Regale Maghiare,
cu ultimul domiciliu în Budapesta, azi dispărut;
51.
Dr. Forgács Iosif,
cetăţean maghiar, fostul primnotar al judeţului Cluj, cu ultimul
domiciliu în Cluj, azi dispărut;
52.
Dr. Papp Géza,
cetăţean maghiar, comisar de poliţie la Poliţia de Stat
Regală Maghiară din Cluj, membru în comisia de ghetou, cu ultimul
domiciliu la Cluj, azi dispărut;
53.
Tarr Cazimir,
cetăţean român, de 31 de ani, fost funcţionar la primăria
municipiului Cluj, cu domiciliul în Cluj, str. Memorandului nr. 10, în prezent
arestat;
54.
Dr. Varga Ludovic,
cetăţean român, fost prefect al municipiului Cluj, cu ultimul
domiciliu în Cluj, azi dispărut;
55.
Császár Samoilă,
cetăţean maghiar, fost subadministrator financiar al
administraţiei financiare a judeţului Cluj, cu ultimul domiciliu la
Budapesta, azi dispărut;
56.
Horvay Zoltan,
cetăţean român, fost ofiţer, guard financiar la
administraţia financiară a judeţului Cluj, cu ultimul domiciliu
în Budapesta, str. Fiume nr. 6, azi dispărut.
57.
Dr. Székely Iosif,
cetăţean maghiar, fostul primar al comunei urbane Huedin, cu ultimul
domiciliu în Huedin, azi dispărut;
58.
Menyhárt Francisc,
cetăţean maghiar, fost ofiţer de poliţie la Poliţia de
Stat Regală Maghiară din Huedin în gradul de inspector (rendör
felügyelő) cu
ultimul domiciliu în Huedin, azi dispărut;
59.
Dr. Orosz Iosif,
cetăţean maghiar, fostul şef de poliţie la Poliţia
Regală de Stat Maghiară din Huedin, cu ultimul domiciliu în
Budapesta, azi dispărut;
60.
Szentkuti Andrei,
cetăţean maghiar, fost agent secret la poliţia de Stat
Regală Maghiară din Huedin, cu ultimul domiciliu în Huedin, azi
dispărut;
61.
Dr. Boldizsár Paul,
cetăţean maghiar, fost subnotar (consilier cu aprovizionarea) la
primăria oraşului Huedin, cu ultimul domiciliu la Budapesta, azi
dispărut;
62.
Lakatos Andrei,
cetăţean maghiar, fost funcţionar, casier al Poliţiei de
Stat Regale Maghiare din Huedin, cu ultimul domiciliu în Huedin, azi
dispărut;
63.
Ojtozi Alexiu,
cetăţean maghiar, fost comisar la poliţia Regală de Stat
Maghiară din Huedin, cu ultimul domiciliu în Huedin, azi dispărut;
64.
Dr. Szász Francisc, fost
subprefect al judeţului Cluj, decedat în ziua de 2 Iunie 1944;
65.
Inczedi Joksman Edmund,
cetăţean român, de 69 ani, fostul prefect al judeţului Cluj, cu
domiciliul în Cluj, str. Memorandului nr. 20, în prezent arestat;
66.
Dr. Kapesius N.
cetăţean român, originar din Sighişoara, fostul reprezentant al
firmei I. C. Farbenindustrie, de profesiune farmacist, cu ultimul domiciliu în
Sighişoara, azi dispărut;
67.
Botoş Ioan,
cetăţean român, de 52 ani, ziarist şi fostul secretar al
Partidului Ardelean – organizaţia Cluj, cu domiciliul în comuna
Bârghiş, judeţul Târnava-Mare, în prezent arestat;
68.
Újvári Irina, cetăţeană română, de 33
ani, casnică, domiciliată în Cluj str. 6 Martie nr. 3, în prezent
arestată*;
69.
Enyedi Irma,
cetăţeană română, de 40 ani, casnică, domiciliată
în Cluj, str. Árpád nr. 15,
în prezent arestată;
70. Horák Wilhelm, cetăţean român, de 40 de ani, de
profesiune muncitor, domiciliat în Cluj, str. Iaşilor nr. 28, în
prezent arestat;
71. Elena
Báthory, cetăţeană română, de 46 ani, casnică,
domiciliată în Cluj, str. Moldovei nr. 14, în prezent arestată;
72. Joos
Andor, cetăţean maghiar, fost prefect al judeţului Mureş în
timpul guvernului Sztójay, azi cu domiciliu necunoscut;
73. Dr.
Márton Sigismund, cetăţean maghiar, fost subprefect al judeţului
Mureş, azi cu domiciliu necunoscut;
74. Dr.
Májay Francisc, cetăţean maghiar, fost primar al oraşului
Târgu-Mureş, de 52 ani, de religie unitariană, născut în comuna
Gălăteni, judeţul Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş,
str. Regele Carol I nr. 2, de ocupaţiune pensionar, căsătorit,
în prezent arestat;
75. Dr.
Hennél Francisc, cetăţean maghiar, fost primnotar al primăriei
oraşului Târgu-Mureş, azi cu domiciliul necunoscut;
76. Vitéz
dr. Jávor Ernest, cetăţean maghiar, fost primnotar al prefecturii
judeţului Târgu-Mureş, azi cu domiciliul necunoscut;
77.
Colonel dr. Papp Ioan,
cetăţean maghiar, fost comandantul Inspectoratului de Jandarmi al
celor 4 judeţe secuieşti, azi cu domiciliul necunoscut;
78.
Colonel Zalántai Ioan,
cetăţean maghiar, fost comandantul legiunii de jandarmi Mureş,
azi cu domiciliul necunoscut;
79.
Dr. Bedő Géza, cetăţean maghiar, fost chestor al
poliţiei Târgu-Mureş, azi cu domiciliul necunoscut;
80.
Colonel vitéz Körmendy Géza,
cetăţean maghiar, fost comandant al administraţiei militare în
Târgu-Mureş, în timpul guvernului Sztójay, azi cu domiciliul necunoscut;
81.
General de corp de armată
vitéz Kozma Ştefan, cetăţean maghiar, fost comandant al
garnizoanei Târgu-Mureş, azi cu domiciliul necunoscut;
82.
Maiorul Schröder,
cetăţean german, fost şef al secţiei de Gestapo din
Târgu-Mureş, în timpul ocupării Ungariei de către trupele
germane, azi cu domiciliul necunoscut;
83.
Căpitan de jandarmi Konya
din csendőrnyomozó[*], cetăţean maghiar, azi cu domiciliul
necunoscut;
84.
Căpitan de jandarmi
Pinter din csendőrnyomozó,
cetăţean maghiar, azi cu domiciliul necunoscut;
85.
Plutonier-major Kallos
Francisc din csendőrnyomozó,
cetăţean maghiar, azi cu domiciliul necunoscut;
86.
Lax Iosif, cetăţean
român, bijutier, fost cu domiciliul în Târgu-Mureş; arestat;
87.
Gálffy Dezideriu,
cetăţean maghiar, fost prefect al judeţului Odorhei în timpul
guvernului Sztójay, azi cu domiciliul necunoscut;
88.
Dr. Bonda Ştefan,
cetăţean maghiar, fost subprefect al judeţului Odorhei, azi cu
domiciliul necunoscut;
89.
Dr. Filó Francisc,
cetăţean maghiar, fost primar al judeţului Odorhei, azi cu
domiciliul necunoscut;
90.
Dr. Zsigmond Ioan,
cetăţean maghiar, fost şef al poliţiei Odorhei, azi cu
domiciliul necunoscut;
91.
Locotenent-colonel Kiss
Vasile, cetăţean maghiar, fost comandantul legiunii de jandarmi
Odorhei, azi cu domiciliul necunoscut;
92.
Dr. Smith**
Emeric, cetăţean maghiar, fost primarul oraşului Reghin, de 61
ani, născut la Reghin, de religie romano-catolică, fără
profesiune, cu ultimul domiciliu în Reghin, str. Vasile Alecsandri nr. 7, în
prezent arestat;
93.
Maior Komáromy Ladislau,
cetăţean maghiar, fost comandantul administraţiei militare a
plăşii Reghin, actualmente cu domiciliul necunoscut;
94.
Dudás Ioan, cetăţean
maghiar, fost şeful poliţiei Reghin, azi cu domiciliul necunoscut;
95.
Locotenent de jandarmi
Szentpáli G. Kálmán, cetăţean maghiar, fost comandantul sectorului de
jandarmi, azi cu domiciliul necunoscut;
96.
Csordacsics Egon,
cetăţean maghiar, fost consilier la primăria oraşului
Reghin, azi cu domiciliul necunoscut;
97.
Kugler Gheorghe zis Füleki, de
42 ani, cetăţean român, de religie romano-catolică, născut
în Brâncoveneşti, judeţul Mureş, domiciliat în comuna I.G. Duca,
judeţul Mureş, de profesiune funcţionar particular, actualmente
arestat;
98.
Plutonier-major Bányai Pavel
din csendőrnyomozó,
cetăţean maghiar, azi cu domiciliul necunoscut;
99.
Plutonier-major Biró Balázs
din csendőrnyomozó,
cetăţean maghiar, azi cu domiciliul necunoscut;
100. Plutonier Fehér Alexandru din csendőrnyomozó, cetăţean maghiar, azi cu domiciliul
necunoscut;
101. Plutonier Gösi Ştefan din csendőrnyomozó, cetăţean maghiar, azi cu domiciliul
necunoscut;
102. Lovas Irma, de 35 ani, născută în Reghin,
cetăţeană română, de profesiune moaşă, cu ultimul
domiciliu în Reghin, str. Proletarilor nr. 25, dispărută;
103. Dr. Tóth
Matei, cetăţean maghiar, fost primar al oraşului Gheorghieni,
azi cu domiciliul necunoscut;
104. Dr.
Polonkai Géza, cetăţean maghiar, fost subşeful poliţiei din
Gheorghieni, azi cu domiciliul necunoscut;
105. Ferenczi
Béla,
cetăţean maghiar, fost detectiv în poliţia din Gheorghieni, azi
cu domiciliul necunoscut;
106. Szabó
Kálmán, cetăţean maghiar, fost pretor al plăşii Reghin,
judeţul Mureş, domiciliat în Reghin, judeţul Mureş, în
prezent arestat;
107. Vitéz
Gaáli Ernest, cetăţean maghiar, fost prefect al judeţului Ciuc
în timpul guvernului Sztójay, azi cu domiciliul necunoscut;
108. Dr.
Ábráham Iosif, cetăţean maghiar, fost subprefect al judeţului
Ciuc, azi cu domiciliul necunoscut;
109. Szász
Gerő,
cetăţean maghiar, fost primar al oraşului Miercurea Ciuc, azi cu
domiciliul necunoscut;
110. Farkas
Pavel, cetăţean maghiar, fost şef al poliţiei Miercurea
Ciuc, azi cu domiciliul necunoscut;
111. Dr.
Szentiványi Gavril de 58 ani, cetăţean maghiar, născut în
Sfântu-Gheorghe, fost prefect al judeţului Trei-Scaune, actualmente
arestat;
112. Dr. Barabas Andrei, cetăţean maghiar, fost
subprefect al judeţului Trei-Scaune, azi cu domiciliul necunoscut;
113. Virányi Andrei, cetăţean maghiar, fost primar
al oraşului Sfântu-Gheorghe, azi cu domiciliul necunoscut;
114. Dr. Vincze Ştefan, cetăţean maghiar, fost
şef al poliţiei Sfântu-Gheorghe, azi cu domiciliul necunoscut;
115. Locotenent-colonel Balla, comandantul legiunii de
jandarmi Trei-Scaune, azi cu domiciliul necunoscut;
116. Locotenent-colonel Loor Tivadar, comandantul legiunii de
jandarmi Ciuc, azi cu domiciliul necunoscut;
117. Dr. Schilling Ioan, de 63 ani, cetăţean român,
de profesiune proprietar, născut şi domiciliat în comuna Năsal,
judeţul Someş, în prezent arestat;
118. Dr. Veres Eugen, cetăţean maghiar, fost primar
al oraşului Dej, cu ultimul domiciliu în Dej, azi în loc necunoscut;
119. Dr. Lehner Sigismund de 56 ani, cetăţean român,
de profesiune medic, născut şi domiciliat în Dej, str. Regele
Ferdinand nr. 3, în prezent arestat;
120. Dr. Sárossy Iuliu, cetăţean maghiar, fost
şef al poliţiei Dej, cu ultimul domiciliu în Dej, azi în loc
necunoscut;
121. Takács Ştefan, cetăţean maghiar, fost
poliţist la Poliţia Dej, cu ultimul domiciliu în Dej, azi în loc
necunoscut;
122. Szomorjai Ion, cetăţean maghiar, fost agent de
siguranţă (detectiv) la poliţia Dej, cu ultimul domiciliu în
Dej, azi în loc necunoscut;
123. Kassai Ioan, cetăţean maghiar, fost agent de
siguranţă (detectiv) la Poliţia Dej, cu ultimul domiciliu în
Dej, azi în loc necunoscut;
124. Garmvölgyi Adalbert, cetăţean maghiar, fost
agent de siguranţă (detectiv) la Poliţia Dej, cu ultimul
domiciliu în Dej, azi în loc necunoscut;
125. Desaknai N. cetăţean maghiar, fost agent de
siguranţă (detectiv) la Poliţia Dej, cu ultimul domiciliu în
Dej, azi în loc necunoscut;
126. Gecse Iosif, de 33 ani, cetăţean român, de
profesiune olar, născut şi domiciliat în Dej, str.
Cărăuşilor nr. 9, în prezent arestat;
127. Fekete Margareta de 25 ani, cetăţeană
română, de profesiune casnică, născută în Budapesta,
domiciliată în Dej, str. Caragiale nr. 11, în prezent arestată;
128. Lakadár Iosif, cetăţean român, de profesiune
fost muncitor la Staţia C.F.R.-Dej, azi în loc necunoscut.
129. Oláh Alexandru, de 21 ani, cetăţean român, de
profesiune croitor, născut în comuna Cămăraş, domiciliat în
Cluj, str. Bem nr. 4, în prezent arestat;
130. Jancsó Rozalia, de 51 ani, cetăţeană
română, de profesiune moaşă, născută în comuna Uri,
judeţul Someş, domiciliată în Reteag, judeţul Someş,
în prezent arestată;
131. Maior de jandarmi Antalffy Paul, cetăţean
maghiar, ofiţer activ, comandant al legiunii de jandarmi din Dej, azi în
loc necunoscut;
132. Berecki Ernest, cetăţean maghiar, fost şef
al poliţiei Gherla, judeţul Someş, cu ultimul domiciliu în
Gherla, azi în loc necunoscut;
133. Iványi Andrei, cetăţean maghiar, fost şef
al poliţiei Gherla, judeţul Someş, azi în loc necunoscut;
134. Tamáşi Lajos, cetăţean maghiar, fost
primar al oraşului Gherla, cu ultimul domiciliu în Gherla, azi în loc
necunoscut;
135. Lakatos Francisc de 48 ani, cetăţean român, de
profesiune notar, născut şi domiciliat în Reteag, judeţul
Someş, în prezent arestat;
136. Szilágyi Ştefan de 40 ani, cetăţean român,
de profesiune notar, născut în comuna Bistriţa, str. Tudor
Vladimirescu nr. 7, în prezent arestat;
137. Dr. Rosner Ştefan, cetăţean român, fost
ajutor de primar şi primnotar al oraşului Baia-Mare, născut
şi domiciliat în Baia-Mare, str. Cloşca nr. 13, decedat;
138. Vajai
Alexandru, cetăţean român, fost primnotar al oraşului Baia-Mare,
născut şi domiciliat în Baia-Mare, azi în loc necunoscut;
139. Dr. Nagy
Eugen, cetăţean maghiar, fost şef al poliţiei Baia-Mare,
azi şef de poliţie la Szombathely – Ungaria;
140. Balogh
Carol, cetăţean român, fost funcţionar la Fabrica Phönix,
Baia-Mare, cu ultimul domiciliu în Baia-Mare, azi în loc necunoscut;
141. Haracsek
Iosif, cetăţean român, fost preşedintele societăţii
Baross din Baia-Mare, cu ultimul domiciliu în Baia-Mare, azi în loc necunoscut;
142. Căpitan Bekentes Vasile, cetăţean maghiar,
fost comandant militar al Fabricii Phönix din Baia-Mare, cu ultimul domiciliu
în Baia-Mare, azi în loc necunoscut;
143. Orgoványi Iosif, de 34 ani, cetăţean maghiar,
de profesiune detectiv, născut în Ungaria, domiciliat în Budatétény, judeţul Pesta, în prezent arestat;
144. Vajai Emeric, cetăţean român, de profesiune
fost detectiv la poliţia Baia-Mare, cu ultimul domiciliu în Baia-Mare, azi
în loc necunoscut;
145. Bertalan Ştefan, cetăţean maghiar, de
profesiune detectiv la poliţia Baia-Mare, cu ultimul domiciliu în
Baia-Mare, azi în loc necunoscut;
146. Czeisperger Petru, de 41 ani, cetăţean român,
de profesiune pantofar, născut în comuna Satu-Mare, domiciliat în
Baia-Mare, în prezent arestat;
147. Osváth Zoltán, de 45 ani, cetăţean român, de
profesiune zidar, născut în Cluj, domiciliat în Baia-Mare, str.
Malinovschi nr. 42, în prezent arestat;
148. Ormos Ludovic, cetăţean român, de profesiune
şofer la Uzina Electrică, cu ultimul domiciliu în Oradea, azi în loc
necunoscut;
149. Dr. Slávy Vasile, cetăţean maghiar, fost
prefect al judeţului Sălaj, cu ultimul domiciliu în Zalău, azi
în loc necunoscut;
150. Dr. Gazda Andrei, cetăţean român, de profesiune
fost subprefect al judeţului Sălaj, cu ultimul domiciliu în
Zalău, azi în loc necunoscut;
151. Dr. Sreter Ioan, cetăţean maghiar, de
profesiune fost primar al oraşului Zalău, cu ultimul domiciliu în
Zalău, azi în loc necunoscut;
152. Dr. Udvari Iosif, cetăţean român, de profesiune
fost primar al oraşului Şimleu, cu ultimul domiciliu în Şimleu,
judeţul Sălaj, azi în loc necunoscut;
153. Elekes Francisc, cetăţean maghiar, fost
şef al poliţiei Zalău, cu ultimul domiciliu în Zalău, azi
în loc necunoscut;
154. Locotenent-colonel Mariska Gheorghe, cetăţean
maghiar, de profesiune ofiţer de jandarmi activ, fost comandant al
legiunii de jandarmi {Sălaj}, cu ultimul domiciliu în Zalău, azi în loc
necunoscut;
155. Pethes Ştefan, cetăţean maghiar, fost
şef al poliţiei Şimleu, cu ultimul domiciliu în Şimleu,
judeţul Sălaj, azi în loc necunoscut;
156. Căpitan de jandarmi dr. Horváth Alexandru, de
profesiune ofiţer activ, fost comandant al legiunii de jandarmi
Şimleu, cu ultimul domiciliu în Şimleu, judeţul Sălaj, azi
în loc necunoscut;
157. Dr. Krasznay Vasile, cetăţean maghiar, de
profesiune fost primpretor al plăşii Şimleul Silvaniei, cu
ultimul domiciliu în Şimleu, judeţul Sălaj, azi în loc
necunoscut;
158. Lázár Iosif de 46 ani, cetăţean maghiar, de
profesiune librar născut în Şimleul Silvaniei, domiciliat în
Şimleul Silvaniei, str. Gheorghe Pop de Băseşti nr. 7-8, în
prezent arestat;
159. Plutonier major Sárközi N., cetăţean maghiar,
fost şef al secţiei de jandarmi Jibou, judeţul Sălaj cu
ultimul domiciliu în Jibou, azi în loc necunoscut;
160. Plutonier major Horváth Ioan, cetăţean maghiar,
fost şef al secţiei de jandarmi Nuşfalău, judeţul
Sălaj, cu ultimul domiciliu în Nuşfalău, azi în loc necunoscut;
161. Vida Ioan de 55 ani, de profesiune funcţionar,
născut şi domiciliat în Şimleul Silvaniei, str. Cuza Vodă
nr. 13, în prezent arestat;
162. Kerekes Adam, cetăţean român, cu ultimul
domiciliu în Şimleul Silvaniei, fost premilitar, azi în loc necunoscut;
163. Kovács Mihai de 52 ani, de profesiune pensionar,
cetăţean român, născut în Bozieş, judeţul Sălaj,
domiciliat în Şimleu Silvaniei, în prezent arestat;
164. Farmati Alexandru de 19 ani, cetăţean român, de
profesiune comerciant, născut şi domiciliat în Şimleul
Silvaniei, în prezent arestat;
165. Anghea* Ioan de
34 ani, de profesiune radiofonist, născut în Ceica, judeţul Bihor,
domiciliat în Şimleul Silvaniei, str. Alba Iulia nr. 15, în prezent
arestat;
166. Petővári Patrik
Vasile de 31 ani, cetăţean cehoslovac, de profesiune plugar,
născut în Nagysáró, judeţul Bars, domiciliat în Crasna, judeţul
Sălaj, în prezent arestat;
167. Szabó Adalbert de 43 ani, de profesiune funcţionar,
născut în Târgu-Mureş, domiciliat în Şimleul Silvaniei, str.
Eminescu nr. 6, în prezent arestat;
168. Duha Irina de 26 ani, de profesiune casnică,
cetăţeană română, născută şi
domiciliată în Şimleul Silvaniei, în prezent arestată;
169. Nagy Ştefan de 49 ani, cetăţean român, de
profesiune constructor, născut şi domiciliat în Şimleul
Silvaniei, în prezent arestat;
170. Dr. Molnár Francisc de 36 ani, cetăţean român,
de profesiune medic, născut în Arduzel, judeţul Sălaj,
domiciliat în Cehul-Silvaniei, în prezent arestat;
171. Dr. Sami Bela Adalbert de 58 ani, cetăţean
român de profesiune pensionar, născut în Boghiş, judeţul
Sălaj, domiciliat în Zalău, str. Crişan nr. 24, în prezent
arestat;
172. Dr. Dénes Dezideriu de 40 ani, de profesiune
funcţionar la primăria oraşului Zalău, născut în
Cristur-Crişana, judeţul Sălaj, domiciliat în Zalău, str.
Dózsa György nr. 19, în prezent arestat;
173. Dr. Ilinyi Vasile, cetăţean maghiar, fost
prefect al judeţului Maramureş, cu ultimul domiciliu în Sighet, azi
în loc necunoscut;
174. Dr. Gyulafalvi Rednic Alexandru, cetăţean
român, fost primar al oraşului Sighet, cu ultimul domiciliu în Sighet, azi
în loc necunoscut;
175. Hullmann Francisc de 53 ani, cetăţean român, de
profesiune fost funcţionar, născut în Zirc – Ungaria, domiciliat în
Sighet, str. General Averescu nr. 36, în prezent arestat;
176. Dr. Tóth Ludovic, cetăţean maghiar, fost şef al
poliţiei Sighet, cu ultimul domiciliu în Sighet, azi în loc necunoscut;
177. Fejér Ion, cetăţean maghiar, fost comisar la
poliţia Sighet, azi în loc necunoscut;
178. Colonel Sárváry N., cetăţean maghiar, fot
comandant al circ. IV. jandarmi Sighet, azi în loc necunoscut;
179. Tascan Florea, român, cetăţean sovietic, fost
jandarm la postul de jandarmi Bârsana, judeţul Maramureş, originar
din comuna Apsa de Mijloc, fiul moaşei comunale, azi în loc necunoscut;
180. Biró Ion, cetăţean maghiar, fost jandarm la
postul de jandarmi Bârsana – Maramureş, azi în loc necunoscut;
181. Vargha Gheorghe, cetăţean maghiar, fost jandarm
la postul de jandarmi Bârsana – Maramureş, azi în loc necunoscut;
182. Sarkadi Augustin de 57 ani, cetăţean român, de
profesiune frizer, născut şi domiciliat în Sighet, în prezent
arestat;
183. Bede Ştefan, cetăţean maghiar, fost soldat
(honvéd) în garnizoana Sighet, azi în loc necunoscut;
184. Dr. Szaplonczay Vasile, cetăţean maghiar, fost
prefect al judeţului Maramureş, cu ultimul domiciliu în Sighet, azi
în loc necunoscut;
185. Coman Ştefan, cetăţean român, de
profesiune primnotar din comuna Borşa, judeţul Maramureş, în
prezent arestat;
186. Borbély Coloman, de 63 ani, cetăţean român, de
profesiune proprietar, născut în Sucutard, judeţul Someş,
domiciliat în Cluj, str. Moise Nicoară nr. 4, în prezent arestat;
187. Smolenski Ladislau, cetăţean maghiar, de
profesiune subprefect al judeţului Năsăud, cu ultimul domiciliu
în Bistriţa, azi în loc necunoscut;
188. Dr. Kuales Norbert, cetăţean român, de
profesiune avocat, fost primar al oraşului Bistriţa, cu ultimul
domiciliu în Bistriţa, azi în loc necunoscut;
189. Dr. Debreczeni N., cetăţean maghiar, fost
şef al poliţiei Bistriţa cu ultimul domiciliu în Bistriţa,
azi în loc necunoscut;
190. Szmolka Henric de 55 ani, cetăţean român, de
profesiune comerciant, născut în Reghinul Săsesc, domiciliat în
Bistriţa, str. Ferdinand nr. 10, în prezent arestat;
191. Orendi Gustav, cetăţean român, de profesiune
comerciant, originar din Bistriţa, cu ultimul domiciliu în Bistriţa,
azi în loc necunoscut;
192. Locotenent-colonel Pastohi Ernest, cetăţean
maghiar, ofiţer de jandarmi activ, fost comandant al legiunii de jandarmi,
cu ultimul domiciliu în Bistriţa, azi în loc necunoscut;
193. Locotenent-colonel Jacob N. cetăţean maghiar,
ofiţer activ, şeful Serviciului de contraspionaj, K.H.â din Bistriţa, cu ultimul domiciliu în
Bistriţa, azi în loc necunoscut.
Având în
vedere că cercetările urmate în cauza celor de mai sus au fost
încheiate şi că sunt suficiente probe de vinovăţie,
Hitlerismul
– întruchiparea cea mai bestială a imperialismului german – a
dezlănţuit, pentru a se impune, patimile cele mai josnice, pornirile
cele mai primitive, formele cele mai sălbatice ale urii.
Decretând
ca dogmă, despărţirea oamenilor în rase superioare şi rase
inferioare, nu numai că a îngăduit, dar a şi impus ca o
îndatorire de onoare pentru poporul aşa zis superior, subjugarea,
umilirea, jefuirea şi chiar exterminarea celorlalte popoare.
În numele
acestei doctrine, au pornit hitleriştii subjugarea omenirii şi
exterminarea a milioane de oameni, în numele acestei doctrine popoarele Europei
au fost supuse jugului german, popoarele slave şi evreii supuşi
exterminării.
Clicile exploatatoare, ale căror interese le servea
hitlerismul, îşi vedeau astfel sporite posibilităţile de
dezvoltare şi îşi asigurau totala slugărnicie a propriului
popor, prea orbit de ură şi preocupat de distrugerea altora spre a-şi
mai da seama că el însuşi este exploatat.
Cu un servilism odios, guvernele înhămate la carul
hitlerist şi-au însuşit modul de gândire şi procedeele
stăpânilor lor. Clicile exploatatoare din ţările respective
le-au ajutat ca metodele sortite să le uşureze nedrepte la [nedreapta lor – nn] stăpânire, să fie cât
mai brutale, cât mai totale în rezultate. Şi cu cât exploatarea era mai
odioasă, nedreptatea socială mai adâncită, cu atât a fost mai
puternică imitarea.
De aceea, fascismul horthyst a dezlănţuit cu
atâta frenezie ura împotriva naţiunilor conlocuitoare, de aceea a imitat
atât de desăvârşit hitlerismul în prigonirea evreilor.
Regimul fascist horthyst din Ungaria, începând din anul
1940, a legiferat mai multe dispoziţiuni antievreieşti, având scopul
de a deposeda pe cetăţenii evrei de o serie de drepturi personale
şi de ordin economic, tinzând la excluderea lor din viaţa
publică, culturală şi economică. Tot de la această
dată, unii funcţionari, investiţi cu putere executivă, –
cum au fost comandanţii militari din Ardeal
[din Nordul Ardealului – nn], şefii poliţiei, jandarmeriei,
subprefecţii, primpretorii, etc. – interpretând în mod excesiv sensul
dispoziţiunilor antievreieşti, au luat măsuri de expulzare, de
deposedare, de jaf, care, în numeroase cazuri au dus la exterminarea în
masă a populaţiei evreieşti. Amintim spre exemplificare cazurile
de ridicare şi deportare a unui număr de 30.000 evrei în vara anului
1941, la Kamencz-Podolsk sub pretextul că nu au dreptul la
cetăţenia maghiară, faimoasele detaşamente de muncă [muncă forţată
– nn], trimise pe frontul ucrainean, masacrele din Újvidék, şi alte metode
care aveau scopul recunoscut de exterminare şi rezultatele nu dezmint
acest scop.
Această metodă de exterminare sporadică a
fost schimbată în nimicire completă atunci când guvernul a fost
preluat de slugile umile ale lui Hitler sub prezidenţia lui Sztójay.
Guvernul Sztójay, respectiv unii membri ai acestui guvern
au pus în practică acel sistem identic cu cel aplicat pe tot cuprinsul
teritoriului Uniunii Sovietice şi a Europei vremelnic ocupată de cotropitorii
germani.
Este cunoscut că armata germană hitleristă
contrar tuturor convenţiilor internaţionale cu privire la purtarea
războiului, după care onoarea şi drepturile de familie,
viaţa persoanelor şi proprietatea particulară trebuie respectate
şi după care comandamentul militar este obligat să respecte
drepturile umane ale cetăţenilor statului inamic, să-i apere
prin autoritatea sa şi [iar]
atunci când crimele se comit de soldaţi să pedepsească pe cei
vinovaţi, a încurajat şi a făcut un sistem din comitere a celor
mai odioase crime împotriva populaţiei civile. Toate acestea le-a
făcut în numele “ordinei noi”
[“noii ordine”].
Chiar în
anul 1941, după ce au devenit cunoscute cruzimile nemaipomenite ale
cotropitorilor hitlerişti, s-a instituit în Uniunea Sovietică o
comisiune extraordinară de stat, cu scopul de a sistematiza materialul
informativ primit din diferite părţi.
Cităm câteva din faptele dovedite din arhiva acestei
comisiuni care caracterizează tratamentul neomenos faţă de
populaţia paşnică din Uniunea Sovietică, de către
cotropitorii hitlerişti:
“Un detaşament de
represalii al trupelor SS a sosit la 21 Octombrie 1941 în satul Cocarevo.
Toţi locuitorii au fost scoşi cu forţa în stradă, unde au
fost aşezaţi în rânduri şi pe grupe: bărbaţii şi băieţii
separat de femei, folosindu-se pentru aceasta pumnii, coastele şi paturile
armelor. Ofiţerul a declarat: «Noi vom împuşca bărbaţii şi fii voştrii, iar voi
scoteţi-vă lucrurile de prin case, căci le vom da foc. Toţi
au văzut atunci, că satul a şi început să ardă.
Femeile au alergat ţipând spre casele lor, iar după ele copiii mici
plângând şi agăţându-se de poalele mamelor. Unele dintre ele au
rămas pe loc de spaimă şi groază şi nu au mai avut putere
să se mişte. În timpul acesta a început împuşcarea bărbaţilor
şi a băieţilor. Ei au fost puşi lângă zidurile unei
case în flăcări şi împuşcaţi pe loc, de la o mică
distanţă». [Atrocităţile
năvălitorilor fascişti germani. Editura militară C.P.,
apărută în U.R.S.S. 1942 fasc. 4. p. 14].”
“În satul Cotasovo, districtul
Ubrenak, regiunea Tula, hitleriştii au dezbrăcat în pielea goală
pe ţăranul Korozov, preşedintele colhozului local şi l-au
ţinut timp de 21 de ore în genunchi într-o încăpere rece, apoi l-au
purtat prin sat, iar după aceea, l-au îngropat jumătate în
pământ şi nu au permis timp de o săptămână să i
se îngroape cadavrul.”
“În satul Orecovski,
districtul Seremisinov, regiunea Curzo, fasciştii l-au dezbrăcat pe
bătrânul Alakin şi l-au pus să-şi sape singur mormântul,
forţându-l să se culce de câteva ori în groapă pentru
măsurare. După ce mormântul a fost gata, ei i-au rupt lui Alakin
ambele mâini, i-au tăiat urechile, i-au scos ochii şi după aceea
l-au împuşcat.”
Pe
lângă aceste cazuri singuratice, conform comunicatului comisiunii
extraordinare de stat cu privire la atrocităţile comise de germani în
regiunea Stalino au fost înmormântaţi, pe teritoriul lagărului nu mai
puţin de 25.000 cetăţeni
paşnici, sovietici omorâţi de fascişti. După comunicatul
[Potrivit comunicatului] aceleeaşi comisiuni, despre atrocităţile
comise de năvălitorii fascişti germani la Kiev, acolo au fost
schingiuiţi, împuşcaţi şi otrăviţi în dube
ucigaşe mai mult de 195 de mii de cetăţeni sovietici. Toate
acestea pe baza unor planuri şi pentru motivul că au urmărit
exterminarea poporului rus, a celui ucrainian, bielorus şi al altor
popoare ale uniunii Sovietice.
Pe
lângă aceste persecuţii sângeroase şi nemaipomenite atitudinea
hitleriştilor faţă de naţiunea evreiască a fost
şi mai bestială.
Conform
comunicatului biroului de informaţiuni al comisariatului externelor:
“În ceea ce priveşte
atrocităţile ce se comit asupra populaţiunii izraelite a
teritoriilor ocupate de hitlerişti, sistemul nimicirii până la
ultimul om, practicat de ei, a luat proporţii ce nu se pot concepe în
mintea omenească.”
“Numai în 2 zile, 26 şi
27 August, bandiţii fascişti germani au organizat un sângeros
măcel în mai multe oraşe ucrainiene.”
“În oraşul Lutzk au
fost împuşcaţi 20 de mii de evrei adunaţi sub pretextul
înregistrării, iar în oraşul Sarnii în care abia primăvara
aceasta, pe lângă miile de ucrainieni şi ruşi fuseseră
executaţi 18 mii de evrei, au fost din nou concentraţi din
împrejurimi peste 14 mii de evrei, care au fost executaţi şi ei la 26
August. La Kiev şi Dniepropetrovsk în timpul cât a durat ocupaţia germană,
aceştia au exterminat peste 60 de mii de oameni.”
Poporul
evreu, în decursul istoriei sale milenare a fost de multe ori prigonit, dar
fărădelegile hitleriste comise asupra evreilor au întrecut cu mult în
sălbăticia lor tot ce se cunoaşte în istorie.
Atrocităţile germane faţă de evrei nu sunt de loc o
consecinţă a principiului “împarte
şi domină”. Acestea nu sunt nici măcar excese de război
sau antisemitism. Ele nu sunt decât un măcel sângeros organizat cu
ajutorul aparatului de stat şi executat în plin şi în văzul
omenirii cutremurate.
Care trebuie să fie răspunderea pentru aceste fădădelegi?
Puterile aliate începând din anul 1942, în mai multe
conferinţe s-au ocupat cu aceste excese ale hitleriştilor. Astfel, în
comunicatul biroului de informaţii al comisariatului poporului al
externelor din 19 decembrie 1942, despre realizarea de către
autorităţile hitleriste a planului de nimicire a populaţiei
evreieşti din Europa se arată, că grea va fi mâna popoarelor
care vor pedepsi pe ocupanţii fascişti germani după ce-şi
vor scutura jugul lor. Nu vor scăpa de răzbunarea popoarelor
eliberate nici clica hitleristă conducătoare, nici executanţii
ticăloşi ai ordinelor ei sângeroase şi criminale. În Statele Unite, Camera Reprezentanţilor, în
ziua de 19 martie 1943, a adoptat în unanimitate de voturi următoarea
rezoluţie:
“Având în vedere că
poporul american priveşte cu indignare atrocităţile comise
faţă de populaţia civilă a ţărilor ocupate de
nazişti şi în special omorârea în masă a bărbaţilor, femeilor
şi copiilor evrei şi având în vedere, că această
politică nazistă constă în cruzimi şi în teroare şi a
produs nimicirea populaţiei Poloniei şi a altor ţări din
Europa centrală şi de Est, Camera decide, că aceste crime
bestiale ce se comit contra a milioane de bărbaţi, femei şi
copii lipsiţi de apărare, nu-şi pot găsi nici o
justificare, trebuie condamnate şi se condamnă ca fiind acţiuni
nedemne de orice ţară, sau guvern, care pretinde un loc printre
popoarele civilizate”…
“Congresul decide, că
persoanele direct sau indirect vinovate de aceste acte criminale trebuie trase
la răspundere şi pedepsite în raport cu felul crimei de care sunt
vinovaţi”.
Senatul
american a adoptat şi el chiar înaintea Camerei o rezoluţie
similară, între altele rezoluţia se termină cu următoarea
frază:
“… Când va veni ora
plăţii – şi ea este aproape – hitleriştii vor purta
întreaga răspundere şi pentru această din urmă
politică sângeroasă a exterminării poporului evreu”.
Din punct
de vedere al răspunderii tuturor inculpaţilor este foarte important
faptul că toată lumea a primit un avertisment solemn din partea lui
Stalin, Roosevelt şi Churchill prin declaraţiile lor consecutive
începând din anul 1942. Astfel, în raportul său făcut într-o
şedinţă solemnă a Sovietului deputaţilor celor ce
muncesc din Moscova, a organizaţiilor obsteşti şi a partidului,
ţinută la 6 noiembrie 1942, generalisimul Stalin vorbind despre
hitleriştii vinovaţi de săvârşirea crimelor a spus
următoarele:
“Noi îi cunoaştem pe
cei care sunt vinovaţi de toate faptele urâte, făuritorii noii ordine
în Europa. Pe toţi aceşti proaspeţi numiţi guvernatori
generali şi simplu guverantori comandanţi şi ajutori de
comandanţi. Numele lor este cunoscut zecilor de mii de oameni
schingiuiţi. Să afle aceşti călăi că nu vor putea
să fugă de răspunderea ce-i aşteaptă pentru crimele
lor şi nu vor scăpa din mâna care pedepseşte, a popoarelor
chinuite.”
Într-o declaraţie făcută în luna august 1942, Roosevelt a remarcat că:
“Dreptatea cere, ca ei
[ocupanţii - nn] să fie avertizaţi, că va veni timpul, când
vor trebui să se înfăţişeze în faţa
judecăţii.”
Iar la 12 octombrie 1942, Roosevelt a arătat din nou, că:
“Cei ce conduc aceste ţări, trebuie să ţină
minte, că vor fi judecaţi pentru crimele lor.”
Dar
hitleriştii au primit un avertisment solemn prin declaraţia
comună a celor trei mari, din 2 noiembrie 1943, în numele a 32 de
naţiuni reunite, în care se spune că:
“Nemţii care au luat
parte la împuşcările în masă a ofiţerilor italieni sau la
executarea ostaticilor olandezi, belgieni şi norvegieni, sau a
ţăranilor cretani, precum şi cei care au luat parte la
exterminarea poporului polonez, sau la nimicirea populaţiei din
teritoriile U.R.S.S.-ului, actualmente în curs de curăţire de
duşmani, trebuie să ştie că vor fi judecaţi la
faţa locului de către popoarele pe care ei le-au brutalizat.”
În
aceeaşi proclamaţie comună din 2 noiembrie 1942, cei trei mari
fac cunoscut:
“Cei care nu şi-au
mânjit mâinile cu sânge nevinovat, să-şi ia seama, ca nu cumva
să se găsească printre cei vinovaţi, deoarece, cele trei puteri
aliate îi vor găsi în mod sigur pe adevăraţii criminali chiar
şi la marginea pământului şi îi vor da pe mâna acuzatorilor,
pentru a se face dreptate.”
Această
proclamaţie a fost publicată în întregime în ziarele “Pesti Hírlap” şi “Magyar Nemzet” din Budapesta.
ééé
La 1
aprilie 1944, guvernul Sztójay emite ordonanţa cu nr. 1240/1944 prin care
obligă pe toţi evreii de la vârsta de 6 ani la purtarea semnului
distinctiv, a stelei galbene. Peste câteva zile în ziua de 7 aprilie 1944,
Endre Ladislau şi Baki Ladislau emit o ordonanţă cu nr.
6163/1944 res. fără nici o autorizaţie din partea forurilor
superioare pe care, în mod confidenţial, o înmânează şefilor
autorităţilor administrative.
Conţinutul scurt al acestui ordin confidenţial:
“Guvernul, în scurt timp, va
curăţa ţara de evrei. Evreii, fără considerare de sex
şi vârstă, vor fi transportaţi în lagărele de concentrare
designate. Strângerea evreilor va fi făcută de poliţie şi
jandarmerie. Autorităţile locale să designeze lagărele
corespunzătoare. Evreii vor fi deportaţi. Transportarea lor se va
face pe tren, ca prizonieri. Evreii nu vor avea dreptul de a lua cu ei decât
îmbrăcămintea ce este pe corpul lor, cel mult un schimb de lenjerie,
alimente cel puţin pe 14 zile, şi greutatea pachetului maximum de 50
de kg. Nu vor avea dreptul de a duce cu ei bani, bijuterii sau obiecte de
valoare. Conform aliniatului ultim, acest ordin a fost comunicat tuturor
subprefecţilor, primarilor, comandanţilor legiunilor de jandarmi,
prefecturilor, poliţiei, etc.”
Conform
constatării sentinţei date în procesul acuzaţilor Endre, Baki
şi Jaross*, tratând
deportările, numărul N.B.X. 4419/1945, din 7 ianuarie 1946, a
Tribunalului Poporului de la Budapesta, rămasă definitivă,
pagina 49, această ordonanţă nu a avut nici chiar caracterul
unei ordonanţe ministeriale şi, prin urmare, nu a avut nici o putere
obligatorie faţă de nimeni.
Guvernul
Sztójay, în ziua de 25 aprilie 1944, sub nr. 1610/1944 M.E. emite
ordonanţa Consiliului de Miniştri cu privire la reglementarea
locuinţelor evreilor. În această ordonanţă vorbeşte
despre posibilitatea separării în sensul că primul funcţionar al
municipalităţii are dreptul de a hotărî, dacă este sau nu
este necesară separarea evreilor. În localităţile, unde
numărul total al populaţiei nu întrece cifra de 10 mii de suflete,
acolo {se} impune
separarea evreilor.
Această
ordonanţă, pentru cazul separării prevede o serie de
dispoziţiuni, că nu pot fi aşezaţi decât în case construite
pentru locuinţe, că nu pot fi aşezaţi într-o cameră normală mai mult de trei
persoane, etc. etc.
În ziua
de 26 aprilie 1944, Endre Lászlo convoacă o conferinţă
administrativă la Satu-Mare şi în ziua de 28 aprilie 1944 la
Târgu-Mureş, unde sunt invitaţi primarii, subprefecţii,
primpretorii, comandanţii legiunilor de jandarmi şi chestorii
poliţiilor. La această conferinţă, el impune planul
său cu privire la concentrarea evreilor în lagăre,
modalităţile de executare a ordinului din 7 aprilie 1944, îndemnând
pe toţi participanţii la o atitudine cât se poate de riguroasă.
În ziua
de 8 mai 1944, convoacă împreună cu vitéz Ferenczi Ladislau,
locotenent-colonel de jandarmi, o conferinţă la Muncacevo, unde aduce
la cunoştinţa participanţilor mersul trenurilor de deportare,
condiţiunile deportării, locul unde vor fi transportaţi evreii,
chiar şi faptul selecţionăriiŕ. Aceeaşi conferinţă la
Cluj, la sfârşitul lunii mai.
Endre
Ladislau, interogat fiind la Budapesta de către acuzatorul public al
Tribunalului Poporului din Cluj, în ziua de 17 decembrie 1945, între altele
declară:
“Deşi în mod
lămurit nu s-a vorbit, dar din instrucţiunile mele se deduce că
bolnavii netransportabili sau cărora călătoria le este
vătămătoare, respectiv periculoasă, nu trebuie
transportaţi…”
“Despre faptul că
evreii vor fi duşi în străinătate, respectiv în Germania
ştiam…”
Baky
Ladislau, audiat fiind ca martor în faţa acuzatorului public, conform
procesului verbal din 18 decembrie 1945, declară:
“Nu a sosit la mine nici un
denunţ din care să rezulte că în urma maltratărilor cineva
şi-ar fi pierdut viaţa. Nici în ce priveşte căutarea
valorilor n-am dat nici o dispoziţie specială. Nu am dat
dispoziţiuni jandarmilor nici în ce priveşte transporturile.
Dacă totuşi, jandarmii au efectuat această muncă,
comandantul este responsabil…”
“ După
cunoştinţa mea, dispoziţiunile privitoare la transporturi nu se
referau la bolnavii netransportabili. Dacă totuşi au fost
transportate astfel de persoane, după mine, pentru aceasta este
responsabil comandantul local. Mie nu mi-au adresat plângeri în sensul că
se transportă bolnavi netransportabili. Dacă astfel de plângeri ar fi
sosit la mine imediat aş fi luat şi măsuri împotriva
răspunzătorilor. Mai târziu am aflat împrejurările
transportului, adică aceea că, pentru un vagon la început, una mai
târziu, două vedere s-au dat. Pentru aceste măsuri sunt responsabile
organele care au conlucrat la transporturi, deoarece, eu astfel de
dispoziţiuni sau îndrumări n-am dat.”
În ce
priveşte rolul administraţiei fasciste maghiare în executarea
deportărilor, citez unele părţi din sentinţa amintită:
“Nu poate să fie nici o
îndoială că executarea concentrării şi deportării
peste graniţă a unui număr de 434.351 de persoane cu
locuinţe răspândite în diferite părţi ale ţării abia în termen de [în doar – nn] 2 luni a fost posibilă numai datorită
colaborării active a autorităţilor maghiare cunoscătoare a
situaţiei locale. La aceasta se referă depoziţia martorilor ...
dr. Bolyai Mandel, Marton şi Domonkos Maximilian, foşti
conducători ai Sfatului Evreiesc din Budapesta, după care, la timpul
său, mai multe personalităţi conducătoare germane,
(Eichmann, Wisliczeny) au declarat în faţa lor că situaţia în
Ungaria este specială, pentru că Endre şi Baki dictează un
tempo mai rapid în afacerile evreieşti, decât singuri nemţii. Iar
după depoziţia lui Weesenmayer, la timpul său, Eichmann Adolf,
comisarul german pentru Ungaria a
afacerilor [referitor la rezolvarea
problemelor – nn] evreieşti, i-a comunicat, că esenţa procedurii
la deportări se bazează pe jandermeria şi administraţia
maghiară, pentru că el nu are, decât un mic comandament. În
depoziţia lui următoare Weesenmayer declară, că
fără contribuţia maghiară nu putea să lichideze nici
atât de rapid şi nici aşa fără piedică, ba mai mult, a
amintit, că atunci, când Horthy a declarat să nu mai facă
deportări, după aceea, nici nu au mai făcut nimic.”
Cu
privire la constatarea unor împrejurări comune din întreaga acţiune
de deportare, cităm următoarele pasaje din sentinţele de mai
sus:
“Mânarea în lagărele de
concentrare a evreimii maghiare şi după aceea transportarea ei în
scurt timp peste graniţele ţării deja în sine cuprind
suferinţele sufleteşti echivalente cu schingiuirile cele mai grave
ale persoanelor amintite, pentru că nu poate fi discutabil, că
răpirea acestor oameni din căminurile şi anturajul lor
obişnuit, de la o zi la alta, cu scopul de răzbunare şi umilire
cu forţă, privarea lor în cea mai mare parte de mobilele şi alte
mijloace ale lor a fost aptă de aceea, ca în sufletele lor să cauzeze
o leziune permanentă şi dureroasă pentru întreaga lor
viaţă. Gravitatea acestor dureri sufleteşti a accentuat
nedumerirea asupra soartei lor viitoare, nedumerire chinuitoare, care a
apăsat mai ales în urma deportării lor peste hotare. Că
această suferinţă – ce grad avea [cât de mare era ea] –
o dovedesc datele rapoartelor lui Ferenczi despre sinuciderea mai multor evrei însinguraţi
[disperaţi] de transportarea lor în lagărele de
concentrare...”
“Aceste suferinţe se
prezintă şi mai accentuat dacă luăm în considerare
înghesuiala exagerată a lagărelor de concentrare şi a trenurilor
de transport, care au îngreunat sau chiar au anihilat odihna acestor persoane,
caracterul necorespunzător pentru locuinţa omenească a
localurilor de fabrici de cărămizi, magazii, şoproane
întrebuinţate ca lagăre, mai ales în cazul copiilor, bolnavilor şi
bătrânilor, neglijarea în gradul cel mai mare a condiţiunilor
igienice, alimentarea insuficientă şi alte lipsuri, care ating foarte
simţitor viaţa omenească şi care sunt consecinţele indinspensabile[inevitabile] ale concentrării în scurt timp a unei mase de mai
multe sute de mii de oameni.”
Cu
privire la caracterul anticonstituţional al ordonanţelor,
sentinţa conţine următoarele:
“Privaţiunile de
drepturi reglementate prin ordonanţa în chestiune se referă la
egalitatea de drepturi ale cetăţenilor, {care}
nu puteau să fie create pe cale de decret conform constituţiei. Nu
era nici o împuternicire legislativă, care ar fi dat posibilitatea la
aceea ca egalitatea de drepturi a unui grup de cetăţeni declarat ca
rasă şi să arate ca atare că poate fi limitată pe cale
de ordonanţă. Astfel, aceste ordonanţe, din punct de vedere al
dreptului constituţional trebuie calificate ilegale. Drept
consecinţă, efectul acestor ordonanţe, raportat la persoanele
întrebate, având în vedere şi efectul lagărelor şi
deportărilor exhauzează elementele constitutive ale chinuirii.”
Punctul
de vedere al sentinţei de mai sus, cu privire la răspunderea
persoanelor, care se referă la presiune, se prezintă cum
urmează:
“Acuzaţii în cursul
dezbaterii principale de mai multe ori s-au referit la presiunea germană,
exercitată faţă de ei în cursul activităţii lor.
Deşi acuzaţii nu au susţinut excluderea
imputabilităţii faptelor lor pe baza aceasta, totuşi Tribunalul
Poporului aici, pe scurt, se referă la aceea că nici nu poate să
fie vorba de aşa ceva, pentru că faţă de starea de
necesitate reglementată prin paragraful 77 al Codului Penal, eventuala
situaţie de forţă majoră a acuzaţilor putea să
fie eliminată prin demisia din postul de ministru respectiv, din postul de
subsecretar de stat.”
ééé
“Primarii sau
subprefecţii, care pe baza unor sugestii personale au luat măsuri
atât de importante, care în ultima analiză au avut efectul de jefuire
completă şi în majoritatea cazurilor {de}
exterminare, sunt personal răspunzători pentru toate acestea. Unii
dintre ei (acuzaţii Csóka Ladislau şi Májay Francisc) aveau curajul
de a declara la interogatoriu, că astfel de măsuri n-ar fi executat
faţă de populaţia maghiară, chiar dacă primeau [ar fi primit] ordin sau
sugestii din partea oricui”.
“Prin urmare, este clar
că nu legea sau ordinul superiorului a fost elementul esenţial în
comiterea acestor crime oribile ci predispoziţia sufletească,
adică ura de rasa”.
În
acelaşi sens depune
[mărturiseşte] clar {în} interogatoriul luat la Budapesta şi
colonelul Péterffy,
călăul ghetoului din Oradea, spunând:
“Afirm că, dacă ar fi trebuit să execut aceaste
măsuri neumane faţă de cetăţeni de altă
categorie, nu executam, chiar dacă primeam instrucţiuni superioare.”
Prefectul,
conform legii administrative atunci în vigoare, având atribuţiuni de
control asupra legalităţii tuturor actelor administrative, avea
datoria de a observa ilegalitatea faptului strângerii evreilor, jefuirea lor,
schingiuirea etc. şi dreptul de a suspenda aceste măsuri. Deşi
toţi au observat, nici unul nu a raportat măcar ministrului competent
spre a lua măsuri.
Din
sentinţa amintită al Tribunalului Poporului de la Budapesta
rezultă că imediat ce regentul Horthy a dispus să nu se mai
facă deportări, după aceea nici
nu au mai [s-a mai] făcut
nimic. Un prefect, dacă a observat ilegalitatea acestor măsuri, putea
să raporteze ministrului de interne, sau chiar direct regentului şi
astfel putea să împiedice executarea acestor măsuri. Putea să
salveze mii şi mii de vieţi omeneşti. Prin atitudinea de a
tolera executarea acestor măsuri, a devenit complicele nimicirii miilor de
oameni nevinovaţi.
Răspunderea
organelor ordinei publice, a comandanţilor de jandarmi, a şefilor de
poliţie, a agenţilor este în afară de orice îndoială pentru [deoarece] nici un
funcţionar public nu trebuie să execute ordine evident neumane, cum
au fost {cele referitoare la} bătăi, schingiuiri,
percheziţii umilitoare, jefuiri, etc.
ééé
Criminalitatea
înfăptuită prin aceste acţiuni este fără precedent în
istoria omenirii. Acuzaţii – de la simplul denunţător până
la primar sau subprefect, comandant de jandarmi sau de poliţie – au fost
elemente necesare şi indispensabile pentru săvârşirea acestor
infracţiuni.
Faptele lor au strânsă legătură unul cu celălalt. Viitorul paşnic al popoarelor conlocuitoare din Ardeal cere judecarea şi condamnarea lor.
G H E T O U L D I N O R A D E A
În
noaptea de 2 spre 3 mai 1944, dr. GYAPAY
LADISLAU, ajutor de primar al municipiului Oradea, cu atribuţiuni de
primar, emite o publicaţiune* prin
care el personal – şi cu referire la unele dispoziţiuni verbale
primite – ordonă mutarea tuturor evreilor, locuitori ai municipiului,
într-un cartier anume determinat al oraşului denumit “ghetou”.
Cartierul
destinat pentru ghetou a fost delimitat personal de acuzatul Gyapay Ladislau,
în aşa fel ca [încât] pe o
treime din populaţia oraşului o plasează în încăperi care
nu erau suficiente decât pentru 1/15 parte a locuitorilor. Consecinţa
acestor dispoziţiuni a fost că au produs o înghesuială atât de
exgerată încât, într-o cameră normală au fost plasate 14-15
persoane. Consecinţa acestei înghesuieli a fost că nimeni nu s-a
putut odihni şi situaţia sanitară a devenit dezastruoasă
pentru că nici closetele, nici apeductul n-au putut satisface nevoile.
Oamenii au făcut coadă în faţa robinetelor şi în faţa
closetelor.
Publicaţiunea
emisă de acuzatul Gyapay Ladislau, avea următorul text:
“Interzic evreilor
obligaţi la purterea stelei galbene, ca de la data publicării
prezentului afiş, să-şi părăsească locuinţa.
Deocamdată, până la alte dispoziţiuni, evreii vor putea
părăsi locuinţele în intervalul de la ora 9 la ora 10
dimineaţa. Cu excepţia acestui interval, toată lumea este
obligată să stea în locuinţă. La ordinul Guvernului Regal
Maghiar, în municipiul Oradea plasez pe evreii obligaţi la purtarea stelei
galbene în ghetou. Invit pe toţi acei cetăţeni ne-evrei care
păstrează valorile evreilor să le notifice în termen de 3 zile
de la prezenta publicaţie, la oficiul primăriei. Voi avea grijă
de primirea notificărilor. Fac atent pe locuitorii ne-evrei ai
municipiului, că faţă de toate acele persoane care
păstrează averi evreieşti şi nu vor anunţa în termenul
de mai sus, voi proceda cu cea mai mare stricteţe şi voi lua
măsuri imediate pentru internarea lor în lagăr.”
Tot
atunci, în ziua de 3 mai 1944, convoacă o consfătuire la
primăria municipiului Oradea la care invită pe şeful
poliţiei şi pe şefii serviciilor precum şi pe
funcţionarii de la primărie, cărora le explică modul de
executare a strângerii evreilor emiţând şi în scris instrucţiunile
cu data de 3 mai 1944, intitulate “Instrucţiuni
către Comisiuni”. Pe baza acestor instrucţiuni ordonă
formarea aşa-ziselor comisiuni pentru strângerea evreilor. Comisiunea se
compune din doi membri, un funcţionar al primăriei cu un
poliţist sau jandarm. Aceştia au odioasa datorie de a se prezenta în
locuinţa evreilor, de a soma persoanele de origine evreiească, ca în
câteva minute să-şi strângă lucrurile cele mai necesare
până la greutatea de 50 kg., să predea locuinţa acestei
comisiuni. În acelaşi timp, comisiunea pune mâna pe toate valorile care,
eventual, se mai află în locuinţa pe care o sigilează, iar
evreii, conform instrucţiunilor “vor
târî pachetele pe stradă până la ghetou”.
Executarea
acestei instrucţiuni s-a făcut în mai multe cazuri în mod neomenos.
Nu au permis să mai ia cu sine, nici măcar o linguriţă, o
furculiţă, sau un cuţit şi nici un fel de lenjerie. Unele
familii au fost scoase din locuinţă numai cu ce aveau asupra lor, fără
nici un bagaj. Transportul a fost efectuat în modul cel mai înjositor. De multe
ori s-a adus o targă mică trasă de o mârţoagă pe care
4-5 familii îşi puneau sărăcăcioasele lor pachete; oamenii
se înşirau după targă şi aşa a pornit convoiul trist
în mijlocul străzii ca la înmormântare.
Internaţii,
ajungând în curtea sinagogii (centrul teritoriului designat pentru ghetou),
între strigătele şi înjurăturile poliţiştilor şi
jandarmilor, pachetele le-au fost aruncate pe pământ, controlate din nou;
oamenii, puşi să-şi târască mai departe bagajele, au fost
aruncaţi printr-o uşă îngustă în interiorul ghetoului. Sub
pretextul controlului după obiecte de valoare, femeile au fost
percheziţionate şi printr-o examinare vaginală, pentru a vedea
dacă nu cumva ascund valori.
Au fost
internaţi în 5 zile aproape 30.000 de persoane, între care şi [inclusiv] copiii sub 6 ani, care nu erau
obligaţi la purtarea stelei galbene, şi bătrânii, şi
bolnavii, oamenii din casele de sănătate, bolnavii de pe mesele de
operaţii, în condiţiuni cât se poate de brutale.
De la
spitalul Sf. Iosif a fost ridicat, între alţii, un bolnav operat de 2 zile
de apendicită, poliţia n-a admis întrebuinţarea tărgii,
pretinzând ca bolnavul să meargă pe jos; atunci, 2 surori de caritate
l-au luat în braţe şi astfel l-au ridicat într-un vehicul de
transport. Bolnavul a urlat de chinuri, dar a fost internat.
Astfel au
fost smulse zeci de mii de persoane de la vetrele lor paşnice cu scopul,
bine cunoscut acuzatului, de a-i nimici.
Acuzatul
Gyapay Ladislau, în calitatea lui de primar şi ca membru al comisiunii de
ghetou, avea dreptul să dispenseze unele persoane pentru motivul de
necesitate sau pentru meritele militare ori politice. Deşi s-au făcut
intervenţii în acest sens, totuşi aceste intervenţi au fost
respinse cu indignare din partea acuzatului dr. Gyapay Ladislau. Asemenea au
fost respinse intervenţiile făcute în interesul igienei ghetoului. O
delegaţie de fruntaşi şi vieţii publice din Oradea s-au prezentat pentru a cere îndulcirea
regimului din ghetou şi a vorbit despre situaţia sanitară
dezastruoasă, acuzatul Gyapay a răspuns:
“Domnilor, toate acestea sunt bleufuri. Să luaţi la
cunoştinţă că ghetoul nu este un loc de vilegiatură.”
Şi,
pentru a documena această hotărâre, a dispus întreruperea luminii
electrice în ghetou. Nu s-a îngrijit de alimentarea populaţiei înghesuite
astfel că soarta celor internaţi a fost atât de mizerabilă
încât, zilnic, s-au sinucis zeci de persoane. Acuzatul Gyapay Ladislau a dat
ordin ca ştirile cu privire la aceste sinucideri să nu fie publicate
în ziare.
Concomitent
cu internarea populaţiei evreieşti, acuzatul împreună cu
coautorii vitéz Nadány Iános, subprefectul, dr. Németh Emeric, şeful
poliţiei, vitéz Péterffy Eugen, comandantul jandarmeriei şi mai
târziu în colaborare cu vitéz Raynai Carol, prefectul judeţului şi
municipiului, au pornit o acţiune energică pentru găsirea
valorilor ascunse.
Sub
pretextul acestei acţiuni, care şi ea a fost lipsită de orice
bază legală, acuzatul Gyapay Ladislau a înlesnit jefuirea tuturor
locuinţelor, dispunând transportarea şi strângerea mobilelor, pentru
ca sub acest titlu toate lucrurile care au rămas în dulapurile şi
sertarele locuinţelor să fie însuşite de oamenii regimului.
În
calitate de membru al [conducerii –
nn] ghetoului, a contribuit la menţinerea atmosferei de teroare de pe
teritoriul ghetoului, astfel, la sinuciderea sutelor de persoane, la moartea
naturală a sutelor de bolnavi şi bătrâni transportaţi în
condiţiuni neumane şi trataţi astfel în ghetou.
Toate
aceste măsuri criminale, acuzatul Gyapay Ladislau le-a executat cu o
vădită pornire sadică, ceeace rezultă din articolele de
ziar scrise cu [pe baza]
declaraţiilor făcute {de el} presei. Astfel, în prima zi de
înfiinţare a ghetoului face următoarele declaraţii presei
locale:
“A trebuit să
rezolvăm această problemă pentru existenţa naţiunii
şi pentru aceea a victoriei pe care trebuie s-o cucerim împreună cu
camarazii noştri germani. Or, este condiţia prealabilă a
acesteia ca societate creştină să fie curăţită de
jidani... Am avut grijă şi de aceea – continuă – ca jidanii
să poată trăi înlăuntrul ghetoului o viaţă
normală. Chiar dacă trebuie să cedeze ceva din confortul actual,
nu vor duce lipsă de cele necesare.”
Toate
aceste declaraţii făţarnice le-a făcut după ce la
conferinţa administrativă cu Endre László a aflat că evreii vor fi deportaţi
cu scop de exterminare.
În numărul din 4 mai 1944 al ziarului “Magyar Lapok” apare un articol cu titlul “Subprimarul a luat măsuri severe contra creştinilor care ocolesc legile {anti}evreieşti”. Articolul suna în felul următor:
“Dr. Gyapay László, subprimar, a făcut declaraţii presei în
legătură cu problemele evreieşti. Plasarea evreilor în ghetou
decurge cu cea mai {mare}
grabă. Mi-a ajuns la cunoştinţă că elementele [elemente] creştine caută să dejoace acest proces în
favoarea evreilor, adică să îngreuneze. Se înţeleg pe ascuns cu
evreii şi fără aprobarea autorităţilor s-au mutat în locuinţele lor, iar
obiectele de valoare le ascund. Atrag atenţiunea populaţiei
creştine să se abţină de la astfel de fapte căci,
contra acelor care abuzează, voi lua măsuri severe. Am evacuat
locuinţele ocupate fără aprobarea autorităţilor, iar
cei care s-au mutat, adică cei care sunt vinovaţi de ascunderea
averilor evreieşti vor fi internaţi.”
Acuzatul
vânează popularitatea păturilor sărace şi {în} acest scop
numărul din 5 mai 1944 al ziarului “Magyar
Lapok”, apare următorul articol:
“Albiturile confiscate din
locuinţele evreieşti vor fi împărţite pe preţ redus
populaţiei. Munca în legătură cu transportarea evreilor în
ghetou s-a terminat azi. Subprimarul Gyapay Ladislau a făcut o
declaraţie în legătură cu problema expulzării evreilor. Am
dat ordin autorităţilor competente ca lemnele de foc confiscate de la
evrei să fie transportate la un depozit de lemne. În timp scurt voi hotărî
care este necesitatea de lemne de foc al lucrătorilor creştini
şi voi da dispoziţiuni a elibera lemne pe măsura
necesităţilor. Animalele luate de la evrei, vaci şi
păsări de casă, care sunt într-un număr destul de mare,
le-am plasat la ferma oraşului. Vacile le voi împărţi
agricultorilor orădeni cu condiţia ca laptele să îl predea
sucursalei O.M.T.K. şi, prin aceasta, cred că aprovizionarea
oraşului cu lapte se va îmbunătăţi. Vitele cornute le-am
trimis la piaţă şi vor fi puse la dispoziţia
populaţiei creştine.”
Spre a
arăta relaţiile sub raport politic ale acuzatului Gyapay Ladislau cu
membri proeminenţi ai guvernului de asasini de la Budapesta, reproducem un
pasaj din ziarul “Magyar Lapok”, cu
data de 17 iulie 1944:
“Primarul dr. Gyapay
Ladislau a plecat la Budapesta. După înştiinţările noastre,
primarul, cu ocazia numirii sale, a fost primit de ministrul de Interne, dr.
vitéz Jaross Andor, vitéz dr. Endre Laszló şi de secretarul de Stat
administrativ Baky László.”
În ziua
de 23 iulie 1944, acuzatul Gyapay Ladislau i-a parte la şedinţa
organizaţiei Asociaţia Camarazilor de pe Frontul de Est (K.A.B.Sz.),
ce, în realitate, nu a fost altceva decât o armată de partid a lui Imrédy.
Aici,
conform celor relatate în numărul din 23 iunie 1944 al ziarului “Magyar Lapok” din Oradea, {se} spun
următoarele:
“Nu mai tolerăm
înjosirea idealului nostru eroic. Voi, care aţi văzut ce a făcut
Stalin în ţara lui proprie. Cum a asasinat 30.000.000 de ruşi. Voi
ştiţi ce putem să aşteptăm noi ungurii de la el. Răspunsul
nu este un secret. A spus clar comisarul poporului jidan pentru afacerile
externe la Moscova. Ungurii vor trebui să fie exilaţi în Turkestan.
Să nu creadă nimeni că pentru acest exil am putea primi chiar
şi vagoane de vite. Sânge şi lacrimi, bătrâni şi copii,
femei şi bărbaţi, cadavrele lor ar arăta drumul acestor noi
exoduri către Asia. Şi cine ar trata cu biciul în mână pe acei
care abia se trag cu tălpile însângerate. Jidanii, şi în primul rând
jidanii noştri unguri. Bolşevismul este egal cu evreimea. Acea
societate care vrea să lupte împotriva acesteia trebuie să extirpeze
din rândurile ei această speţă, pentru că jidanul nu vrea
şi nici nu ştie să se asimileze. Primarul Gyapay, aici, a
justificat cu date irefutabile caracterul păgubitor al evreimii.”
Astfel a
vrut acuzatul Gyapay Ladislau să mai aţâţe spiritele şi
să justifice actele lui criminale atunci când victimele lui - care
într-adevăr au fost copii, femei, bătrâni, bolnavi - în acele zile au
fost nimicite cu sutele de mii în camerele de gazare de la Auschwitz…
Unul
dintre instrumentele primarului criminal de război Gyapay Ladislau este vitéz CSER LUDOVIC, fost
funcţionar la primăria municipiului Oradea. Susnumitul, în calitate
de membru al comisiunii pentru strângerea evreilor în luna mai 1944, condus fiind de [dovedind] exces de zel,
s-a prezentat la colonia Iosia din Oradea, pentru a cerceta ca nu cumva vreo
persoană considerată evreu să nu fie transportată în
ghetou. Astfel a găsit în modesta locuinţă de muncitor a lui
Puţovan Ioan, pantofar, domiciliat în Oradea, pe soţia acestuia de
origine evreică, dar care a trecut la creştinism.
Acuzatul
Cser Ludovic, deşi a văzut că soţia lui Puţovan a
trecut la creştinism, că are un copil creştin, care în nici un
caz nu poate fi despărţit fără periclitarea vieţii
acestui copil, a stăruit în executarea excesivă a acestui ordin
fascist.
Poliţistul
membru al comisiunii s-a opus ridicării, dar acuzatul Cser Ludovic,
deşi a văzut această situaţie şi că femeia
plânge, că toate celelalte femei din curtea locuinţei şi vecinii
de asemenea plâng şi cer să o lase acasă, el răspunde
că:
“Pentru un jidan nu merită să
plângă”, iar când
soţia lui Puţovan Ioan, slăbită de emoţie şi de
groază nu a putut să transporte bagajul copilului, şi vecinele
au vrut s-o ajute, acuzatul a declarat că : “Nu este permis ca un ungur să ducă bagajele unei evreice.”
Acuzatul
vitéz Cser Ludovic ar fi fost obligat să refuze executarea unui ordin
împotriva bunelor moravuri, cum a fost prinderea evreilor. Trebuia să
facă cu atât mai mult în acest caz, cu cât a fost vorba de soţia unui
creştin, trecută şi ea la religia creştină.
Vinovăţia lui Cser Ludovic, ce rezultă din excesul de zel în
urma executării acestei munci, trebuie să fie stabilită şi
pentru acel motiv că el s-a prezentat ca voluntar, fără a avea
calitatea oficială şi pentru că a manifestat în cursul
excutării o atitudine evident antidemocratică.
Subprefectul
judeţului Bihor cu numele de vitéz
dr. NADÁNY IOAN, în ziua de 3 mai 1944, fără vreun ordin legal,
numai pe baza sugestiilor primite de la vitéz Endre László, ordonă
strângerea evreilor din tot cuprinsul judeţului Bihor, astfel:
Evreii
din oraşul Salonta, comunele Aleşd, Marghita, Valea lui Mihai,
Secueni au fost ridicaţi din locuiţele lor şi transportaţi
în Oradea în ghetouri separate. Tratamentul acestora era identic cu cel din ghetoul
populaţiei din Oradea, iar ordinea publică a fost menţinută
deasemenea prin jandarmii locotenent-colonelului Péterffy Eugen.
Ordinea
publică a fost exercitată în ghetou până la 10 mai 1944 de
către organele poliţiei de Stat din Oradea, sub conducerea
ofiţerului de poliţie dr. Németh Emeric (Rendőrszázados, Budapesta, Nádor útca 12), iar de la data de 10 mai 1944, comanda tuturor forţelor
puterii publice a fost preluată de locotenent-colonel
de jandarmi PÉTERFFY EUGEN. Tot
atunci s-a institutit o aşa numită “Comisiune de Ghetou”, compusă din Péterffy, subprefectul Nadány Ioan şi
primarul Gyapay Ladislau. Toate măsurile inumane cum au fost
bătăile, schingiuirile, omorurile, lipsa de alimente, lipsa de
igienă şi de cazare au fost făcute pe baza avizului acestei
comisiuni şi, prin urmare, toţi membrii răspund pentru aceste
fapte. Asemenea, această comisiune avea competenţa de a se
pronunţa asupra dispenselor de internare în ghetou a evereilor cu
decoraţii militare şi cu alte acte de scutire. Această comisiune
şi-a executat ordinele cu o stricteţe excesivă, internând în
ghetou şi deportând câteva mii de copii sub 6 ani şi mai multe zeci
de persoane care aveau drept de scutire.
Conform
declaraţiei luate la Parchetul Tribunalului Poporului din Budapesta, ascultat
fiind ca martor, fostul subsecretar de stat Endre Ladislau a declarat că,
în ce priveşte ghetoul din Oradea, a avut întrevederi cu primarul Gyapay
şi subprefectul Nadány. Că la aceste întrevederi a dat
instrucţiuni în sensul să {se} aplice un tratament uman şi că
aprovizionarea să fie corespunzătoare.
Audiat
fiind ca martor şi Baky Ladislau, subsecretarul de stat la interne, la
ordinea publică, din acel timp, în procesul verbal din 18 decembrie 1945,
spune următoarele:
“Nu ştiu să fi dat
din partea forurilor superioare vreun ordin comandanţilor de jandarmi ca
evreii internaţi în ghetouri să fie loviţi, chinuiţi
şi bătuţi, din contră, verbal şi în scris, am îndrumat
pe comandanţii de jandarmi să se reţină de la orice
brutalitate sau cruzime şi despre [pentru] aceasta îi fac
responsabili pe comandanţi personal…”
“După
conştiinţa mea, dispoziţiunile privitoare la deportare nu se
refereau la bolnavii netransportabili. Dacă totuşi au fost
transportate astfel de persoane, după mine, pentru aceasta este responsabil
comandantul din localitate.”
Şi
până la 10 mai 1944, adică sub comanda ofiţerului de
poliţie Németh, s-au comis multe
neomenii. Astfel, femeile au fost supuse la percheziţiuni vaginale.
Oamenii înghesuiţi au fost privaţi de toate obiectele mobile necesare:
ceasuri, bricege, tacâmuri. Tratamentul a fost înjositor, dar adevărata
teroare a fost executată de la 10 mai 1944.
Locotenent
colonelul Péterffy a lansat o publicaţiune*
cu titlul “Disciplina în ghetou”.
Primul articol sună astfel:
“Ghetoul este păzit de
jandarmi. Acei care pe nedrept şi pe loc interzis şi fără
escortă de jandarmi ar încerca să părăsească
teritoriul ghetoului, vor fi împuşcaţi de jandarmi.”
Publicaţia
conţine aproximativ 80 de articole şi aproape fiecare este
prevăzut cu sancţiunea împuşcării. Între altele cu privire
la atitudine, prevede următoarele:
“Oriunde în ghetou apare
vreun ofiţer ungur sau german, bărbaţii îl vor saluta cu
pălăria ridicată în mod cuviincios. În faţa lor nu vor
putea să stea decât fără pălărie şi în
poziţie de drepţi. Dacă ar intra careva în cameră, acela
care observă de prima dată este obligat să comande «drepţi». Executarea poziţiei de drepţi este obligatorie şi
pentru femeile prezente în cameră.”
Publicaţia se termină cu această
frază:
“În ghetou să fie linişte
şi ziua. Larma, cântecul, strigătele, certurile sunt interzise. Între
stingere şi deşteptare în ghetou să fie tăcere de mormânt.”
Ghetoul a
fost în fiinţă aproximativ timp de o lună, adică de la 3
mai până la 3 iunie 1944. În decursul acestei luni, fiecare dintre
nefericiţii pensionari au putut constata disciplina jandarmeriei. Cinci
mii de persoane au fost schingiuite, bătute de o grupă specială
de schingiuitori compusă din ofiţeri şi plutonieri de jandarmi
instruiţi special pentru acest scop.
Pretextul
bătăiilor şi schingiuirilor a fost cercetarea după valorile
ascunse. S-a văzut însă că mai târziu au fost bătuţi
oameni fără nici o avere, muncitori săraci şi numai
după schingiuire au pus întrebarea stereotipă “unde ţi-ai ascuns averea
jidanule?” În cursul schingiuirilor şi drept consecinţe a
acestora s-au sinucis 17 persoane, dar mare este numărul acelora care au
sucombat în urma acestui tratament.
Acest
tratament asasin a fost executat pe lângă Péterffy Eugen de majoritate
ofiţerilor lui de jandarmi şi de membrii echipei speciale de
anchetatori.
Răspunzători
în egală măsură cu Péterffy este aghiotantul lui dr. IULIU PETRY, fost avocat şi
notar public în Oradea, care, în calitate de locotenent de jandarmi în
rezervă şi aghiotantul repartizat {pe} lângă locotenent-colonelul Péterffy,
a girat toate chestiunile evreieşti. Locotenent-colonelul Péterffy audiat
fiind la Budapesta în ziua de 20 decembrie 1945 despre rolul lui a spus
următoarele:
“Când am fost
încredinţat cu chestiunile evreieşti, această parte a
atribuţiunilor mele a fost girată ca aghiotant de el. Susnumitul a
ştiut de toate, a luat parte la toate pertractările,
dispoziţiunile mele le-a cunoscut. Nu-mi aduc aminte ca dr. Iuliu Petry
chiar şi într-un singur caz ar fi intervenit la mine în interesul vreunui
evreu, sau că ar fi cerut vreo moderaţie sau concesiune în
măsurile luate de mine.”
Acest
Péterffy, în aceeaşi declaraţie, recunoaşte că el a
iniţiat şi instituit echipa specială de anchetă după
valorile ascunse şi că l-a încredinţat
[însărcinat] pe ofiţerul Félegyházi Meggyesi Ágoston, locotenent de jandarmi, cu conducerea acestor
operaţiuni.
Locţiitorul
lui Péterffy, în atribuţiunile de comandant al ghetoului, a fost GARAI ŞTEFAN, fost căpitan de
jandarmi, care în această calitate în lipsa lui Péterffy a exercitat toate
atribuţiunile acestuia.
FRATER IOAN, fost locotenent de jandarmi activ, a fost
încredinţat cu controlul anchetatorilor şi, în această calitate,
după cum rezultă din depoziţia martorilor, nu numai că a
asistat la schingiuiri, dar câte odată şi el personal a aplicat
aceaste măsuri.
Un rol
similar a avut şi locotenent de
jandarmi activ dr. REKTOR BELA, {locţiitor} al lui Péterffy.
Iată
câteva dovezi, cu privire la activitatea acestor criminali.
Depoziţia
martorului Schwartz Ernest, procesul verbal din 6 August 1945:
“Secţia de
urmărire specială a fost compusă din cca. 40 de persoane,
îmbrăcate în civil, fiind toţi subofiţeri de jandarmi. Procedeul
lor era următorul: au citat dintre evrei pe mai mulţi cu
situaţie şi chiar şi oameni săraci, pentru interogatoriu.
Când cel citat a intrat a fost crunt bătut cu (bastoane de cauciuc – nn)
şi cu pumnii. Pe urmă cu cuvintele: «Dezbracă-te jidanule», victima a fost constrânsă să se dezbrace complet. Din nou a
fost bătut mai ales la talpă cu cauciucuri. La bărbaţi
testiculele au fost lovite şi torturaţi cu curent electric. Era un
mod de inchiziţie obişnuit la femei ca un pol al curentului electric
să fie băgat în vagin, iar celălalt în gura victimei. O
altă procedură preferată era ca victima, stând într-un lighean
cu apă, să-i fie pompată, printr-un cauciuc, apa în gură,
până când victima leşina. O altă obişnuită metodă
inchizitorie a fost că gura victimei a fost astupată cu burete de
şters. Cunosc numele unor
victime care de groaza schingiuirilor s-au sinucis cu otravă în toiul
schingiuirilor, cum sunt medicul dr. Osváth, medicul dr. Stolz şi
alţii al căror nume îmi scapă. Era un obicei ca în cazul cînd,
după părerile lor, nu au ajuns la rezultate [rezultatele dorite] prin chinuirea bărbatului, atunci au fost
aduşi soţia şi copii, chinuiţi în faţa
bărbatului, a tatălui, ca să scoată vreo declaraţie cu
privire la afirmativa {presupusă}
valoare ascunsă. Cunosc un caz când internatul, ca să scape de
bătăi şi schingiuiri, a declarat de la început ce anume valori
sau bani a ars. Cu toate acestea a fost bătut până la sânge.
Ştiu că au fost mulţi care au murit în urma acestui tratament,
între alţii unul cu numele Weiss Leopold. Numărul acelor victime,
care astfel au fost bătuţi, schingiuiţi, batjocoriţi în
această instituţie de inchiziţie, se ridică la mai multe
mii de persoane. S-a întâmplat ca anchetatorii nu mai aveau material de
informaţie. Atunci au stat lângă fereastră şi dintre
femeile care au venit să ridice raţia de pâine, au ochit câteva, le-au
adus acolo, le-au dezbrăcat şi le-au bătut. Teroarea era
aşa de puternică, încât oamenii mai bine au renunţat la singurul
aliment, adică pâinea, decât să fie expuşi acestor torturi.”
Martorul
Nussbaum Adalbert privitor la procedeul echipei speciale a spus
următoarele:
“Eu, imediat ce am intrat,
am fost dus în pivniţă şi cu întrebarea: «Tu, ostaşul lui Stalin, unde
ţi-ai ascuns valorile?» Au început
să mă bată cu o ferocitate nemaipomenită, după aceasta
au pus {pe}
picioarele mele o zdreanţă udată, mi-au astupat gura cu ciorapii
mei, au adus o maşină de electricizare, un pol al curentului l-a
agăţat în penisul meu, iar celălalt pol la degetul mic al mâini
stângi şi au dat drumul la maşina electrică, făcând curent
întrerupt ca să fie mai dureros. De durere am fost nevoit să sar la
înălţime de un metru de pământ. După acest procedeu au scos
din paltonul meu un creion roşu spunând: «Te-am prins. Tu ai fost acela care ai desenat
stele roşii {şi} ai făcut propagandă în oraş». Şi sub acest titlu au început să mă bată din nou. A
doua zi a venit un locotenent de jandarmi, mi se pare cu numele de Rektor, de
origine din Nyíregyháza,
adresându-mi-se cu următoarele cuvinte: «Recunoşti în sfârşit jidanule că
tu ai făcut propagandă cu stele sovietice?» Şi fără să aştepte vreun răspuns mi-a dat
vreo 16-18 palme, care erau atât de puternice încât nu am putut să
mănânc nici peste câteva zile de ticul nervos al fălcii. Tot timpul
bătăilor şi schingiuirilor s-a dat drumul la megafon {care}
cânta cu o intensitate neobişnuită, să nu se audă vaietele
victimelor. Ştiu că aparatul electric l-au aplicat la femei în
aşa fel că un pol al curentului a fost condus până in uterul
femeii, iar celălalt la degetul mic al mâini stângi, astfel chinuindu-le
cu curent întrerupt. Aceasta am auzit-o atunci de la soţia lui Bárdos
Ladislau care, în acel timp, a fost anchetată. Mai ştiu tot de la
această femeie că a fost obligată să se dezbrace şi
să danseze dezbrăcată în faţa anchetatorilor jandarmi,
fiind mereu biciuită în timpul dansului. Astfel a fost chinuită timp
de 5 zile după care a fost pusă să lucreze la evidenţa
mărfurilor jefuite. Avocatul Balázs Emeric, care a murit în deportare, a
fost bătut aici într-o măsură atât de exagerată, încât nu a
putut sta în picioare, talpa i-a fost tratată cu comprese cu apă
rece. Asemenea Kahan Ludovic, Kahan Ferdinand, dr. Elovici
Alexa şi mulţi alţii.”
“Am fost transportat în ziua
de 27 mai 1944; în vagon am fost înghesuite 75 de persoane cu un vas de
apă şi un vas pentru necesităţi. Era mare căldură
şi o situaţie insuportabilă. Am fost debarcat în Auschwitz,
acolo despărţit de familie şi dus în diferite lagăre
şi eliberat în 5 mai 1945 de armatele americane. Din lagărul de muncă din cca. 7.000 de persoane
bărbaţi orădeni, după cât ştiu am rămas în
viaţa 4 persoane, restul au fost omorâţi prin bătăi, prin
înfometare, boli şi nimiciţi în camera de gazare.”
Martorul
dr. Feher Andrei, între altele declară următoarele:
“ La această
poliţie specială am fost torturat în modul cel mai crud. Prima zi am
fost torturat două ore şi jumătate încontinuu. Ordinul la
început l-a dat un locotenent tânăr care, citind actul meu de scutire a
declarat că acesta nu valorează nimic şi a dispus ca inspectorul
(bătăuşul) care m-a cercetat să nu mi-l dea înapoi. Acesta,
inspector al grupei VIII la care am fost repartizat, avea numele de Horváth
Iosif, fiind îndemnat şi de superiorul lui, fără să mă
lase să vorbesc ceva a început să întoarcă manivela maşinei
de electrizare, am fost silit să iau în mâna dreaptă şi
stângă electrodul pozitiv, respectiv negativ şi astfel oscilarea s-a
produs în corpul meu. Ajutorul lui a manipulat aparatul de radio şi cu cât
eram mai tare chinuit a făcut ca radioul să cânte mai tare, ca
să nu se audă strigătele mele. Am primit vreo 40 de lovituri pe
talpă, 50 de palme, electrizarae s-a făcut în variate forme. La
început numai în cele două mâini trebuia să ţin electrozi, apoi
urma ca unul dintre electrozi format special pentru a-l pune în gură ca un
fel de zăbală, trebuia să-l pun în gură. Era ceva grozav [groaznic] când în toţi dinţii am
simţit oscilarea curentului electric. Dacă n-am ţinut electrodul
destul de strâns în dinţi sau de chinuri [datorită chinurilor] l-am lăsat să se dea [să cadă] jos, am fost bătut
cu o cruzime extraordinară, cu ciomege şi pumni. Au
mai făcut alte variante cu electrizarea, din care îmi amintesc că în
ultima jumătate de oră, când 8 călăi au luat parte la
torturarea mea, m-au legat cu o sfoară de un baston. Au introdus un
electrod în anus, iar cu celălalt au atins membrul meu. La această
tortură, ca spectatori au fost de faţă şi doi
locotenenţi de jandarmi, tineri, al căror nume nu îl cunosc.
Dealtfel, nu numai în această fază, când am fost permanent bătut
şi unul a dansat pe corpul meu, dar şi mai înainte, aproape
permanent, a fost prezent câte un ofiţer locotenent de jandarmi...”
“După cum am auzit
şi femeile au fost grozav chinuite, mai cu seamă cu electrizare.
Personal nu ştiu, dar în timp cât eram în ghetou şi chiar şi la
Auschwitz, unde am fost deportaţi, am auzit de la orădeni că,
comisarul de poliţie Németh,
care supraveghea ghetoul, s-a purtat brutal nu numai cu evreii internaţi
dar şi cu membrii aşa-zisului «Consiliul Evreiesc»*.”
Iată
depoziţia unei femei, victimă a cercetărilor; soţia lui
Guttman Emanoil declară următoarele:
“Eu am fost cercetată
la fabrica Dreher, în camerele de chinuire timp de 6 zile după
înfiinţarea ghetoului. Când m-a dus pe mine, deja acolo am găsit
mulţi oameni şi chiar cunoştinţe de ale mele, trântite la pământ,
în chinuri groaznice, după bătăile şi schingiuirile la care
au fost supuşi. În prima zi, cum am intrat în camera de schingiuire, cei
trei oameni care erau acolo m-au întrebat cum mă cheamă şi unde
îmi sunt bijuteriile, apoi mi-au spus să mă dezbrac. Eu, ezitând, au
rupt hainele de pe mine şi au început să mă lovească cu
bastoanele de cauciuc. Când mă uitam într-o parte mă loveau din
altă parte. Mi-au spus să mă descalţ, ceea ce am
făcut, apoi am căzut jos din cauza loviturilor. Ei au început să
mă lovească cu bastoanele de cauciuc peste tălpi până mi-am
pierdut cunoştinţa; când m-am trezit mi-au aruncat hainele şi a
trebuit să fug în curte. A doua zi au început la fel ca şi în
prima zi, apoi mi-au strâns unghiile cu uşa şi au început chinuirea
cu electizare.”
“Mi-au dat în mână un
mâner în legătură cu {un}
generator mic de electricitate şi acesta a trebuit să-l ţin pe
inimă, iar celălalt pol al cablului mi l-au prins de limbă. Au
probat să introducă cablul electric şi în vagin, dar au
renunţat, eu având hemoragie din cauza bătăii primite. La fel au
făcut în celelalte zile până când am spus unde sunt bijuteriile
şi m-au dus cu o maşină
în oraş de le-am adus. La inventarierea bijuteriilor a fost prezent
Péterffy personal.”
“În timpul cât am fost
schingiuită a fost prezent şi un ofiţer, jandarm, în grad de
căpitan. Printre schingiuitori ştiu că a fost unul Szabó cu
gradul de stegar şi unul Teveli care dădea dispoziţii.”
“După ce au terminat cu
chinuirea mea, deoarece am declarat unde sunt ascunse bijuteriile, eu a trebuit
să merg la fabrică să le gătesc mâncarea, căci
chinuitorii locuiau şi mâncau acolo, ei lucrând şi noaptea. De
asemenea, trebuia să fac curăţenie în cameră după
fiecare schingiuire. Fiind acolo am văzut sute de cazuri de chinuire, adică,
am văzut prin uşile care se întredeschideau şi am auzit
zbieretele şi văzut rănile cauzate. La început i-au chinuit
numai pe bogaţi, iar pe urmă i-au luat pe rând pe toţi după
locuinţă şi chinurile erau din ce în ce mai groaznice. Am
văzut şi oameni în nesimţire în camerele de schingiuire,
căci trebuia să spăl urmele de sânge, vomitările sau
fecalele celor chinuiţi, care n-au putut să se stăpânească
din cauza schingiuirilor.”
“Îmi amintesc de cazurile
Adorjan, soţul şi soţia, familia Leichner, etc., soţia lui
Adorjan a fost bătută în aşa hal, încât coastele îi erau
crăpate, înnegrite şi se scurgea puroi din ele.”
Lung este
şirul depoziţiunilor similare din care rezultă o cruzime
bestială, o hotărâre fascistă de a cauza oamenilor dureri,
chinuri şi tot ce face să renunţi la viaţă.
Ofiţerii de jandarmi şi anchetatorii erau conştienţi de
soarta ce-i aşteptă pe evrei. Din depoziţia martorului dr. Jakob
Ludovic, rezultă că anchetatorii, cu ocazia schingiuirilor de multe
ori au spus adresându-se victimelor: “De
ce ţii la aceste nimicuri şi de ce nu descoperi [desconspiri] unde le-ai ascuns. Peste
câteva zile şi aşa vei fi băgată în groapa cu var”.
Din depoziţia martorilor Csurka Petru, fost ofiţer de jandarmi, Heller Nicolae, Rothbart Zoltán, Deutsch Ignaţiu, Grünfeld Herman, dr. Kupfer Maximilian, Weiss Emanoil, Spitzer Artur, Aron Iosif rezultă:
Că
ofiţerii de poliţie şi de jandarmi toţi aveau
cunoştinţă de bestialităţile comise în camerele de
schingiuire de la fabrica Dreher.
Că
aceste neomenii erau atât de strigătoare: {este dovedit şi de faptul} că, în
acest timp, Ministerul de Interne a trimis un procuror pentru a anchetarea cazului [situaţiei], care a
făcut un raport cerând pedepsirea locotenent-colonelului Péterffy şi
a locotenentului Meggyesi Ágston.
Că
locotenent dr. Iuliu Petry a fost elementul cel mai principal ca aghiotant al
lui Péterffy, el menţinând legătura cu ofiţerul de Gestapo
Denneker din Oradea.
Că
acuzatul Félegyházi Meggyesi
Ágoston, la adunările ofiţerilor a vorbit deschis şi detailat
despre schingiuiri, despre aplicarea electrizării şi despre toate
metodele neomenoase, iar Péterffy a spus numai atâta că trebuie grijit
să nu afle cineva din afară ce se face la Dreher.
Că
la bătăliile şi schingiuirile de la Dreher au luat parte
acuzaţii: Frater Ioan, locotenent de jandarmi (originar din Berettyó-Újfalu),
dr. Rektor Béla, locotenent de jandarmi (originar din Nyíreghyháza), Garai Ştefan căpitan
de jandarmi, dr. Bodolay Endre fost locotenent de jandarmi.
Că
au fost identificaţi o parte din schingiuitorii de la fabrica Dreher
şi anume: Sziklay Francisc plutonier-major; Megyei (Megyesi – nn) Andrei plutonier-major, ambii agenţi
jandarmi din Budapesta. Buss Dezideriu şi Öri Iuliu plutonieri la M.A.V.;
vitéz Fekete Gheorghe şi Ilonka Alexandru plutonieri-majori din
secţia de agenţi speciali din Debreţin; Teveli Ioan, Szölösi
Ştefan, Szabados Géza şi Toth Iosif, plutonieri-majori din
secţia de agenţi speciali de Peste Dunăre; Juhasz Mihai, Pozsgai
Alexandru, Keresztesi Gavril, Felföldi Ştefan, Garai Emeric şi Fehér
Alexandru, putonieri din batalionul şcolii de jandarmi Oradea. Asemenea,
identificaţi cu numele de Megyeri, Budai şi Szabó Mihai, originari
din Szentes, subofiţeri de jandarmi; Horváth Iosif de la secţia VIII
de chinuire, subofiţer de jandarmi.
Aceeaşi muncă de chinuire au făcut la primărie, etaj I, camera 28, comisarul de poliţie dr. TOPERCZER şi detectivul TAPASZTÓ, precum şi detectivul Várady.
În comuna Marghita, moaşele care au controlat pe evreice erau ELISABETA MEGYESI, învinuită şi Elisabeta Valko, cea dintâi având misiunea să caute în păr, ghete şi haine, iar cea de a doua {în} organele genitale.
Tot timpul cât a durat controlul, acuzata s-a purtat extrem de brutal cu nenorocitele supuse controlului. Când a ajuns la rând tânăra Glück Iţa, în vârstă de 17 ani, moaşa Valko a fost chemată afară şi în locul ei a rămas să examineze Elisabeta Megyesi vaginul fetei. Persoanele ce se găseau dincolo de paravanul sub protecţia căruia se examina, au auzit vaietele victimei, iar moaşa a strigat {către aceasta}: “împinge-o afară” şi apoi a cerut un cuţit cu care să taie vaginul, aşa cum a şi făcut.
Înapoindu-se cealaltă moaşă, a găsit-o pe Glück Iţa întinsă pe masa de observaţie, având vaginul plin de sânge, iar acuzata i-a arătat mâinile cu care rupsese vaginul, ceea ce a atras imputările celeilalte şi teama că nenorocita fată ar putea să moară.
După exterminare, victima s-a plâns că a fost tratată cu brutalitate şi că are mari dureri.
În seara zilei când s-a făcut controlul, Glück
Iţa a fost urcată într-un vagon cu evreii din Marghita şi
dusă la Oradea, unde ajungând a doua zi a fost internată în
infirmerie. Pe drum a continuat
să se plângă de dureri. Din Oradea, după 12 zile, evreii din
Marghita au fost porniţi mai departe către localitatea de tristă
celebritate Auschwitz. Printre ei se aflau mulţi bolnavi, iar printre
aceştia şi victima acuzatei. Aceasta, pusă în vagonul în care se
aflau nu mai puţin de 70 de persoane, s-a simţit rău de tot
şi după o zi şi jumătate a murit. Cadavrul a fost lăsat
în vagonul unde nefericita şi-a găsit sfârşitul, timp de 2-3
zile, până când trenul a ajuns la sinistra destinaţie.
Acuzata
Elisabeta Megyesi, infractoarea, din porniri sadice, nu a avut numai astfel de
predilecţii, ci şi dorinţi de îmbogăţire în
detrimentul celor atât de crud loviţi de soartă. Ea a pretins de la
femeile evreice ce urmau să fie internate în ghetou bijuterii şi
pantofi, făgăduindu-le că, în schimb, nu le va face nimic cu
ocazia controlului. O parte din acele femei au şi văzut la
acuzată lucruri strânse de la altele, iar cu prilejul percheziţiei
domiciliare făcută în primăvara acestui an, la locuinţa
moaşei Megyesi, s-au găsit nişte haine pentru copii, ce îi
fuseseră încredinţate de către Ileana Grünfeld,
croitoreasă, în preajma deportării, pentru a fi predate proprietarei
acelor haine.
Având în vedere
că, faptele puse în sarcina acuzatei, sunt complet dovedite prin
declaraţiile martorilor Elisabeta Valko, Barta Berkovics, Luiza Pollák,
Maria Preizler, Sarolta Herskovics, Aranka Grünfeld şi Ileana Grünfeld, în
măsură să cunoască întreaga situaţie de fapt, astfel
că deşi acuzata neagă orice vinovăţie în privinţa
comportarii sale faţă de victima Glück Iţa, recunoscând numai
faptul mai puţin grav că, a luat de la evreice bani şi lucruri
de valoare, totuşi, nu poate exista nici o îndoială cu privire la
vinovăţia sa.
În comuna
Valea lui Mihai, văduva lui KISS
IOAN, născută ZEFFER ROZALIA, moaşă comunală,
a fost încredinţată cu executarea examinării interne a femeilor
internate în ghetou.
Oricare
om cu simţ moral ar fi refuzat executarea unui astfel de ordin sau, în
cazul dacă a fost obligată să-l execute în mod formal, putea
să facă de aşa manieră ca prin aceasta să nu cauzeze
chinuri în plus acelora care erau în acel timp atât de grozav persecutaţi.
Acuzata
însă a executat această muncă înjositoare atât de brutal, încât
a băgat mâinile în organele genitale ale femeilor şi tinerelor fete
de 13-14 ani.
Din
depoziţia martorelor Tatos Maria, Bauer Agnes, Weinberger Margareta,
rezultă că, această examinare a făcut-o la internata
Danzinger Olga, atât de brutal, încât a dezvirginat-o. La fel a procedat
şi faţă de o femeie bătrână, de 70 de ani, pe care a
chinuit-o atât de brutal în anus, încât numita n-a mai putut timp îndelungat
să şadă.
Învinuitul VADAS IOSIF, cu domiciliul în Oradea, str. Tompa Mihai
nr. 41, de profesiune monteur electrician, în prezent arestat, face parte din
aceeaşi galerie a denunţătorilor, complicii necesari ai
criminalilor horthyşti din anul 1944.
Încă
din luna aprilie 1944, deci mai înainte de internarea evreilor în ghetou,
evreii David Oskar şi Balázs Emil, din Oradea, se găseau ascunşi
la locuitorul Bene Emeric din str. Episcopiei, fiind urmăriţi de
poliţie pentru activitate comunistă; survenind evenimentele de
prigonire a populaţiei evreieşti, din luna mai 1944, cei doi
urmăriţi au rămas şi pe mai departe ascunşi în casa
lui Bene Emeric, până în ziua de 6 septembrie 1944.
În
această zi, întâmplându-se un bombardament asupra oraşului, fiind
lovită şi casa lui Bene Emeric, David Oskar a fost surprins de
dărâmături şi numai cu mare greutate a putut fi scăpat de
la moarte.
Cu
această ocazie, electricienii Schmack Francisc şi Szentmiklósi Ladislau, de la Uzina Electrică
Oradea, fiind trimişi cu alţi elecricieni ai uzinei să verifice
instalaţiile electrice din regiunea bombardată a oraşului, au
intrat împreună şi în casa bombardată a lui Bene Emeric din str.
Episcopiei, unde, din întâmplare, au zărit ascunşi într-o cameră
pe David Oskar şi Balázs Emil.
Electricienii
Schmack şi Szentmiklósi {continuând} mai departe cu verificările lor au întâlnit pe învinuitul Vadas
Iosif, la fel electrician şi angajat al Uzinei Electrice Oradea, ca
şi ei, căruia i-au povestit că în locuinţa lui Bene Emeric
au văzut ascunşi pe evreii David Oskar şi Balázs Emil. Auzind
aceasta, învinuitul, s-a dus la poliţie şi i-a denunţat pe cei
doi ascunşi, după care, însoţit de către doi
poliţişti, a venit la casa lui Bene Emeric şi, în prezenţa
poliţiştilor şi a celor doi urmăriţi, i-a identificat
şi a stăruit să fie arestaţi, arătând că, ambii
sunt evrei, deşi, Balázs Emil a prezentat acte că este creştin
şi s-a apărat în acest sens.
Cei doi
evrei, împreună cu tăinuitorul lor Bene Emeric şi soţia
lui, au fost arestaţi urmând să fie internaţi şi
deportaţi, însă, în urma evenimentelor de război, apropierea
frontului de Oradea, evreii Balázs Emil şi David Oskar au fost
predaţi trupelor maghiare spre executare, dar, din închisoarea
militară au reuşit să evadeze cu ajutorul unor
tovarăşi, astfel că s-au putut salva, în schimb, Bene Emeric şi
soţia sa au fost menţinuţi în închisoarea oraşului
până la sosirea tupelor sovietice în apropierea Oradei, când au fost
eliberaţi şi ei.
În
această cauză, martorul Schmack Francisc, arată că evreii
David Oskar şi Balázs Emil, au fost denunţaţi unui poliţist
chiar de colegul său electrician Szentmiklósi Ladislau, la ieşirea din curtea
locuinţei lui Bene Emeric, dar această depoziţie a fost înlăturată din cauză că
nu pare întemeiată, fiindcă nu arată în mod verosimil pentru ce
nu a însoţit poliţiştii care au ridicat pe cei doi evrei
Szentmiklósi, dacă el a
făcut denunţul, ci au fost însoţiţi de învinuitul Vadas
Iosif, iar pe de altă parte, atitudinea stăruitoare a acestui
învinuit în ce priveşte identificarea celor doi evrei, atitudine de
înlăturare a întregii apărări a lui Balázs Emil, care
susţinea că este creştin prezentând chiar şi acte în acest
sens, duce la concluzia neîndoielnică, că el a fost
denunţătorul şi monteurul prinderii celor doi evrei şi care
n-a fost o simplă întâmplare faptul că a însoţit
poliţiştii, aşa cum ar vrea el să se apere.
Aşa
fiind, în cauză ne apare ca vinovat cu certitudine învinuitul Vadas Iosif,
şi aceasta rezultă neîndoielnic din recunoaşterea în parte a
învinuitului şi depoziţiile martorilor David Oskar, Balázs Emil, Bene
Emeric, Kalla Gustav şi {din} Szentmiklósi Ladislau, pentru care motiv
urmează să-şi primească cuvenita pedeapsă.
ééé
Învinuitele SILARSKI MELANIA născută Coşariu şi COŞARIU IRINA, fost domiciliate în
comuna Sălăuş, jud. Bihor, în prezent arestate, au îndeplinit
acelaşi rol de denunţătoare ca şi învinuitul Vadas Iosif.
În vara
anului 1944, când în Ungaria, internarea şi deportarea evreilor în
deplină activitate, farmacistul evreu, dr. Roth, originar din Bratislava –
cu gândul de a se salva pe sine şi familia sa, compusă din
soţie, două fetiţe de câte 10 şi 11 ani şi din mama
soţiei – s-a hotărât să se refugieze în România cu întreaga sa
familie.
În acest
scop a ales ca punct de trecere a frontierii Băile Felix, de lângă
Oradea, care, pe atunci se afla numai la câteva sute de metri de frontiera
Ungariei cu România. A plecat, deci, cu întreaga familie spre comuna
Sălăuş, la colegul său, farmacistul Silarski, care, pe
lângă farmacia din Sălăuş, mai avea una de sezon la
Băile Felix, cu scopul de a ruga pe Silarski să-i faciliteze trecerea
în România, numindu-l ca ajutor farmacist la farmacia sa din Băile Felix
de unde, la momentul portivit, ar fi trecut frontiera în România.
Ajuns în
comuna Sălăuş de lângă Oradea, farmacistul dr. Roth,
după ce mai întâi şi-a pus familia la adăpost, s-a prezentat la
farmacistul Silarski, unde a găsit numai pe invinuitele: soţia lui
Silarski Ştefan, născută Coşariu Melania şi sora
acesteia, Coşariu Irina, farmacistul Silarski fiind plecat la Budapesta.
Farmacistul
dr. Roth a spus învinuitelor că este trimis de minister ca ajutor
farmacist pe lângă farmacistul Silarski şi s-a prezentat pentru
a-şi lua postul în primire; chiar în această zi, însoţit de
învinuita Irina Coşariu, farmacistul Roth s-a prezentat pentru a se
anunţa la primul medic judeţean
[medicul-şef al judeţului – nn] dr. Török Ştefan şi la
medicul de circumscripţie dr. Csáky; după ce a făcut aceste
prezentări şi după ce s-a anunţat şi la primăria
Sânmartin, de care aparţin Băile Felix, pentru cartelă,
farmacistul dr. Roth, însoţit de învinuita Irina Coşariu, încă
în ziua sosirii la Sălăuş s-a dus la Băile Felix, unde s-a
prezentat la jandarmerie şi a obţinut o locuinţă
compusă din două camere în vila evreului deportat Fried.
Farmacistul
Roth a rămas la farmacia lui Silarski la Băile Felix iar a doua zi
şi-a adus şi familia şi s-a instalat în locuinţa
obţinută.
Chiar în
ziua a doua, farmacistul dr. Roth era sa fie internat din ordinul maiorului
comandant al legiunii de jandarmi Oradea pe motivul că nu are actele
tocmai în regulă, dar la intervenţia dr. Csáky a fost lăsat liber, urmând
să-şi aranjeze ulterior situaţia.
La scurt
timp după instalarea farmacistului dr. Roth la Băile Felix a sosit în
faţa farmaciei un automobil, din care a coborât un ofiţer german
şi după ce i-a identificat pe dr. Roth şi pe soţia sa, i-a
ridicat şi a plecat cu maşina ridicând de la domiciliu şi pe
soacra lui, lăsând în schimb neridicate pe cele două fetiţe ale
farmacistului Roth.
La câteva
ore după ridicarea farmacistului Roth, a soţiei şi soacrei sale,
au venit de la ştrand şi cele două fetiţe pentru a-şi
căuta părinţii. Luând contact cu învinuitele Silarski Melania
născută Coşariu şi Irina Coşariu, acestea, deşi
ştiau că internarea în ghetou însemnează moarte după însăşi
recunoaşterea lor, au îndeplinit ceea ce n-a voit să facă nici
chiar militarul german: luând pe cele două copile, le-au urcat în trenul
de Oradea {iar la sosire,} cele două învinuite le-au condus
până în oraş, iar acolo le-au predat la comandamentul S.S., care
atunci era instalat în str. Kapucinus nr. 14.
După
cum rezultă din depoziţia martorului dr. Katz Iosif, cele două
fetiţe s-au întâlnit cu părinţii în trenul deportaţilor
şi au călătorit împreună, în acelaşi vagon, până
în localitatea Birkenau din Silezia, unde soţia şi copiii
farmacistului Roth au fost exterminaţi prin gazare, iar farmacistul Roth a
ajuns în lagărul din Auschwitz unde a scăpat cu viaţă.
Din
starea de fapt arătată mai sus se constată în mod {de} necontestat,
că cele două fetiţe ale farmacistului dr. Roth şi-au
găsit moartea numai datorită activităţii voite şi
conştiente a învinuitelor Silarski Melania, născută Coşariu
şi Irina Coşariu, care au săvârşit actele de predare a
copilelor în mâinile criminalilor hitlerişti, pentru care motiv
urmează să răspundă în faţa justiţiei.
Probele
în cauză sunt formate din recunoaşterea parţială a
învinuitelor coroborată cu depoziţiile martorilor dr. Katz Iosif
şi Kallos Francisc.
G H E T O U L D I N S A T U – M A R E
În ziua
de 3 mai 1944, primarul CSÓKA LADISLAU,
acuzatul de azi, emite sub nr. 12150/1944 prez. următoarea
publicaţie:
“Anunţ pe evreii
locuind pe teritoriul municipiului şi obligaţi conform
ordonanţei mele nr. 12080 prez. la purtarea semnului distinctiv că
începând de la 3 mai ora 5 dimineaţa nu-şi pot părăsi
locuinţele. Dintre acei evrei care nu locuiesc în cartierele desemnate
drept tabere evreieşti, începând de la 4 mai până la noi
dispoziţiuni, nu pot să-şi părăsească
locuinţa decât zilnic de la orele 9 până la 11 a.m., exclusiv în
scopul, ca în acest interval să se îngrijească de apa de băut,
alimentele cele mai strict necesare şi a celor mai strict necesare {bunuri}
pentru existenţa lor; cei care vor eluda această permisiune, vor fi
internaţi.”
În
acelaşi timp acuzatul, împreună cu
acuzaţii dr. PIRKLER ERNEST, dr. ROGOZY PAPP ZOLTÁN, convoacă o conferinţă în sala
primăriei, citând acolo întregul personal poliţienesc, al
jandarmeriei, funcţionarii de la percepţie, de la administraţia
financiară, de la primărie, învăţători şi
profesori, dând instrucţiuni pentru stângerea şi internarea evreilor
în ghetou. La conferinţa prezidată de acuzatul dr. Csóka Ladislau au
mai luat parte ca asistenţi ai primarului, vitéz Czegény Carol,
comandantul personalului de gardă poliţienească, dr. Sárközy
Béla, ofiţer de poliţie, conducătorul biroului de control al
străinilor, dr. Pirkler Ernest, secretarul general al
primăriei, dr. Nagy Eugen,
şef de poliţie şi Demény N., comandantul legiunii de jandarmi.
Drept consecinţă a instrucţiunilor date de primar şi de
asistenţii săi, se formează comisiuni şi întreaga
populaţie evreiască a municipiului Satu-Mare a fost internată în
ghetou.
Este de
menţionat, că deşi conform instrucţiunilor, aceasta [acţiunea] se referea numai
la evreii obligaţi la purterea semnului distinctiv, au fost strânşi
şi toţi copiii de sub 6 ani, care erau exceptaţi de la purtarea
stelei galbene.
Acuzaţii
– dr. Csóka Ladislau, primarul, dr. Rogozy Papp Zoltán, ajutorul de primar şi dr. Pirkler
Ernest, secretarul general al primăriei – luând parte la conferinţa
administrativă ţinută de subsecretarul de stat dr. Endre László
în Satu-Mare, în ziua de 25 aprilie 1944, precum şi mai târziu la
conferinţa confidenţială de la Muncacevo la 8 mai 1944, au
ştiut că strângerea evreilor se face cu scopul de a-i jefui de toate
bunurile, de a-i chinui printr-un tratament neomenesc şi, în sfârşit,
pentru ca să fie deportaţi peste frontieră în scop de
exterminare.
Toţi
aceşti trei mai erau conştienţi că toate aceste
dispoziţiuni privind reglementarea statutului personal al unei
populaţii de câteva zeci de mii de persoane nu este reglementată
printr-o dispoziţie constituţională legală şi nici
chiar printr-un decret obligatoriu al Consiliului de Miniştri. Cu toate
acestea, acuzatul dr. Csóka Ladislau dă ordin acuzaţilor Rogozy Papp
Zoltán şi Pirkler Ernest
să designeze un loc pentru ghetou şi aceştia doi, executând
acest ordin al primarului, designează un cartier, care nu este suficient
pentru cazarea unei populaţii de
18 mii de oameni.
Deşi
au primit ordin în această privinţă, chiar de le subsecretarul
de stat Endre László, nu {se} îngrijesc de
aprovizionarea {cu} alimente a
populaţiei, nu {se} îngrijesc de
cazarea igienică, contribuind astfel la cauzarea unei vieţi
insuportabile a acelor internaţi.
Din
depoziţia martorului dr. Borgida Iosif rezultă:
“Până la mutarea
evreilor din provincie am fost aşezaţi astfel încât într-o odaie
normală erau plasate 10-15 persoane. Întrucât după acest aranjament
au mai fost aduşi vreo trei mii de evrei şi câteva mii din satele
judeţului, situaţia a devenit insuportabilă, foarte mulţi
oameni au fost aşezaţi în pivniţe şi poduri în
condiţiuni mizerabile. Eu am intervenit personal pe lângă
conducătorii de mai sus, dar nu au onorat cererile pentru extinderea
teritoriului ghetoulul.”
“La intrarea pe teritoriul
ghetoului toată lumea a fost strict percheziţionată, iar la
femei au făcut şi percheziţii vaginale în condiţiuni
ruşinoase. Toate valorile am fost nevoiţi să le predăm unui
ofiţer de poliţie sau de jandarmi.”
“În ce priveşte
alimentarea, am primit de la primărie alimente atât de insuficiente, încât
din acestea nu s-a putut trăi. Astfel, noi din banii adunaţi pentru
scopuri comune am plătit odată 200.000 de pengő consilierului Pirkler pentru ca să
fim aprovizionaţi din afară. Notez că această sumă au
acceptat-o în preziua începerii deportării...”
Clica
şefilor administrativi şi a ofiţerilor de ordine publică au
organizat şi jefuirea evreilor internaţi în ghetou. În special ofiţer de poliţie dr. SÁRKÖZY
BÉLA, conducătorul ghetoului, vitéz
CZEGÉNY CAROL, instructor de poliţie şi locotenent-colonel de jandarmi
vitéz DEMÉNY N., poartă răspunderea acestei proceduri.
Notăm
însă că şi şefii administraţiei aveau
cunoştinţă de tot ce se întâmplă pe această linie.
Citez, cu privire la acesta, depoziţia martorului dr. Borgida:
“Paza ghetoului era deosebit
de strictă. Spre a ne intimida, în timpul nopţii au circulat camioane
cu farurile aprinse şi cu mitralierele montate. Cunosc unele cazuri de
scăpare simulată cu scopul de a pune mâna pe ultima valoare
ascunsă cu atâtea riscuri. Cazul d-nei Bercovits, care a predat valori
importante, ascunse, unui poliţist, ce a făcut parcă în timpul
scăpării ar fi fost descoperit. Victimele le-a dus [au
fost duse] la poliţie, acolo au fost crunt bătute şi readuse din
nou în ghetou. În schimb valorile au fost reţinute. Din ordinul comandantului
ghetoului Sárközy Béla, comisar de poliţie, s-a exercitat o presiune
extraordinară prin intimidarea oamenilor, ca toate valorile să fie
predate. După o propagandă internă de intimidare,
făcută de Sárközy şi de Czegény, au pus în faţa
reşedinţei Sfatului Evreiesc un coş cu scopul ca până la un
anumit termen toată lumea are dreptul să arunce în acest coş
valorile, fără să fie observat şi pedepsit. În urma acestor
mărinimii a poliţiştilor au adunat de la internaţii
intimidaţi valori foarte mari: bijuterii, ceasuri, brăţări,
etc. Ghetoul a fost vizitat în mai multe rânduri mai ales de către
Czegény, inspector de poliţie şi vitéz Demény N. locotenent-colonel
de jandarmi, care au venit să viziteze ghetoul şi pentru a se delecta
de situaţia noastră mizerabilă.”
Dar faima
ghetoului era trupa specială a schingiuitorilor îmbrăcaţi în
civil, care sub titlul anchetării persoanelor cu [bănuite de – nn] ascunderea averilor au bătut, schingiuit,
maltratat mii de persoane şi prin aceasta au exercitat o teroare atât de grozavă [groaznică] încât
oamenii s-au îmbulzit la trenurile de deportare, să ajungă cât mai
degrabă pe tren, să scape de teroarea bătăilor.
Cităm
în această privinţă depoziţia martorei soţia lui
Dellmar Andrei:
“... aici am fost
predaţi unor anchetatori speciali, oameni tineri, îmbrăcaţi în
civil, dar care au făcut parte din jandarmeria specială de front. În
prealabil toată lumea a fost avertizată, că nu are nici un rost
să nu recunoască pentru că ei au mijloace suficiente spre a ne
constrânge să spunem adevărul. Noi am aşteptat în curte
şi acolo am auzit vaietele, strigătele victimelor. Nu peste mult timp
a venit şi rândul meu. Am fost condusă în faţa unei comisuni de
trei, care au încercat să mă înduplece să declar unde e blana
persană, pe care de altfel niciodată nu am avut-o şi alte
valori, spunând că ştiu ei foarte bine, că am ascuns multe
lucruri. Între timp a intrat şeful lor, tot în civil,
un om mic, blond, care a spus că nu are nici un rost să
vorbească cu mine, ci să se grăbească la fapte. Atunci am
fost prinsă şi după aceea am fost obligată să-mi dau
jos pantofii, m-au culcat pe o bancă, unul dintre ei m-a prins cu genuchii
iar celălalt a început să mă bată la tălpi cu o
bâtă lungă până a obosit şi pe urmă mi-a ridicat
rochia şi m-a bătut acolo unde a putut. Eu am strigat şi m-am
văitat de chinuri. Am fost bătută groaznic, după aceea
obligată să fac pas alergător în jurul camerei, apoi
obligată să-mi trag pantofii ceea ce era încă un chin. Din nou
am fost anchetată să spun adevărul că unde sunt ascunse
valorile şi pentru că nu am spus, au repetat acelaşi procedeu.
Din nou descălţă [mi-au descălţat] pantofii şi din nou am fost
bătută şi schingiuită. În timpul bătăii a intrat
conducătorul lor punând să mă bată şi mai bine. Atunci
am fost trimisă afară şi am aşteptat într-o altă curte
până când am fost din nou chemată şi trimisă din nou la
ghetou. Am fost atât de mult zdrobită, încât corpul meu a fost plin de
urme vinete şi n-am putut să umblu fiind transportată de
două persoane. Peste o săptămână, din nou am fost
chemată la anchetă şi atunci de frica bătăii m-am
prezentat benevol la un transport ca să fiu transportată cât se poate
de urgent, astfel am scăpat de alte schingiuiri.”
Din
materialul de probaţiune s-a stabilit că oamenii duşi în
faţa acestor anchetatori au fost bătuţi şi schingiuiţi
cu mijloace rafinate. Era o metodă generală de a bate şi strânge
testiculele la bărbaţi, de a lovi cu cauciuc la talpă şi
mâini şi că bătaia s-a făcut fără considerare [a se lua în considerare] la aceea
dacă cel anchetat a avut sau nu avere ascunsă. Gerö Alexandru,
comerciant de cereale, într-o zi a fost grav schingiuit, a doua zi fiind din
nou chemat, de groaza schingiuirii s-a sinucis. Dintre mulţi
schingiuţi cităm următorii: bijutierul Gross Samoil, Lebovici
Leopold, Spitz Béla, Solomon Heirich, Prinz Iosif, Reiter Moritz, etc., etc.
Din
depoziţia martorului Borgida rezultă că el, în numele Sfatului
Evreiesc, a făcut plângeri din cauza acestor bătăi, poersonal
învinuitului Pirkler şi că şi acuzatul Csóka Ladislau a avut
cunoştinţă de acest procedeu însă nu a luat nici o
măsură de îndreptare.
Guvernul
Sztójay la 25 aprilie 1944, împreună cu garnitura noilor prefecţi, a
numit prefect pentru oraşul şi judeţul Sat-Mare pe locotenent-colonel acuzatul ENDRŐDI BARABÁS, la pensie.
Susnumitul,
cu ocazia instalării solemne din 6 mai 1944, între altele declară
următoarele:
“Duşmanul, nu numai cu
armele urmăreşte nimicirea noastră {ci}
şi cu aliaţii lui care convieţuiesc cu noi prin mijloace
josnice, cu distrucţie, cu sabotaj şi cu alarmisme vrea să
distrugă frontul nostru intern, care după aceea ar aduce după
sine înfrângerea frontului extern. Conform prevederilor regulamentului de
serviciu, acel soldat care în luptă în momentele de criză,
pronunţă cuvinte de disperare sau îşi aruncă arma, trebuie
să fie executat. Iar acela care aici în interior vrea să tulbure
unitate frontului al doilea ori cu alarmism ori cu distrucţie sau, în acel
post unde este pus de datorie, nu execută munca lui cu cel mai mare
devotament, acela sabotează şi nu merită o altă
procedură decât ceea ce prevede regulamentul de serviciu.”
În ce priveşte atitudinea lui politică
declară următoarele:
“Trebuie să accentuez
că de mai mult de 25 ani sunt extremist de dreapta. În anul 1919 am
participat în contrarevoluţie şi am avut onoarea ca încă de la
Szegedin să aparţin anturajului mai apropiat al Excelenţei sale
Regentului. Am fost membrul prezidenţiei MOVE lângă Gömbös
Iuliu...”
“Cu toate puterile mele {mă}
voi strădui ca nimeni să nu ne poată împiedica în munca de
construire a noului Stat de Muncă Naţional Socialist pentru victoria
finală, în lupta contra duşmanului
Bolşevico-Capitalist-Evreiesc...”
“Pe calea aceasta,
îndatoririle noastre sunt prevăzute de guvern şi pe acestea noi le
executăm fără rezerve şi în spiritul vremurilor noi...”
Cu privire la atitudinea faţă de
germani declară următoarele:
“Fraţii noştri de
limbă germană totdeauna au fost fii loiali ai patriei noastre. În
toate luptele de libertate au sângerat cu noi împreună.”
O pildă despre modul cum înţelegea solidaritatea naţiunii maghiare:
“Rog pe toţi fiii şi fetele oraşului meu să nu lase dezbinat frontul nostru. Să nu se lase înşelaţi prin manopere viclene ale duşmanului extern şi mai ales ale celui intern prin provocarea compătimirii către sine însuşi prin calomnii, dar în sfârşit să ne solidarizăm, doar suntem atât de puţini. Între ungur şi ungur nu există şi nu trebuie să fie diferenţă nici chiar atunci dacă unul este în cadrul Partidului Naţional Socialist, celălalt în Partidul Nyilas sau în cadrul Partidului Imredist {deoarece fiecare luptă} luptă pentru fericirea patriei şi pentru libertate.” (Toate citate din “Szamos” nr. 102 din 6 mai 1944).
Adică în concepţia acuzatului Endrődi, culmea democraţiei era concepţia imredistă sau nyilaşistă şi nici nu şi-a putut închipui vreo altă mentalitate politică.
Aceeaşi mentalitate rezultă din declaraţia martorului Nagy Béla după care, în vara anului 1944, acuzatul a dat ordin pentru organizarea Partidului Naţional Socialist a lui Baky pe tot cuprinsul judeţului.
Astfel se poate explica că acuzatul, în calitatea lui de prefect, având dreptul de supraveghere şi de dispoziţiune asupra măsurilor luate pe cuprinsul municipiului şi judeţului, a încurajat şi tolerat strângerea evreilor în ghetou, deşi era conştient că măsura era ilegală, {la fel ca} înfometarea, schingiuirea şi deposedarea lor, pentru care poartă răspunderea unui coparticipant.
Din depoziţiile martorilor rezultă că
acuzatul Endrődi s-a
prezentat aproape zilnic pe teritoriile ghetourilor din Satu-Mare, Baia-Mare
şi Careii-Mari şi în această calitate a declarat că nu va
tolera prezenţa niciunui evreu pe teritoriul judeţului. Că a
început o prigoană contra celor exceptaţi prin legi de sub măsurile
antievreieşti. Familia unui invalid de război de 75 de ani cu numele
Weiss din comuna Săcaş, a fost prinsă şi închisă în
tabără. Asemenea au fost
prinşi cei patru copii ai susnumitului Fekete Iosif asemenea exceptat
şi alte persoane care au pierit în urma deportării.
După
deportarea evreilor din judeţul şi oraşul Satu-Mare, în toamna
anului 1944 a organizat o vânătoare după bărbaţii evrei
rămaşi acasă din detaşamente. A dat ordin ca oriunde
autorităţile vor găsi vreun evreu, acela trebuie executat
fără cruţare; astfel, pe baza acestui ordin, a fost executat, pe
ziua de 22 octombrie 1944, detaşamentistul Fekete Martin, care conform
certificatului de moarte depus la dosar în original a fost executat de jandarmi
în ziua de mai sus la ora 12 prin împuşcare în inimă.
Subprefectul judeţului, vitéz dr. BOÉR ENDRE, în această calitate a ordonat şi
executat strângerea evreilor din cuprinsul judeţului Satu-Mare şi în
oraşele Careii Mari şi Baia-Mare. Executarea ordinelor pe cuprinsul
judeţului s-a făcut în
condiţiuni cât se poate de brutale.
Descrierea
amintită a faptelor, al căror patron a fost inculpatul, se află
tratată în legătură cu ghetoul din Baia-Mare.
În ce
măsură acuzaţii au urmărit şi în mod personal scopuri
de persecuţie şi schingiuire, rezultă din dosarul nr. 12747/1944
al municipiului Satu-Mare. Sub acest număr, la 10 mai 1944, Sfatul
Evreiesc înaintează o umilă cerere către primar, prin care {solicită} lărgirea perimetrului ghetoului,
întrucât viaţa lor acolo a devenit insuportabilă din cauza
înghesuielii. Mai cere permisiunea de a transporta lenjerie, lemne de foc
şi alimente de la locuinţele lor la ghetou şi {paturi} pentru a putea pregăti loc pentru loc de culcare. În sprijinirea
cererii anexează şi o schiţă spre a documenta necesitatea
lărgirii ghetoului. Cererea este rezolvată prin hotărârea primarului
din 16 mai 1944, în aşa fel că: “Lărgirea
lagărului de evrei nu-mi stă în putinţă, pentru că
după părerea experţilor, teritoriul actual este perfect
suficient pentru plasarea numărului existent de evrei.”
Deciziunea
este semnată pe lângă primar şi de către acuzatul dr.
Pirkler Ernest, care, referitor la rezolvarea cererii, declară că
rezoluţia nefavorabilă a făcut-o Papp Zoltán, ajutor de primar, şi deşi el
a propus să fie anexată şi str. Várdomb, care teritorial ar fi
fost de două ori mai mare, acuzatul Csóka însă nu a permis.
Faţă
de semnătura acuzatului Pirkler de pe hotărârea de respingere,
această simplă afirmaţie nesprijinită de nici o altă
dovadă nu poate fi acceptată, în schimb, din depoziţia
martorului Zimmermann Martin rezultă că acest martor a intervenit la
soţia acuzatului dr. Csóka pentru acelaşi scop. Că numita a
răspuns că soţul ei nu poate să facă nici o concesie
deoarece în acest caz ar fi expuşi ca şi strada în care stau ei
să facă parte din ghetou, ori acest fapt nu le convine.
După
cum se vede, astfel de motive au jucat {un} rol hotărâtor în ce priveşte
tratamentul zecilor de mii de oameni.
Cererea
cu privire la punerea la dispoziţie a alimentelor lăsate la
locuinţă a fost admisă de acuzatul dr. Csóka. Răspunsul la întrebare, de ce o astfel de
măsură, aparent omenească, a fost îndeplinită de
acuzaţi, îl dă dosarul nr. 13123/1944 al primăriei minicipiului
Satu-Mare, din care rezultă că, la 16 mai 1944, se stabileşte
printr-o hotărârea cum că se poate presupune că untura şi
făina reţinute de la evrei sunt otrăvite, în
consecinţă toate aceste alimente trebuiesc afectate alimentării
evreilor.
Acuzaţii,
adică conducătorii administraţiei şi ai ordinei publice,
cel mai târziu după 8 mai 1944, au ştiut în mod oficial că
evreii vor fi deportaţi peste graniţa Ungariei cu scop de exterminare
şi pentru a împiedica orice scăpare a celor internaţi în ghetou,
au organizat o propagandă rafinată, pentru inducerea în eroare a
victimelor. Citez, în această privinţă, depoziţia
martorului Borgida Iosif:
“Noi nu ştiam care va
fi soarta noastră, iar reprezentanţii autorităţilor au
făcut tot posibilul ca să ne ducă în eroare. Am fost
încurajaţi să continuăm lucrările de construcţie, de
introducerea curentului electric şi apeductului, de canalizare, etc.,
etc., pentru ca să ne menţină în eroarea noastră că
vom trăi aici şi nu vom fi transportaţi. Totuşi, odată
cu puţine zile înainte de deportare, s-a lansat un zvon între
internaţi, că vom fi transportaţi peste frontieră. Masele
au manifestat o stare de revoluţie, fiind hotărâţi de a muri mai
bine aici decât a se lăsa deportaţi*.
În această situaţie, conştienţi de răspunderea
conducătorului, am cerut audienţă prefectului Endrődi Barnabas, prin intermediul
poliţistului Czegény, ca să pot cunoaşte o declaraţie
autentică asupra soartei noastre. Nu am fost primit de prefect, ci de
locotenent-colonelul vitéz Demény, căruia arătându-i zvonurile
şi îngrijorările noastre, am cerut
să-mi spună precis ce ştie despre soarta noastră. El
mi-a declarat, pe onoarea lui de ofiţer, că nu vom fi
transportaţi peste frontierele ţării.”
Cu
privire la atitudinea în această direcţie a acuzatului Pirkler, acest
martor spune următoarele:
“Pirkler a jucat rolul unui
executant efectiv. În legătură cu situaţia mea personală a
făcut promisiune cumnatului meu Frederich Prinz, – scutit conform
dispoziţiunilor atunci în vigoare – că va aranja şi scutirea mea
şi a familiei mele. În acest scop a şi preluat de la cumnatul meu un
port-ţigaret de aur de mare valoare, dar nu a făcut nimica, deşi
eu aveam cinci decoraţii şi puteam să fiu scutit. Acest Pirkler
ne-a comunicat totodată, una să fim siguri că nu vom fi
transportaţi, iar când s-a început transportul evreilor din provincie,
atunci ne-a ademenit cu aceea că numai evreii din provincie şi nu
şi cei de la Satu-Mare, vor fi deportaţi. În general acest învinuit
de la început a jucat rolul unui protector al populaţieie evreieşti,
dar totdeauna numai în aparenţă. Pentru a arunca praf în ochii
noştri, a adus odată o cantitate de ţigări”.
Asemenea,
cu privire la rolul acuzatului Pirkler, acuzatul dr. Csóka Ladislau, în
interogatoriul din 3 octombrie 1945, declară următoarele:
“Notez că executantul
efectiv al acestor dispoziţiuni în numele primarului a fost Pirkler
Ernest.”
Iar la
interogatoriul din 11 octombrie 1945, după ce s-a atras atenţiunea
lui asupra importanţei acestei declaraţii cu privire la persoana lui
Pirkler, acuzatul Csóka declară:
“Afirm încă odată
că şi Pirkler fiind la conferinţa de la Munkács, a ştiut că vor fi
deportaţi. Ştiind că Pirkler are legături cu evreii, sincer
vorbind, eu am sperat că Pirkler va destăinui evreilor acest lucru.
Chiar dacă Pirkler n-a fost la Munkács şi atunci a trebuit să ştie de
la mine că vor fi deportaţi.”
Acuzatul
dr. Pirkler Ernest, a avut un rol similar şi la administraţia
militară a municipiului Satu-Mare, sub comanda generalului Bajor când, în
calitate de consilier administrativ, a dispus retragerea brevetelor de la mai
mulţi locuitori români şi evrei, astfel de la comercianţii de lemne
şi de la toţi birjarii.
Acuzatul
dr. Csóka Ladislau, originar din Debreţin – Ungaria, a ajuns în postul de
primar al municipiului Satu-Mare în urma dictatului de la Viena şi
datorită legăturilor cordiale avute cu puternicii zilei regimului
horthysto-fascist din Ungaria. Excesul de zel în executarea măsurilor
anti-evreieşti le-a exercitat cu mult înainte de regimul guvernului
Sztójay. Astfel, prin publicaţiunea nr. 3038 din 1942, apărută
în ziarul Szamos din 14 noiembrie 1942, ordonă ca evreii să-şi
cumpere numai 100 kg. lemne săptămânal fără a lua în
considerare mărimea locuinţelor şi numărul membrilor
familiei, iar creştinilor li se pot elibera 200 kg. de lemne.
În
articolul scris [apărut] în
ziarul “Szamos” din 30 octombrie
1944, {se scrie} despre Csóka Ladislau sub titlul “O nouă
descălecăre la Satu-Mare” şi sub titlul “Într-un an localurile de prăvălie a 74 de comercianţi
au trecut în mâini creştine.”
Iar în articolul “Schimb de gardă” se scrie:
“Natural că la
introducerea administraţiei civile nu s-a putut tegiversa mult. Schimbarea
a trebuit să se facă cu foc şi fier [prin foc şi
sabie]. Defectul era că în mâinile celor mai mulţi era un contract
valabil pe un an. A trebuit să aşteptăm mai mult, până când
expira contractul. Munca a început la 1 ianuarie al acestui an. Că primarul
dr. Csóka Ladislau, împreună cu consiliul comunal, a făcut o
muncă, nu mică, o dovedeşte lista din care rezultă că
schimbul de gardă a fost făcut şi executat fără
rezerve. În piaţa Horthy, 23 de localuri evreieşti au trecut în mâini
creştine...”
În articolul “Birjarii,
taximetriştii” se scrie:
“Acum doi ani, dacă
sosea călătorul la gară, birjarii evrei bărboşi îl
duceau în oraş. Şi aici, conducătorul oraşului a făcut
situaţia curată. În acest timp, dintre 68 birjari, 42 erau evrei, iar
din 25 proprietari de taximetre, 20 erau evrei. Azi, deja nu mai există
nici un taximetrist evreu la Satu-Mare. Pe capră şi la volan stau
creştinii.”
La 30
iunie 1943, ţinând un discurs reprodus în ziarul “Szamos”, acuzatul spune următoarele:
“Honvezii, bat hoardele
roşii care s-au pregătit să ne copleşească, să ne
distrugă; {acum}
îi mai aşteaptă o lovitură. Încă o lovitură care
trebuie să fie ultima, puternică, după care nu mai există
reculegere. Sperăm în braţele oţelite ale honvezilor
noştri. Sperăm în forţa neclintită a vitejiei
strămoşeşti maghiare şi sperăm {că}
aşa cum am mai scăpat odată de molima stăpânirii infame
roşii şi a nihilismului, şi acum, în colaborare cu aliaţii
noştri, vom putea salva întreaga Europă.”
Dosarul
nr. 12249/1942, depus în original, dovedeşte că acuzatul Csóka Vasile*, în anul 1942, când în această
privinţă nu era nici o dispoziţie legală, a dispus
interdicţia evreilor {de} a folosi
băile comunale, precum şi ştrandul. Din motivarea acestei
hotărâri, făcută împreună cu acuzatul Rogozi Papp Zoltán,
rezultă o ură de rasă pronunţată. În acel timp,
nicăieri în Ungaria, în afară de teritoriul lui Endre Ladislau, nu
s-au luat astfel de hotărâri.
Imediat
după ocuparea Germaniei [Ungarie
- nn], la 3 aprilie 1944, sub nr. 9219/1944, emite o “Dispoziţiune” prin care ordonă:
“al.I. Familiile şi persoanele de origine evreiască, începând cu data de azi pot să păstreze spre folosinţă din locuinţă două camere sau mai multe, dar numai atâta, câte camere – calculând 3 persoane pentru o cameră – sunt suficiente pentru primirea celor din casă. Părţile din locuinţă, care se pun în afară de folosinţă conform celor de sus, se pun la dispoziţia autorităţilor nemobilate sau mobilate, conform necesităţilor şi dorinţelor. Camerele puse la dispoziţia autorităţilor în caz de cartiruire a persoanelor militare se vor completa necondiţionat cu mobile, pat şi lenjerie de pat.” (Ziarul “Szamos” din 3 aprilie 1944).
La 29 aprilie 1944, prin ordonanţa nr. 11870/1944, fără nici o instrucţiune superioară, ordonă oficiului poştal să interzică convorbirile telefonice pentru evrei şi să refuze primirea oricărui mandat. Această dispoziţie este motivată cu aceea că evreii, probabil, vor căuta să-şi ascundă valorile prin mandat poştal sau prin alte dispoziţiuni.
Este semnificativ răspunsul nr. 1125 din 30 aprilie 1944 a şefului oficiului poştal, prin care refuză executarea acestei dispoziţiuni ca ilegală.
Atitudinea acestui funcţionar serveşte o dovadă deplină spre a demonstra comportarea corectă a unui funcţionar.
Astfel se explică uşor că, la
interogatoriul din 3 octombrie 1945, {atunci când}
a fost întrebat că de ce nu a comunicat celor interesaţi faptul
cunoscut de el că vor fi trimişi la nimicire, acuzatul răspunde
astfel: “N-am comunicat nimănui
acest lucru, pentru că eu nu înţeleg să divulg un secret
oficial.” Iar tot atunci,
întrebat fiind asupra caracterului ordinelor cu privire la ghetou
răspunde:
“Fiind jurist cu o veche
practică administrativă îmi dau seama că această
dispoziţie luată şi transmisă de subsecretarul de stat
Endre nu avea bază legală, pentru că a reglementa o materie
constituţională nu se poate prin astfel de ordine. Eu însumi nu m-am
opus şi nici nu m-am gândit la aşa ceva...”
“La întrebarea acuzatorului
public mai declară că dacă primea ordine similare privind persoane
de naţionalitate maghiară nu le-ar fi executat.”
Acuzatul,
ajutorul de primar dr. Papp Rogozi Zoltán, la 7 mai 1944, trimite o adresă directorului Liceului Reformist din
Satu-Mare prin care îl invită ca, pentru operaţiunea de strângere a
evreilor în ghetou, să mobilizeze pe toţi profesorii liceului. În
această adresă motivează cererea astfel:
“Sunt convins că
şi dvs simţiţi importanţa acestei obligaţiuni
patriotice...”
Din
depoziţiunea martorilor audiaţi în cauză şi din actele
dosarului nr. 11862 din 1994, rezultă că şi acest acuzat a
executat cu exces de zel toate ordinele cu privire la persecutarea
populaţiei evreieşti.
În
depoziţia ca martor a fostului subsecretar de stat Baky Ladislau,
luată în procesul-verbal din 18 decembrie 1945 la Parchetul Tribunalului
Poporului din Cluj, acesta declară:
“La faţa locului, de
modul de executare a dispoziţiunilor era responsabil ofiţerul de
jandarmi cel {mai}
mare în grad, la dispoziţiunea căruia stătea jandarmeria. Nu
ştiu să se fi dat din partea forurilor superioare vreun ordin
comandanţilor de jandarmi ca evreii internaţi în ghetouri să fie
loviţi, chinuiţi şi bătuţi. Din contră, verbal
şi în scris am îndrumat pe comandanţii de jandarmi să se
reţină de la orice brutalitate sau cruzime de aceasta îi fac
responsabili pe comandanţi personal.”
Nu este
discutabil că, comandantul cel mai mare al jandarmeriei
bătăuşe de la ghetoul din Satu-Mare a fost locotenent-colonelul
Demény şi astfel el răspunde pentru toate schingiuirile, omorurile
şi sinuciderile comise în urma acţiunii jandarmilor, precum şi
pentru teroarea şi neomeniile exercitate atât în ghetou cât şi cu
ocazia îmbarcării şi transportului.
Comandanţii poliţiei, vitéz
CZEGÉNYI CAROL şi dr. SÁRKÖZI BÉLA, încredinţaţi fiind cu paza ghetoului
şi a ordinii publice, asemenea răspund pentru brutalităţile
comise prin percheziţionarea internă, jefuirea oamenilor şi
umilirea ruşinoasă exercitată în tot cuprinsul regimului
ghetoului.
Cu o
săptămână după terminarea deportării evreilor din
Satu-Mare, în urma unui denunţ în scris, poliţia se deplasează
la faţa locului în Satu-Mare str. Kölcsey nr. 37, şi acolo
descoperă ascunsă, într-o pivniţă anume amenajată, o
familie întreagă, compusă din 7 femei şi 7 bărbaţi.
Familia
era a lui Schwartz, proprietarul fabricii de lumânări care, văzând
persecuţia ordonată împotriva evreilor în anul 1944 încă înainte
de înfiinţarea ghetoului, în luna aprilie 1944 amenajează
pivniţa de sub fabrică în aşa fel că întreaga familie a
putut să fie ascunsă.
Cei
ascunşi au stat în această pivniţă mai mult de şase
săptămâni fără să fi fost observaţi de nimeni.
Pentru ca să poată suporta această viaţă, a fost
necesar să iasă odată pe zi la aer în care scop au construit un
tunel de-a latul curţii având o
ieşire într-o cameră de lemne. Această cameră de lemne era
în vecinătatea imediată a camerei acuzatei FEKETE ELISABETA,
domiciliată în Satu-Mare.
Cei 14
evrei au fost descoperiţi, au fost scoşi din adăpost şi
deportaţi. Dintre cele 14 persoane, zece au fost împuşcate de germani
când au evadat din trenul de deportare. Patru au rămas în viaţă
şi au revenit.
În
afară de victimele care au revenit şi au fost audiate atât în
faţa poliţiei cât şi în faţa judecătorului de
instrucţie al Tribunalului Satu-Mare şi în faţa acuzatorului
public {al} Tribunalului
Poporului, a rămas un singur martor Vancea Ioan, fost agent de
poliţie la poliţia fascistă maghiară din Satu-Mare, care,
el personal a luat parte la descoperirea evreilor şi în cursul acestei
operaţii a şantajat 40.000 de pengő.
Din
depoziţiile martorilor Nicolae Schwartz, Eugen Schwartz şi soţia
lui Schwartz Herman, născută Hercz Sara, făcute fără
schimbare la toate trei instanţele de audiere, rezultă pe lângă
starea de fapt mai sus expusă, că acuzata, în momentul descoperirii
adăpostului şi scoaterii victimelor din adăpost, a fost
prezentă la faţa locului, că s-a lăudat în faţa
agenţilor poliţiei maghiare şi ai Gestapoului că ea a
făcut denunţul şi este mândră de aceasta.
Că a
stat mai mult timp la pândă pentru a putea descoperi pe victime, că a
auzit mişcare şi vorbe şi astfel a aflat unde sunt ascunşi.
Că
acuzata a venit împreună cu poliţia maghiară la faţa
locului şi acolo a executat percheziţia corporală a uneia dintre
femei.
Din
depoziţia tuturor martorilor rezultă că pivniţa a fost atât
de perfect camuflată încât, fără o reclamaţie
specială, nimeni nu ar fi putut găsi pivniţa niciodată.
Cu
privire la antecedentele acuzatei, martorii mai declară că în luna
aprilie 1944, înainte de ascunderea lor în pivniţă, au văzut
când un evreu a fost bătut de cineva şi atunci, văzând [fiind de
faţă], acuzata Fekete Elisabeta a lovit şi ea în evreu
spunându-i în repetate rânduri: “jidan
puturos”.
Martorul
Vancea Ioan audiat fiind la poliţie în ziua de 10 septembrie 1945,
declară că s-a deplasat la faţa locului având ordin să desfacă
ascunzătoarea. Că, după descoperirea evreilor ascunşi,
acuzata a atras atenţia că o femeie dintre cele descoperite a ascuns
ceva în chiloţi şi că acuzata a făcut şi
percheziţie corporală. Mai departe a declarat că acuzata, în
cursul cercetărilor, a spus în mai multe rânduri {că} în cursul nopţilor a observat mişcare în curte. După ce la
cercetări a fost confruntată cu acuzata, {supravieţuitoarea} a recunoscut în persoana {acuzatei} pe aceea care a făcut percheziţie, etc.
În luna
martie 1944, presimţind măsurile de persecuţie, soţia lui
Goldfinger Tiberiu, predă pe fetiţa sa de doi ani unei prietene
devotată a familiei cu numele de Adi Liendenthal de origine germană,
au întocmit toate formele necesare pentru adopţiune, astfel că, în
momentul când se ordonă internarea în ghetou, fetiţa Goldfinger este
copilul adoptiv al femeii Liendenthal Adela şi nu este internată în
ghetou.
În jurul
zilei de 27 mai 1944, mama adoptivă a fetiţei se pregăteşte
să călătorească la Budapesta şi, în vederea
pregătirilor de călătorie, se duce la piaţă şi în
acest timp lasă fetiţa în grija acuzatului
KERÉNY ŞTEFAN şi soţiei, care locuiau în apropierea casei.
Femeia
Liendenthal, reîntorcându-se de la piaţă, a găsit în curtea
casei lui Kerényi pe agenţii: acuzatul Vancea Ioan şi agentul Vida de
la poliţie.
Aceştia
au luat pe fetiţă şi pe mama adoptivă la poliţie
arătând că fetiţa este evreică şi că, conform
ordinelor în vigoare, trebuie să fie internată în ghetou.
Copila
împreună cu mama adoptivă au fost duse la poliţie, de acolo
fetiţa a fost luată şi dusă la ghetou, iar femeia
Liendenthal a fost grav bătută de acuzatul VANCEA care, a bătut-o, dându-i mai multe lovituri cu
un baston, atât de grav că timp de 4 săptămâni nu a putut
să stea decât pe burtă. Fetiţa a fost deportată la
Auschwitz şi acolo exterminată.
Din
depoziţia martorului Chirilă Francisc, rezultă că ridicarea
fetiţei de la mama adoptivă şi implicit exterminarea ei se
datoresc acţiunii celor 2 acuzaţi, adică a lui Kerényi
Ştefan şi a acuzatului Vancea Ioan.
Pentru
că în decursul acelui scurt interval, cât fetiţa a rămas în
grija lui Kerényi, acest acuzat a comunicat acuzatului Vancea Ioan
situaţia fetiţei şi în urma acestei comunicări, având
calitate de şef al corpului detectivilor, Vancea a procedat conform celor de
mai sus.
Procedarea
lui Vancea este de rea credinţă, şi răspunderea lui este cu
atât mai gravă pentru că el, în calitatea lui de şef al corpului
detectivilor, ştia foarte bine că numai evreii obligaţi la
purtarea stelei galbene trebuie să fie internaţi în ghetou. Că
copii sub 6 ani nu au fost obligaţi la purtarea acestui semn, şi
că o fetiţă de 17 luni, adoptată de o creştină
şi botezată la religia romano-catolică, nu intră în dispoziţiunile
legii.
Vancea
deasemenea ştia care este soarta evreilor internaţi în ghetou, pentru
că la data aceea era deja în curs deportarea.
Motivul
invocat de Vancea, că el ar fi fost îndrumat de şeful de poliţie
cu numele dr. Sárközi, nu este dovedită cu nimic şi serveşte ca
pretext, întrucât acest acuzat operează cu pretextul denunţului
anonim şi în cazul descoperirii familiei Schwartz unde, deasemenea, are un
rol dubios.
Vinovăţia
lui rezultă şi din pornirea sadică arătată
faţă de mama adoptivă a copilei care a fost grav
schingiuită pentru o faptă creştinească pentru a salva un
suflet nevinovat de copil de 17 luni.
Fapta
acuzatului Kerényi Ştefan, de a denunţa cazul acuzatului Vancea Ioan,
constituie o coparticipare necesară
[evidentă] la comiterea acestei infracţiuni.
Procedarea
lui Vancea în executarea acestei măsuri era cu atât mai excesivă cu
cât putea să lase fără urmare denunţarea întrucât a fost
adresată lui personal.
Vinovăţia
bănuitului Grama Anton, nu s-a putut stabili, pentru că bănuiala
martorelor Liendenthal şi Viorica Goldfinger nu sunt sprijinite de nici o
împrejurare concludentă.
Acuzatul
Vancea Ioan trebuie să răspundă şi pentru
maltratările, schingiuirile şi persecuţiile rasiale comise de
el, în calitate de agent secret al poliţiei fasciste maghiare, începând
din anul 1941:
a) Pentru că a luat parte în calitate de conducător al comisiunii pentru strângerea evreilor pentru a fi internaţi în ghetou în str. Decebal şi str. Fabricii de pâine şi în această calitate a săvârşit brutalităţi faţă de familia Weiss N. însuşindu-şi cu ocazia percheziţiei obiecte de valoare.
b) Pentru că în calitate de agent secret al poliţiei maghiare, în luna aprilie 1944, a bătut grav pe martorul Fridman Alexandru pentru faptul că nu ar fi bine înfiptă pe piept steaua galbenă deşi acesta {având} ordin de chemare la detaşament {de muncă forţată} nu era obligat la purtarea stelei galbene.
c)
A persecutat elementele democrate care au vrut să
ascundă valori pentru evrei; astfel a maltratat-o pe soţia lui Nagy
Alexandru pe motiv că acesta ar avea acte false făcute pentru evrei,
precum şi pe soţia lui Jakner Calman, născută Nagy Iolan
pentru că a ascuns valorile lui Edelman Maximilian. Cu aceeaşi ocazie a adus în ghetou pe Edelman
Maximilian şi l-a maltratat.
d)
În anul
1941, aflând că copiii minori şi locuitorul Czernin Iacob,
repatriaţi din România sunt în Satu-Mare, i-a denunţat la
poliţie şi, împreună cu acuzatul dr. Barközi Béla, şeful
Biroului Controlul Străinilor i-a azvârlit peste frontieră spre
Galiţia: 3 copii în vârstă de 16, 13 şi de 9 ani, sub titlul
că nu au drept la cetăţenia maghiară şi fac spionaj în
favoarea României. Aceşti 3 copii au fost exterminaţi la
Kamenecz-Podolsk împreună cu cei 30.000 de evrei, care în acel timp au
fost expulzaţi din Ungaria cu scop de exterminare.
G H E T O U L
D E L A C L U J
La 2 mai
1944, primarul municipiului Cluj, dr.
VÁSÁRHELYI LADISLAU convoacă pe cei 150 funcţionari ai
municipiului Cluj şi – într-o şedinţă la care au luat parte
şeful poliţiei, comandantul circumscripţiei de jandarmi – a dat
citire instrucţiunilor lui Endre Ladislau îndemnând pe funcţionari
ca, începând de la 3 mai 1944, să
procedeze la strângerea evreilor şi internarea lor într-un lagăr pe
care l-a înfiinţat acuzatul Vásárhelyi pe teritoriul fabricii de cărămidă
IRIS din Cluj.
Acuzatul
dr. Vásárhelyi Ladislau, având dreptul suveran de a desemna locul ghetoului, a
designat curtea fabricii de cărămidă care, nici din punct de
vedere al întinderii şi nici din punct de vedere al cazării, nu a
corespuns pentru adăpostirea unei mase de 18.000 de oameni. Iată cum
descrie martorul Kovács Ştefan cazarea:
“Locul pentru dormit era aşa de redus, încât
oamenii stăteau în grămadă şi ne făcea imposibilă
orice odihnă; pe un teritoriu de 6 mp eram îngrămădiţi 9
persoane cu bagaje cu tot. La o populaţie de aproximativ 17.000 de evrei,
primăria a instalat o conductă de apă cu cca. 15 robinete de la
care trebuia să {se}
ia apă pentru spălat, pentru fiert, pentru curăţit. Aceste
robinete funcţionau din când în când. De cele mai multe ori erau însă
închise chiar pe o zi întreagă...”
“Din această
cauză, cea mai mare parte dintre noi sufeream de sete şi nu ne puteam
spăla şi îngriji de curăţenie şi igienă
specială. Din această cauză, lumea era silită să fure
apa şi nu rareori s-a întâmplat că în timp ce cineva lipsea pentru o
clipă de la baracă pentru a-şi procura lemne de foc i se fura
apa destinată mâncării. Mâncare primeam numai o dată pe zi,
încât eram nevoiţi să ne completăm hrana cu mâncare fiartă de noi în limita posibilităţilor.
Nici pentru copii şi nici pentru adulţi nu s-a distribuit lapte iar
acea puţină cantitate de lapte pe care spitalul evreiesc a
reuşit să-l introducă în ghetou era mult prea insuficientă
pentru cel puţin 1.000 de copii mici şi oameni bolnavi.”
“Pentru
necesităţile fiziologice s-au construit cca. 4 şanţuri care
făceau serviciul de latrine. 2 erau pentru bărbaţi şi 2
pentru femei. Aceste latrine erau construite astfel că pe nişte
stâlpi a fost aşezată o scândură la margine de şanţ
şi oamenii îşi făceau necesităţile unul lângă
altul în număr de cca. 20 inşi care încăpeau pe scândură.
Şanţurile erau deschise şi împrejmuite cu scânduri, Pe timp de
ploaie şi căldură atmosfera era îmbibată de putoarea ce
exala din aceste şanţuri. Bolnavi au fost mulţi... Era o
casă infirmerie în care erau trataţi bolnavii şi femeile
însărcinate erau adăpostite pentru caz de naştere.”
Martorul Havasi Nicolae:
“Eram adunaţi pe teritoriul fabricii de cărămidă,
colonia IRIS. Nu era nici o casă sau loc acoperit decât şurele [şoproanele] în care se face aerisirea
cărămizilor. Aceste şure, însă nu aveau nici un
perete. Astfel au stat cca. 18.000 de oameni, copii, femei şi
bătrâni, în praf, ploaie şi vânt. Condiţiunile de igienă
erau sub orice critică. Latrinele au fost făcute numai după
prima săptămână, astfel că aranjarea
[rezolvarea] trebuinţelor era un
chin şi o nenorocire.”
Privitor
la strângerea, modul de transportare şi preluare a evreilor în ghetou,
acuzatul dr. Vásárhelyi Ladislau asemenea a dat instrucţiunile cele mai
barbare. Dacă oricare funcţionar a încercat să se eschiveze de
sub îndeplinirea acestei sarcini {el} a fost ameninţat cu amplificarea
măsurilor drastice. Persoanal şi cu ameninţări serioase a
ordonat percheziţie vaginală tuturor evreilor de sex feminin
transportaţi pe teritoriul ghetoului; ridicarea în condiţiuni cât se
poate de neumane a lucrurilor de valoare deposedate, furate în mod sistematic
din ordinul primarului, iar transportul {se făcea} de foarte multe ori cu căruţa de
transportat gunoiul. Iată unele dovezi în această privinţă:
Declaraţia martorului Kovács
Ştefan:
“... în baza legilor rasiale
ungare, eu eram exceptat de sub regimul evreilor nebotezaţi şi în
baza decoraţiunilor în număr de 9, câştigate în războiul
mondial trecut, eram exceptat de sub măsurile rasiale {anti}evreeşti...
Cu toate acestea, în ziua de 25 mai 1944 seara, am fost ridicat de către 3
persoane şi anume Breşar Bodi, un tânăr de la instanţa
industrială şi de către un detectiv al cărui nume nu îl
ştiu şi am fost dus în ghetou cu familia mea întreagă. Cu
această ocazie mi-au luat fără nici o dovadă,
fără adresă, proces-verbal: două aparate fotografice de
precizie, aparate de mărit, celulă foto-electrică, şi
instrumente, compas, alte instrumente profesionale şi bicicleta. La
intrarea în ghetou am fost percheziţionaţi. Ni s-au luat puţinele obiecte de preţ
ce ne-au mai rămas şi apoi ni s-a dat drumul să ne
aşezăm unde vrem. Teritoriul ghetoului era sub cerul liber şi
ne-am aşezat sub nişte şure [şoproane] în care se
păstrau ţiglele şi cărămizile arse, pe pământul
gol în praf de 5 cm. grosime, expuşi la vânt şi la ploaie, contra
cărora ne apăram agăţând cearceafuri şi covoare pe
stâlpi.”
Martorul Geller Mihai:
“Înainte cu 3 zile de a ne
ridica s-a adus la cunoştinţa populaţiei evreieşti din
oraş, prin afişe lipite pe zidurile oraşului, că toată
lumea să stea acasă, să nu părăsească domiciliul
şi nici casa. Să-şi facă bagajul cu haine, rufărie
şi alimente, în greutate de 50 kg. şi să aştepte organele
poliţieneşti care vor veni să-i ridice. În ziua de 4 mai 1944
s-a şi început ridicarea evreilor de către poliţiştii de la
chestura locală, jandarmi special aduşi de la Kosice şi
detectivi. Eu încă am fost ridicat cu întreaga familie, adică
soţia şi 4 copii. Ajuns la ghetoul care era amenajat în fabrica de
cărămidă, am fost percheziţionat şi mi-au luat toate
obiectele de valoare, de agenţi poliţieneşti şi {o parte}
din haine şi rufe deasemenea.”
Depoziţia martorei Juliana Nagy (dosar 5/1945):
“A doua zi, dimineaţa
la orele 6, eu şi grupa mea ne-am prezentat la primărie unde ne-au
pus la dispoziţie un taxi şi cu Vásárhelyi împreună, am mers la
fabrica de cărămidă a oraşului. Ajunşi la fabrica de
cărămidă, am fost repartizate câte 2 funcţionare în câte o
cameră, în total în 3 camere, pentru femei şi o cameră pentru
bărbaţi. Personal primarul Vásárhelyi ne-a repartizat pe camere
împreună cu secretarul dânsului Szacsvay, spunându-ne că trei trebuie
să facem percheziţii corporale pentru a găsi bijuteriile sau
alte obiecte valoroase pe care deportaţii le ascund.”
“... după masă a
sosit Vigh Ilus pe care o cunosc personal şi care ne-a adus nişte mănuşi de
gumă, ni le-a predat nouă şi a spus că este ordin ca
să facem percheziţii vaginale. Am primit mănuşile,
însă eu nu le-am întrebuinţat... Însă, din camera lui Krener
Camila care era lângă a noastră, între timp am auzit strigătul
lui Krener Camila care striga la deportate şi am auzit şi plânset din
partea evreicelor.”
Mai mulţi funcţionari, între care şi acuzatul TARR CAZIMIR, au abuzat de posibilităţile ce i s-au oferit prin atribuţiunile de percheziţie la domiciliu şi la intrarea evreilor în ghetou. Astfel precum rezultă din declaraţia martorei Alice Gurgovschi:
“Eu cu mama şi bunicii
ne-am prezentat în faţa lui Tarr, care ne-a cerut să-i predăm
toate valorile şi bijuteriile noastre. Când mi-a venit rândul, eu am
declarat că n-am bijuterii, atunci el s-a răstit la mine
strigându-mi: «Dar cei cu
ceasul acela?» Atunci mi-am adus
aminte că aveam pe mâna stângă un ceas pe care l-am scos şi l-am
predat, iar el a băgat ceasul în buzunar. Nici mama, nici bunicii mei
şi nici eu n-am primit nici o chitanţă pentru valorile ce i
le-am predat lui Tarr.”
Martora Koos Iulia:
“Eu fiind prietenă cu soţia farmacistului Bezdan, am venit la
aceasta ca să mai stau de vorbă cu ea am găsit-o foarte
agitată şi deprimată, spunându-mi că au trecut pe la ea
nişte agenţi ai primăriei care i-au cerut actele de legitimare
şi i-au spus ca să se pregătească că o să
vină după toată familia ei ca să-i ducă în ghetou. Peste
puţin timp într-adevăr au venit 3 funcţionari civili, printre
care şi Tarr Cazimir. Doi dintre acei funcţionari au început să
pună întrebări familiei lui Bezdan după actele de
legitimaţie ce i le-a prezentat d-na Bezdan. În acest timp, Tarr Cazimir
m-a întrebat pe mine ce caut eu acolo. Eu i-am spus că sunt acolo în
calitate de prietenă a familiei Bezdan. Atunci Tarr Cazmir mi-a spus
că să plec imediat de acolo, altfel o să mă ducă
şi pe mine în ghetou... Eu din cauza atitudinii atât de severă a lui
Tarr am fost atât de emoţionată, că nici nu mi-am luat
rămas bun de la familia Bezdan.”
Din depoziţia
martorei Kraus Magdalena, rezultă că acuzatul Tarr Cazimir şi
alţi funcţionari, la poarta ghetoului, au scos de la evrei bani,
lucruri de aur şi argint, ceasuri şi alte obiecte, le-au băgat
într-un sac, dar nu au dat nici o chitanţă. Această martoră
a cerut de la acuzat ca să rezolve
[s-o ajute] să călătorească în ghetoul din Reghin, întrucât
acolo sunt părinţii ei şi vrea să stea cu ei împreună.
La aceasta, acuzatul Tarr a răspuns ironic, că nu e nevoie pentru
că toţi evreii vor fi impreună. Aceiaşi martoră mai
ştie că Tarr Cazimir şi consorţii lui permanent au fost
beţi, mirosul rachiului te izbea.
Din
depoziţia martorului Chifor Ioan rezultă că acest
funcţionar, cu leafă modestă, poseda în timpul arestării
vreo trei arme de vânătoare scumpe, precum şi multe haine elegante,
ceea ce nu putea să le achiziţioneze din leafa lui de mic
funcţionar al primăriei.
Acuzatul
Tarr Cazimir a avut şi atribuţiuni de ordine publică, ceea ce
rezultă din depoziţia martorului Miller Alexandru. (Dosar nr.
99/1945).
“La Cluj, în faţa casei mele în care stătea şi soacra mea am văzut cum tocmai erau urcate în camion toate rudele mele; fără a mai judeca situaţia m-am urcat şi eu în camion, ajungând odată cu ele la ghetou. Intrând aici am dat de individul Tarr Cazimir, funcţionar în ghetou, care, aflând de la mine că sunt la muncă de folos obştesc*, ceea ce i-am dovedit cu documente; nu a voit să mai ţină seama de aceasta declarându-mi: «Dumneata nu trebuie să te mai întorci acolo ci rămâi în ghetou...» A doua zi, graţie unor prieteni am reuşit să evadez din ghetou. Am fost însă prins de organele siguranţei şi readus în ghetou. Înainte de a ajunge la ghetou am fost dus la poliţie unde, întâlnindu-mă cu Tarr, acesta mi-a spus: «Vor vedea ei jidanii că nu se mai poate evada din ghetou...»
“Arătându-i că n-am decât 500 pengő m-a condus la
ghetou, unde, venind în faţa lui Tarr Cazimir, acesta mi-a luat toate
valorile şi cei 500 pengő şi totodată a dat
ordin unui plutonier-major ca să fiu condus în secţia de «masaj».
Ajuns în această cameră
specială, fără a-mi spune un cuvânt au tăbărat pe
mine, lovindu-mă crunt cu bastoanele de cauciuc ce le aveau pe toate
părţile corpului şi chiar şi în cap; după ce am
căzut de mai multe ori şi am fost din nou ridicat şi maltratat,
am căzut definitiv jos fiind leşinat. Această distracţie
ticăloasă a durat aproape un ceas...”
“Ieşind, sau mai bine
zis fiind scos din camera de «masaj», m-a aşteptat Tarr
Cazimir, care cu o figură foarte satisfăcută mi-a adresat
cuvintele: «Cel puţin acuma vei învăţa că nu se poate
aşa uşor evada din ghetou».”
“Graţie lui Tarr am
ajuns şi eu în lagărele de la Auschwitz, Buchenwald, de unde numai eu
şi soţia mea ne-am salvat.”
Primarul
Vásárhelyi avea şi alte instrumente în materie de ordinea ghetoului.
Comandantul ghetoului, însărcinat cu ordinea publică, a fost
poliţistul Urban Ladislau, în grad de ofiţer de poliţie cu 2 stele, originar din Miskolc sau din Komárom, în vârstă de 30-31 de ani, având
şi diplomă de inginer. A fost în serviciul comandat la Cluj, fiind un
element special instruit pentru ghetou. El a fost şeful unei grupe
speciale de schingiuire, el a ordonat ca să fie adus cineva în faţa
acelei grupe. Iată depoziţia unui martor cu numele Hevesi Nicolae, cu
privire la comportarea acestui comandant:
“În fiecare
dimineaţă a făcut adunarea. Dacă cineva s-a prezentat
că este infirm sau bolnav, aceia au fost adunaţi separat şi unul
dintre ei a fost pălmuit de către Urban cu obligaţia de a
transmite această palmă celorlalţi nenorociţi. Dacă
palma dată de primul om nu a fost suficient de puternică, atunci
Urban i-a tras o palmă mai tare, arătând că astfel trebuie
să fie un om pălmuit. Aşa s-a amuzat când a văzut că
acei nenorociţi se bat şi se batjocoresc.”
Martora
Marcovici Ecaterina descrie că acest comandant, pentru motivul că a
găsit-o pe martoră la comandamentul poliţiei, a
pălmuit-o şi a văzut
că bărbaţii evrei din ghetou au fost bătuţi de el. Cu
privire la activitatea grupei speciale, rezultă că anchetatorii au
fost jandarmi îmbrăcaţi în civil, că s-a auzit la îndepărtare [până departe]
vaietele victimelor şi când victimele au ieşit din camerele de
inchiziţie au fost sprijinite de două persoane atât de mult erau
zdrobite şi că multe persoane a doua zi au fost puse în vagon şi
deportate în această disperată stare la Auschwitz. Au fost
văzuţi mulţi scoşi pe targă după ce au fost
schingiuiţi de către grupa specială de anchetă. Era o
vedere specială masa de cărucioare de copii şi a mijloacelor de
transport al infirmilor cu care au fost transportaţi în ghetou. Comandanţii
ştiau că la Auschwitz copiii nu vor mai avea nevoie de
cărucioare...
Cu
privire la activitatea grupei speciale prezint câteva depoziţii de
martori:
Deutsch Margareta:
“Am fost dusă şi
la grupa specială de anchetă. Aici au lucrat jandarmi
îmbrăcaţi civili. Deşi le-am spus că soţul meu este în
Ucraina* de 2 ani, totuşi am fost crunt
bătută cu {bastoane
de} cauciuc. Socrul meu Deutsch
G. în vârstă de peste 70 de ani, a fost
bătut şi schingiuit atât de grav încât n-a mai putut să
stea în picioare.”
Felsner Samuil:
“În ghetou am fost anchetat
de către un anchetator jandarm îmbrăcat în civil, fiind întrebat unde
mi-am ascuns averea. În timpul anchetei am primit câteva lovituri cu pumnii,
apoi am fost ameninţat că dacă nu voi depune, voi fi bătut
la talpă. Acest mod era cunoscut de anchetator şi sunt cazuri când
oamenii au fost grav bătuţi şi după bătaie
transportaţi cu targa. Cunosc cazul lui Liendenthal. Ştiu că
unii s-au sinucis din cauza bătăilor."
Francovici Alexandru:
“La întoarcerea mea
acasă am găsit casa bombardată şi puţină
mobilă în anumite locuri. Soţia, copilul şi mama mea au fost
omorâte. Încă în timpul când ne aflam în ghetou, zilnic câte 20-30 de
oameni au fost chemaţi în camera separată unde au fost întrebaţi
să spună unde au ascuns averile, în special lucrurile de valoare. Şi
eu personal am fost chemat, însă nu m-am dus căci am intrat în lotul
al 4-lea la deportare deşi eram repartizat în lotul 5. M-am temut să
mă duc întrucât cei care veneau din camera de cercetări, erau
bătuţi, schingiuiţi. Unchiul meu, dr. Simon Aladar şi
soţia {lui}
s-au otrăvit în ghetou şi au murit din cauza mizeriilor şi a
fricii.”
Depoziţia martorului Gellér Mihai:
“Am stat liniştiţi
timp de 3 zile când am fost chemat printr-un curier de serviciu, un tânăr
evreu, la comandamentul lagărului, unde am fost luat în primire de 3
jandarmi din Kosice şi am fost supus la torturi şi schingiuiri
neumane, pentru a mărturisi locul unde mi-am ascuns obiectele de valoare.
Am fost dezbrăcat până la piele, legat la mâini şi la picioare,
bătut cu cravaşa de gumă de către unul din jandarmi, altul
dădea cu piciorul în mine iar al treilea s-a urcat pe piept şi
mă lovea cu pumnii. Mi-am pierdut
cunoştinţa sub efectul acestei torturi, iar apoi au aruncat apă
cu găleata ca să îmi revin. Asta s-a întâmplat în 3 rânduri,
fără să poată obţine nici o mărturisire. Am fost
dus apoi prin curtea ghetoului şi arătat lumii de acolo cu
următoarele vorbe:
«uitaţi-vă, acesta a fost Gellér Mihai.» A fost numai, pentru
că acuma este o zdreanţă. Învăţaţi de la el,
şi toţi cei care ascund adevărul şi nu-l vor mărturisi
unde şi-au ascuns lucrurile vor păţi ca dânsul.”
Au fost
bătuţi şi neevreii dacă s-a aflat că ascund valori
încredinţate de evrei, mai ales dacă respectivul a fost român. Astfel
a fost bătut martorul Câmpean Iosif pentru motivul că a reţinut
de la cumnatul său un covor persan şi 5.000 de pengő.
Deportarea
evreilor internaţi în ghetou s-a făcut în condiţiuni cât se
poate de brutale. Rezultă din depoziţia martorilor, că într-un
vagon au înghesuit câte odată 92 de persoane, în vagoane închise,
căldura mare, fără mâncare, fără apă,
făcându-şi necesităţile în acelaşi vagon.
Depoziţiile martorilor reîntorşi din deportare se termină în felul următor:
Dr. Goldberger Eduard:
“... Din 32 de persoane din familia mea, plus rudele mele, eu singur am
rămas în viaţă. Asupra celorlalţi nu ştiu nimic,
ceilalţi probabil toţi sunt morţi.”
Martorul Kovács Ştefan:
“Din cei 29 câţi am plecat din Cluj împreună cu cei
câţiva care au fost ridicaţi încă ulterior în număr total de
cca. 41, am rămas vreo 5 în viaţă.”
Martorul Francovici Alexandru:
“Soţia, copilul şi
mama mea au fost omorâţi”.
Primarul
dr. Vásárhelyi Ladislau, pe lângă executarea exclusivă a
măsurilor cu caracter general, a exercitat şi persecuţia
personală din motive de ură personală şi mai ales din
poftă de câştig. Astfel, din depoziţia martorei văduva dr.
Schreider Andrei rezultă:
Că a
persecutat această familie în Cluj cât şi la Budapesta din motivul
că nu a predat Cafeneaua şi Hotelul New-York în folosinţa unei
berării, în care a fost şi Vásárhelyi.
Că
drept consecinţă a acestei persecuţii Schreiber deşi nu
intra în dispoziţiunile legilor rasiale a fost nevoit să se
ascundă la Budapesta şi acolo a fost împuşcat de
nyilaşişti şi aruncat în Dunăre.
Este
semnificativ că acest acuzat, în luna mai a confiscat din casieria
comunităţii israelite suma de 400.000 de pengő fără decontare.
Că
la refugierea din Cluj a transportat cu camioane din depozitele primăriei
acele obiecte de valoare, foste proprietatea evreilor, care au fost depozitate
în locul de mai sus, în urma ordinului său.
Conform
depoziţiei martorului dr. Korozwald, numărul copiilor mici
internaţi în ghetou a fost circa 5.000. Conform ordonanţelor
guvernului fascist, aceşti copii nu au fost obligaţi la purterea
stelei galbene şi prin urmare şi nimicirea lor se datoreşte
excesului de zel în luarea măsurilor de cătrea acuzatul dr.
Vásárhelyi Ladislau.
Acuzatul
Vásárhelyi Ladislau în toate atribuţiunile sale în legătură cu
înfăţişarea ghetoului, strângerea evreilor şi internarea
lor în lagăr, tratamentul, condiţiunile sanitare, scutirea
persoanelor exceptate, a fost asistat de o comisiune aşa numită “comisiune de ghetou” compusă din
dr. Iosif Forgács, primnotarul judeţului, reprezentând subprefectul, Vitéz
Paksi Kiss Tiberiu, colonel de jandarmi, din partea legiunii de jandarmi
şi dr. Papp Géza, comisar de poliţie, din partea poliţiei de
stat.
În urma
acestor atribuţiuni, susnumiţii, pe lângă răspunderile lor
individuale, răspund pentru toate samavolniciile comise în cadrul
atribuţiunilor lor {şi} ca membrii ai comisiunii.
PAKSI KISS TIBERIU, comandantul
circumscripţiei de jandarmi Nr. IX, cu sediul în Cluj, a fost comandantul suprem al
tuturor organelor forţei publice din Ardealul de Nord, care operau în
ghetourile din acest teritoriu.
Precum
rezultă din raportul ofiţerului de legătură, vitéz Frenczi
Ladislau, locotenent-colonel de jandarmi, trimis de Ministerul de Interne de la
Budapesta, secţia 20, Paksi Kiss Tibor a dispus şi cu privire la
atribuţiunea locotenent-colonelului Péterffy Eugen din Oradea. Acest raport cu
privire la acuzatul Paksi Kiss Tiberiu, suna cum urmează:
“Cluj la 9 mai 1944”,
“Evenimentele acţiunii
de strângere a evreilor de pe teritoriul circumscripţiei nr. 19 le
raportez conform celor de mai jos:
1.
La Oradea, din cauza numărului prea
mare al evreilor, strângerea lor s-a făcut destul de greu. Numărul
poliţiştilor s-a dovedit insuficient, iar percheziţiile
domiciliare şi corporale nu au fost executate de specialişti şi
astfel s-a dat o largă posibilitate pentru ascunderea valorilor.
Datorită acestor împrejurări, la ordinul d-lui colonel Paksi Kiss
Tiberiu, direcţiunea întregii acţiuni la Oradea a fost preluată
de către locotenent-colonelul vitéz Péterffy Eugen, comandantul şcolii de
jandarmi.”
Asemenea,
reproducem un ordin din 13 mai 1944 al acuzatului, cu referire la alimentele
sechestrate de la evrei;
“După informaţiile
noastre, jidanii au expediat în ţară lame de ras de reclamă
otrăvite. Astfel se poate presupune că alimentele sechestrate de la
evrei în cursul acţiunii de curăţire, în special untură
şi făină, deasemenea sunt otrăvite. Pentru a preveni
nenorocirile care s-ar putea ivi din otrăviri ar fi de dorit ca alimentele
sechestrate de la evrei să fie destinate exclusiv pentru alimentarea evreilor
şi din acestea să nu se împartă nici unui creştin,
excepţie făcând untura, care în prealabil a trebuit să fie
supusă unei examinări.”
Astfel
acuzatul Paksi Kiss Tiberiu răspunde pentru schingiuirea miilor de oameni
nevinovaţi în toate ghetourile din Ardealul de Nord, pentru omorârea
şi jefuirea lor făcută din ordinul susnumitului.
ééé
Dr. VARGA LUDOVIC, fost avocat şi fost juristconsult al
municipiului Cluj, a fost numit din partea guvernului Sztójay ca prefect al municipiului Cluj, în luna
Aprilie 1944.
Această
numire se datoreşte unui trecut politic ca membru militant al Partidului
Imredist, membru activ al societăţii germano-maghiare şi o
atitudine şovinistă antidemocratică, antisovietică.
În
calitatea lui de prefect a avut cunoştinţă de toate măsurile
de strângere a evreilor, jefuirea şi schingiuirea lor. Deşi mandatar
al guvernului şi în această calitate păzitor şi
supraveghetor al legalităţii tuturor actelor administraţiei,
avea obligaţiunea legală de a împiedica săvârşirea sau
continuarea procedurilor ilegale, aceste samavolnicii nu le-a împiedicat ci,
după cum rezultă din atitudinea lui manifestată prin diferite
discursuri, le-a aprobat şi le-a sprijinit, inclusiv deportarea celor
18.000 de evrei din ghetoul din Cluj.
După
bombardamentul oraşului din 2 iunie 1944, în discursul rostit la
înmormântarea victimelor, a aţâţat populaţia împotriva
sovietelor, evreilor şi naţiunilor unite.
ééé
CSÁSZÁR SAMOILĂ, fost
administrator al Administraţiei Financiare a judeţului Cluj, a avut
un rol important în acţiunea samavolnică a administraţiei
maghiare, prin care a organizat jefuirea tuturor evreilor cu ocazia
înfiinţării ghetoului.
Acest
acuzat împreună cu Horvay Zoltán, respitent financiar (ofiţer guard
financiar), s-a ocupat cu cercetarea şi urmărirea averilor
evreieşti ascunse.
În acest
scop, Császár Samoilă a colaborat cu organele poliţiei la întocmirea tabloului [tabelului] acestor evrei care
urmau să fie în prealabil transportaţi şi anchetaţi la
detaşamentul special de schingiuire din ghetou. După cum rezultă
din depoziţia martorului dr. Nagy Francisc, acuzatul Császár Samoilă
a cercetat datele necesare în Casina Clujană, întrucât el nefiind
localnic, nu a cunoscut destul de bine împrejurările locale. Acelaşi
acuzat a cumpărat obiectele (bijuterii) făcute din “duble”; (ca inele,
brăţări, broşe, cercei), cu scopul de a le schimba cu
bijuteriile veritabile ale evreilor, întrucât acestea au fost administrate de
el.
Cu câteva zile înainte de intrarea trupelor aliate eliberatoare în Cluj, toate valorile mai importante le-a ridicat acuzatul dr. Császár Samoilă împreună cu generalul Beck şi le-au transportat cu vreo 3 camioane. Generalul Beck l-a ameninţat cu revolverul pe funcţionarul Buna constrângându-l astfel la eliberarea valorilor.
Precum rezultă din depoziţia martorilor Farkas Alexandru, Retkes Gavril şi alţii, acuzatul HORVAY ZOLTÁN a fost şeful grupului de anchetă care a colaborat cu agenţii de poliţie şi jandarmerie, schingiuitori din ghetou. {Deasemenea rezultă} că acest detaşament special a fost sub conducerea lui Horvay Zoltán, care a lucrat în ghetou cu anchetarea averilor evreieşti. Martorii nu cunosc numele gardiştilor care au fost concentraţi la Cluj din provincie pentru acest scop special, dar ştiu că aceştia au făcut anchetă şi inchiziţii pentru a constrânge pe cei care au ascuns valorile şi că au lucrat în colaborare cu jandarmeria şi poliţia.
Astfel că aceşti ambii acuzaţi
răspund pentru neomeniile săvârşite în timpul anchetei şi
pentru jaful organizat sub titlul aplicării măsurilor rasiale. (Horvay Zoltán a avut ultimul domiciliu
cunoscut în Budapesta – Fiume út nr.
6).
ééé
Dr. SZÉKELY IOSIF, fostul primar al comunei urbane Huedin
din judeţul Cluj, pe baza ordinului ilegal al subprefectului Szász
Francisc, la 3 mai 1944, a ordonat strângerea evreilor din orăşelul
Huedin.
Precum rezultă din depoziţia martorilor, această operaţiune a fost executată în mod neomenos de către organele poliţieneşti şi de către dr. Boldizsár Paul, fost consilier cu aprovizionarea oraşului Huedin.
Acest din urmă acuzat care nu a avut nici o legătură oficială cu strângerea şi internarea evreilor, totuşi a luat parte la această samavolnicie cu exces de zel şi este autorul celor mai multe brutalităţi. A umblat tot timpul cu biciul în mână şi a lovit tot timpul în oameni nevinovaţi, ordonând percheziţionarea tuturor persoanelor, inclusiv a copiilor sugaci şi de leagăn.
Din
partea poliţiei au executat aceste măsuri, în frunte cu şeful
poliţiei cu numele dr. Orosz Iosif, Menyhárt Francisc, ofiţer de
poliţie (rendőrfelügyelő), Szentkuti Andrei detectiv, Lakatos
Andrei ofiţer de poliţie, şi Ojtozi Alexiu, comisar de
poliţie.
Din
depoziţia martorilor Pocsay Alexandru, Irina Knok, Ambrus Ioan, Hunyadi
Ştefan, Knok Samuil, toţi domiciliaţi în Huedin, rezultă
că ofiţerii de poliţie au făcut ancheta atât la
populaţia evreiască cât şi la populaţia creştină
care a vrut să păstreze unele obiecte ca să le scape de jaful
organizat al hitleriştilor: astfel, poliţistul Orosz Iosif, a
bătut cu o bâtă până când bâta s-a frânt din cauza loviturilor
aplicate cu ea pe Pocsai Alexandru. Poliţistul Menyhárt Francisc a lovit
cu sabia testiculele aceluiaşi martor până când acesta a
leşinat. Acuzatul Boldizsar Paul, a avut o atitudine excesiv de
brutală. Evreicele au fost denumite de el “curve puturoase”, când martora Irina Knok a vrut să se urce
în camionul cu care a fost transportată mama ei, acuzatul a împins-o cu
următoarele cuvinte: “Cară-te
de aici tu curvă puturoasă de jidancă, că de nu îţi
dau un picior în cur de ai să devii floare.” Aceiaşi martoră
povesteşte cum au plâns copii mici la examinările interne ordonate de
acest călău.
Soţia
lui Ambrus Ioan a fost cercetată, din ordinul şefului de
poliţie, de către detectivul Szentkuti Andrei, cu scopul de a
găsi obiectele date în păstrare de deportata Hussbeker Clara.
Această femeie a fost atât de crunt schingiuită încât şi-a
pierdut minţile din cauza chinurile suferite. La fel a procedat
faţă de Hunyadi Ştefan fostul şef de gară din Huedin,
care după o bătaie şi schingiuire la poliţie, a fost internat
în lagăr de concentrare.
Din
depoziţia martorului László Francisc, care a fost funcţionar la
Poliţia Regală Maghiară, rezultă că toate obiectele de
valoare şi lucrurile jefuite de la evrei le-au împărţit
acuzaţii Orosz Iosif, Menyhárt Francisc împreună cu Lakatos Andrei,
casierul poliţiei şi le-au expediat la Budapesta pentru scopurile
lor.
Acuzaţii BOLDIZSÁR PAUL, MENYHÁRT
FRANCISC, OROSZ IOSIF şi SZENTKUTI ANDREI, după transportarea evreilor în ghetoul de la
Cluj, în fiecare dimineaţă s-au prezentat la comandantul ghetoului
şi au început anchetarea evreilor din Huedin la detaşamentul special
de schingiuire de la ghetoul din Cluj. După fiecare anchetă evreii au
fost scoşi cu targa în stare de inconştienţă, din camera de
schingiuire. Una dintre victimele schingiuirii cu numele de Fischer Margareta,
relatează astfel procedeul schingiuirilor:
“Când a intrat sora mea în birou, Boldizsar Paul a întâmpinat-o cu o întrebare: «Mă cunoşti dumneata? » Sora mea a răspuns în mod natural cu «Da». La aceasta, Boldizsár a răspuns râzând: «Da de unde, nu mă cunoşti, tu curvă de jidancă, ai să mă cunoşti abia de acum înainte» şi a întrebat-o unde şi-a ascuns obiectele de valoare, la care sora mea a răspuns că nu le-a ascuns nicăieri. La aceasta Boldizsár i-a dat 2 palme din care cauză 2 dinţi din faţă i-au căzut. Atunci a luat o listă şi de acolo a început să citească inventarul obiectelor predate locuitorului Iliosvay Carol, din Huedin, după aceea, fără să aştepte vreun răspuns, a prins-o de păr, a trântit-o la pământ călcând-o cu picioarele. Sora mea, de durere, a început să se vaiete când Boldizsár a dat ordin să-şi dezbrace ciorapii cu care i-a astupat gura, iar picioarele goale le-a bătut cu {bâta de} cauciuc. Atunci, sora mea şi-a pierdut cunoştinţa, iar după ce şi-a revenit, la ordinul lui Boldizsár i-au aşezat creioane între degete şi i-au strâns mâinile astfel că în urma chinurilor a căzut leşinată. Când şi-a revenit a fost deja în baracă. Sora mea a fost ameninţată de Boldizsár că va mai continua cercetările peste câteva zile, dar n-a venit rândul ei, pentru că între timp a fost deportată.”
Dr. SZÉKELY IOSIF, primarul oraşului Huedin, expert în materie de administraţie publică, a fost conştient de ilegalitatea ordinelor şi cu toate acestea le-a emis şi a stăruit în executarea lor. Acest acuzat trebuie să ştie că executarea ordinelor contrare bunelor moravuri trebuiesc oprite.
Dr. SZÁSZ FRANCISC, subprefectul judeţului Cluj, luând parte la conferinţele administrative ţinute de Endre László la Satu-Mare şi Târgu-Mureş, şi-a însuşit şi el toate sugestiile primite ordonând executarea tuturor măsurilor de strângerea şi concentrarea evreilor în ghetou cu scopul ştiut de exterminare.
Acuzatul dr. Szász Francisc a fost unul dintre conducătorii societăţii germano-maghiare, un aprig susţinător al victoriei finale şi al prieteniei de arme cu Germania hitleristă.
Întrucât susnumitul în ziua de 2 iunie 1944 a murit, acuza o susţinem în conformitatea cu dispoziţiunile art. /.../ din legea 312/1945.
INCZEDI
IOKSMAN EDMUND, domiciliat în Cluj, a fost
prefectul municipiului şi judeţului Cluj, începând din primele
zile ale regimului maghiar din anul 1940. La venirea regimului Sztójay a renunţat la postul de prefect al
oraşului, însă a menţinut postul său de prefect al
judeţului. În consecinţă s-a identificat cu politica guvernului
de bandiţi şi ucigaşi şi servitori ai hitleriştilor.
Precum
rezultă din depoziţia martorului dr. Vásárhelyi Ioan, episcopul
reformat din Cluj, capii bisericilor creştine din Cluj, aflând de
măsurile de internare în ghetou, au făcut o intervenţie la
acuzatul Inczedi Ioksman. Susnumitul a declarat că dispoziţiunile
guvernamentale în această materie au fost date primarilor şi
subprefecţilor şi astfel, dânsul nu este [a fost] în stare de a putea dispune. Totuşi a convocat o
consfătuire în care au fost prezenţi cei {şi}cei trei episcopi: acuzaţii Inczedi
– prefect al judeţului, Varga – prefect al municipiului, Szász Francisc –
subprefect şi Vásárhelyi primarul municipiului. La acestă
conferinţă, episcopii bisericilor din Cluj au prezentat un protest
istoric împotriva măsurilor luate calificându-le neomenoase şi
păgubitoare intereselor poporului şi, în acelaşi timp, au cerut
ca acest protest să fie înaintat guvernului şi toate dispoziţiunile
suspendate. Toate aceste intervenţii au rămas fără nici un
rezultat.
Acuzatul
Inczedi Ioksman Ödön, în calitate de prefect, deci mandatarul guvernului pentru
judeţul Cluj, din [prin]
această intervenţie a fost sesizat în mod oficial de
săvârşirea nelegiuirilor. Din constatarea sentinţei Tribunalului
Poporului de la Budapesta, cu nr. N.B.X. 4419/1945, dată în ziua de 7
ianuarie 1946 în procesul inculpaţilor dr. Endre László şi Jaross Andor, rezultă că toate
aceste samavolnicii nu erau bazate nici chiar pe un ordin formal ministerial, ci
erau rezultatul unor samavolnicii lipsite de orice formă legală.
Că
în conformitate cu normele administrative atunci în vigoare, prefectul, în
cadrul exercitării atribuţiunilor sale de a decreta în cazuri de
urgenţă, avea dreptul şi chiar datoria de a observa ilegalitatea
actelor săvârşite şi {de a} suspenda măsurile ilegale, precum
şi {de} a aplica
sancţiuni faţă de funcţionarii vinovaţi.
Din cele
relatate mai sus, în legătură cu strângerea evreilor din oraşul
Huedin, cu jefuirea şi schingiuirea lor pe teritoriul imperiului de
activitate al acuzatului, {reiese că} susnumitul nu a luat nici o
dispoziţie de suspendare a măsurilor ilegale şi nu {a} pedepsit
nici un funcţionar. De aici rezultă fără posibilitate de
dezminţire răspunderea acuzatului.
Dacă
acuzatul nu s-ar fi solidarizat cu aceste acte odioase, putea să scape de
răspundere prin demisie. Nimeni nu l-ar fi putut împiedica pe un om
conştient de acest gest de desolidarizare.
Acuzatul,
în tot timpul funcţiunii sale de prefect, a avut şi calitatea de comisar
guvernamental de mobilizare pentru întregul teritoriu {din Nordul} Ardealului.
Sub timpul comisariatului lui s-au făcut mobilizările (concentrări – nn) pentru faimoasele
detaşamente ale morţii în Ucraina, atât pe teritoriul municipiului
cât şi pentru judeţul Cluj şi pe întreg Nordul Ardealului.
Aceste chemări (concentrări
– nn) sunt de notorietate publică şi nu este necesar să fie
dovedite; ele aveau un carecter de persecuţie individuală, oamenii
fiind selecţionaţi pe baza recomandărilor diferitelor
organizaţiuni extremiste, cum a fost Societatea Baross, Organizaţia
Imrédy, Szálasy, etc. Scopul
chemărilor a fost îndepărtarea din viaţa publică şi
economică a unor elemente de evrei
sau români indezirabili. Scurt: scopul a fost exterminarea lor. De asemenea
este de notorietate publică că, dintre aceşti oameni
chemaţi, 90% au pierit, nu pentru riscul războiului, ci pentru [din] cauza tratamentului special
tinzând la exterminarea lor.
Acuzatul
poartă răspunderea acestei acţiuni criminale.
Din
depoziţia martorilor ascultaţi, rezultă că acuzatul a fost
prefect în timpul funcţionării faimosului lagăr de schingiuire
al elementelor antifasciste din Someşeni, unde, între mulţi alţi
luptători ai democraţiei, a fost schingiuit şi omorât Józsa
Béla, martirul luptei muncitorilor pentru libertate din Ardeal. {Rezultă de asemenea} că s-au făcut intervenţii
la acuzat pentru sistarea acestor execuţii, dar fără nici un
rezultat.
Susnumitul
{acuzat} a fost membru al societăţii germano-maghiare, şi a luat
parte la unele şedinţe ale acestei societăţi, care a
propagat alianţa militară germano-maghiară, antisemitismul
şi victoria finală a Germaniei hitleriste.
ééé
Soarta
evreilor deportaţi în lagărele de nimicire din {Birkenau-} Auschwitz, şi în alte lagăre este de notorietate publică.
Azi se ştie că 90% din cei deportaţi nu s-au întorsŕ. Nu s-a reîntors nici un copil.[†]
Munca de
exterminare rapidă a fost efectuată în lagărul nimicirii prin
selecţionare. Cei găsiţi tineri şi apţi pentru
muncă au fost trecuţi la dreapta, iar copiii, bătrânii, bolnavii
şi aceia care au avut o înfăţişase slabă, precum
şi mamele care nu s-au despărţit de copiii mici au fost
trecuţi în stânga. Cei trecuţi în dreapta au fost dezbrăcaţi
în pielea goală, trecuţi prin etuvă în scop de dezinfectare,
îmbrăcaţi în uniforme de ocnaşi, şi trimişi în
diferite lagăre de muncă.
Cealaltă
categorie a fost trimisă la stânga. Ei au fost înghesuiţi în camere
amenajate pentru exterminare cu gaze. Au fost omorâţi cu gaze, iar
cadavrele lor incinerate în crematoriile din Birkenau-Auschwitz.
Această
operaţiune de selecţionare a celor slabi a mai continuat şi cu
oamenii din lagărele de muncă pe măsură în care au sosit
alte transporturi şi aveau nevoie de locuri.
Acuzatul KAPESIUS N., originar din Sighişoara, farmacist,
având profesiunea de propagandist
(distribuitor – nn) de medicamente al firmei I.G. Farbenindustrie, a fost bine
cunoscut în tot Ardealul.
Susnumitul
s-a înrolat în forţele SS şi, în uniforma de medic-căpitan SS, a primit (a făcut parte în
primăvara şi vara lui 1944, din grupul de ofiţeri SS care, pe
rampa morţii de la Birkenau, i-au selecţionat pe cei destinaţi
camerelor de gazare din rândurile de – nn) transporturi de zeci de mii de evrei
din Ardealul de Nord. El a ordonat prin soldaţii SS evacuarea vagoanelor
în aşa fel că deportaţii au fost obligaţi să-şi
lase toate obiectele în vagon. Apoi au fost grupaţi în 2 coloane, într-una
bărbaţii, în cealaltă femeile şi copii {bolnavii şi invalizii}. După aceasta a început
operaţiunea selecţionării {propriu-zise}.
Din depoziţia martorilor audiaţi rezultă că dr. Kapesius personal a executat această
operaţiune, trimiţând printr-un semn al degetului mii şi mii de
oameni la nimicire.
Mare este
păcatul acestui acuzat.
Legile noastre nu cunosc o pedeapsă care ar putea să fie adecvată crimelor săvârşite de el.
ééé
În ziua
de 17 mai 1944, ghetoul a fost deja infiinţat. Împrejurările crâncene
de concentrare, jaful, schingiuirile evreilor erau deja lucruri cunoscute în
faţa întregii populaţii a oraşului. Opinia publică a arătat
semne de revoltă împotriva acestor barbarii. În această
atmosferă, conducătorii politicii fasciste au găsit necesar
administrarea unei doze de contrapropagandă {ca} nu cumva, printr-o acţiune
firească, poporul să elibereze pe cei persecutaţi sau să vină
în ajutorul lor.
Pentru
acest scop, acuzatul Botos Ioan, politician fascist, secretarul Partidului
Ardelean – organizaţia Cluj, scrie un reportaj cu caracter
senzaţional, cu titlul: “Am fost
afară la ghetou; subtitlul: Cum trăiesc jidanii în domiciliul
forţat din Cluj. O scurtă vizită în fabrica de
cărămizi, unde oamenii joacă foot-bal şi römi, dar nimeni
nu vrea să lucreze.”
Prezint
în extras unele părţi din acest reportaj care este anexat, în
întregime, la dosar:
“Eu sunt ca şi
majoritatea zdrobitoare a ungurilor clujeni. Nu am avut cu ei nici o
legătură mai apropiată. Aceasta şi-au cauzat-o ei, atunci
când, pe la 1920, în mod voluntar s-au rupt din corpul chinuit al maghiarimii.
Faţă de ei, ungurii clujeni, timp de două decenii s-au purtat
aşa cum se poartă de obicei faţă de străini.”
“Totuşi m-am dus în
ghetou, căci aşa am simţit că a fost destul din acea
exagerare care bântuie în jurul nostru, este clar, şi a fost destul cu
sentimentalismul adevărat şi mascat, a fost destul cu bârfeala
fără răspundere şi dăunătoare…”
“Imediat pot să
liniştesc pe toţi agitaţii. În tabăra evreiască nici
un om nu a îngheţat, nimeni nu s-a sinucis, şi faţă de
autoritatea de fier a poliţistului ungur, nimeni nu şi-a ridicat nici
măcar un deget. În lagărul (ghetoul – nn) evreiesc nu este nici un
bolnav molipsitor, în schimb, 26 de medici păzesc sănătatea
locuitorilor lagărului…”
“Situaţia sanitară
a lagărului este corespunzătoare, posibilităţile de
curăţire erau puse la dispoziţie. Un semn vizibil este imensa
lenjerie spălată care flutură în aerul primăverii.”
“Printre clujeni sunt
puţini jidani cu caftane şi cu perciuni. Dimpotrivă, printre ei
pot să fie sute care, de vechi generaţii, s-au rupt de Tarnopol, de
Varşovia, însă instinctul strămoşesc totuşi ţâşneşte
din ei când cad asupra lor timpuri vitrege. Nu există nici o deosebire
deja în ce priveşte comportarea între jidanii din Galiţia şi cei
din Cluj…”
“Rezemaţi de stâlpii
sârmei, cete mai mici sau mai mari vorbeau împreunându-şi capetele.
Aceasta este Galiţia tipică. Aşa îi cunosc bărbaţii
care au fost pe fronturi în oraşele ţării răsăritene.”
“După ce cazarea s-a
întâmplat în aşa fel încât familiile şi rudele să fie
împreună, câte una din astfel de grupe aduce deodată mâncarea în
găleţi şi vedre de apă, pe urmă este împărţită
în barăci între ei. Fiecare îşi primeşte porţia
completă, deci nimeni nu rabdă {de}
foame şi nimeni nu duce lipsă. Acum sunt aprovizionaţi din
belşug şi cu conserve, căci fiecare persoană a putut
să aducă în tabără un pachet de 50 kg. şi, afară
de acestea, alimente pentru mai multe zile. Inspectarea bagajelor de către
comandantul lagărului a fost făcută îngăduitor, astfel
încât mulţi şi-au adus bagaje de 100, mai mult, chiar 150 kg…”
“Şi în timpuri bune au
jucat cărţi, acum o dată pot să tot joace cărţi
până se satură.”
“Ei au căptuşit
(şoproanele – nn) de uscat ţigle cu cearşafuri şi cuverturi
de pat. Din depărtare tabăra seamănă cu o haină
răscusută cu o mie de petece. Lângă cort însă, viaţa
îşi continuă liniştit cursul. Fiecare îşi continuă
liniştit distracţia şi munca sa dacă vrea să
muncească. Sfatul {Evreiesc}
a înfiinţat şi un birou tehnic în care iau loc ingineri cu renume,
însă am auzit
că degeaba pregătesc cele mai frumoase planuri, nu ştiau că
{le} vine rândul la executarea lor. E bine pentru ei.
Oricum acesta e acel spirit de ghetou. Dar acesta e al lor, cu acesta
autorităţile maghiare n-au
nici în clin nici în mânecă. Primarul municipiului, într-adevăr, le-a
satisfăcut orice pretenţie raţională; ar trebui să fie
treaba lor.”
Acuzatul,
precum rezultă din unele pasaje subliniate chiar în articol, a ştiut
soarta celor concentraţi în lagăr; un secretar al unui patid Ardelean
să nu fi auzit ce s-a discutat în atâtea conferinţe începând din luna
aprilie, şi totuşi termină articolul cu următoarea
frază:
“Au ajuns exact acolo de unde au pornit în ghetoul format de ei,
după sufletul lor, în care viaţa nu este comodă dar nici nu este
rea. În orice caz ea e cu mult mai bună decât viaţa ungurilor
bombardaţi şi a honvédului (soldatului – nn) care luptă pe front
şi care pe lângă lipsa de confort îşi riscă şi
viaţa în acea luptă care nu {e}
numai pentru noi, dar
din cauza lor se desfăşoară.”
Adică,
faptul că 18.000 de oameni între care şi copii sugaci sunt
cazaţi fără acoperiş, în aer liber, că sunt scuipaţi,
bătuţi, schingiuiţi zilnic, că au fost jefuiţi,
umiliţi fără nici o vină personală, înseamnă o
situaţie de invidiat. Că ei nu merită nici o milă, nici o
compătimire din partea populaţiei, pentru că în ultima
analiză ei sunt cauza tuturor nenorocirilor, ei sunt cauza
războiului.
O
acrobaţie de propagandă fascistă care ar fi putut să fie
invidiată şi de Göbbels, şi dacă mai luăm în
considerare destăinuirile făcute de acuzat la interogatoriu,
după care el a făcut acest reportaj cu un scop politic, din cauză
că oamenii de stânga exagerau pătimirile evreilor din ghetou, putem
trage concluzia că acuzatul, continuând linia politică a partidului
al cărui secretar a fost, a realizat într-un mod diabolic scopurile
politice ale hitlerismului.
ééé
Învinuita
Újvári Irina, născută Varga, cu domiciliul în Cluj, str. 6 Martie nr.
3, a fost una dintre nenumăraţii complici ai asasinilor poporului
evreu, asasini care, în primăvara anului 1944, au procedat la adunarea în
masă a evreilor, la internarea lor în ghetouri şi apoi deportarea lor
în diferite lagăre din Germania, pentru exterminare. Această
complicitate a diferitelor elemente fasciste din populaţia civilă, cu
autorităţile horthyste care procedau la internarea evreilor, a fost
absolut necesară şi foarte preţioasă în acelaşi timp,
pentru că majoritatea covârşitoare a evreilor să poată fi
prinsă şi internată, căci fără această
colaborare de complicitate mulţi s-ar fi ascuns şi ar fi putut să-şi
salveze viaţa.
Astfel,
în luna mai 1944, în timp ce evreii din oraşul Cluj erau în curs de
internare în ghetou, soţii Körösi Zoltán şi Stössel Ernest, venind în
concediu dintr-un detaşament de muncă {forţată} în Prundul Bârgăului, au aflat că soţiile lor sunt deja internate
în ghetoul din Cluj; aceştia, cu ajutorul unui ofiţer german de la
ghetou, căruia i-au plătit o importantă sumă de bani, au reuşit
să-şi scoată soţiile împreună cu încă o femeie,
anume Herschcovici Roza şi să le aducă la muncă lângă
biserica evreiască neologă din str. Horea; de la biserica
evreiască neologă, cele trei femei au mers în casa lui Herschcovici
din str. Horea nr. 34 cu planul de a nu se mai reîntoarce în ghetou, de a se
refugia în România, aşa cum au hotărât cu o zi mai înainte.
Planul
lor a fost însă zădărnicit de învinuita Újvári Irina, care le-a
văzut când au intrat în casa lui
Herschcovici prin uşa prăvăliei sale ce se afla în str. Horea
peste drum de casa unde au intrat cele
3 femei plecate din ghetou. Imediat ce învinuita a observat intrarea femeilor
în casa lui Herschcovici, după cum arată martorul ocular, profesor
Gheorghe Albon, aceasta s-a retras în fundul prăvăliei unde avea
telefon şi a telefonat poliţiei cele observate de dânsa. Acelaşi
martor, stând de vorbă cu agentul poliţiei, a declarat că a fost
trimis, pe baza unui denunţ telefonic.
Rezultatul
a fost că la foarte scurtă vreme s-a şi prezentat la casa lui
Herschcovici un agent de la poliţie care, cu certitudinea omului bine
informat, cunoscând şi numele femeilor, le-a ridicat pe toate trei
şi, împreună cu soţii Körösi şi Stössel, le-au dus la
poliţie, unde soţia lui Stössel a fost lovită.
La
poliţie cei doi soţi, Stössel şi Körösi au fost eliberaţi
căci făceau parte dintr-un detaşament de muncă {forţată}, iar femeile au fost retrimise din nou în
ghetou de unde n-au mai putut scăpa, astfel că toate au fost
deportate în Germania, de unde nu s-au mai reîntors.
Starea de
fapt, aşa cum este conturată mai sus, rezultă în mod
neîndoielnic din depoziţiile martorilor Gheorghe Albon, Körösi Zoltan,
Stössel Ernest, Pakai Iosif, Binder Martin, soţia lui Lazăr Gaspar,
născută Pakai Elisabeta şi Bercovici Jeni.
Prin
urmare, din cele de mai sus se constată, cu certitudine, rolul de
denunţătoare al învinuitei, fără de a cărei activitate
cele trei femei evreice şi-ar {fi} putut salva viaţa.
ééé
Învinuita ENYEDI IRMA, cu domiciliul în Cluj str. Árpád nr. 11,
a avut acelaşi rol de denunţătoare, ca şi Újváry Irina.
La
moşia Aszúpatak din apropierea oraşului Cluj, pe care o deţinea
în arendă locuitorul Bonyhai Ştefan împreună cu fraţii
evrei Solomon Ernest şi Solomon Arpad, cu mult înaintea internării
evreilor în ghetou, întâmplată în luna mai 1944, s-au stabilit familiile
celor 2 fraţi evrei, locuind în încăperile conacului moşiei; pe
lângă membrii familiei fraţilor Solomon au mai venit să
locuiască la moşia arătată mai sus şi nişte rude
ale acestor fraţi, astfel că, în total, locuia acolo un număr de
11 persoane.
Aceste 11
persoane, cu bunăvoinţa unor anumiţi funcţionari ai
poliţiei din Cluj, după cum rezultă din depoziţia
martorului Millich Iosif, au reuşit să scape de internarea în ghetou,
internare începută în ziua de 3 mai 1944, şi ar fi reuşit
să se salveze definitiv, dacă n-ar fi intervenit activitatea
criminală a învinuitei Enyedi Irma.
Bonyhai
Ştefan, asociatul fraţilor Solomon nu locuiau la moşia Aszúpatak
şi nu mergea pe acolo decât foarte rar, însă din cauza
bombardamentului ce s-a efectuat asupra oraşului Cluj în ziua de 2 iunie
1944, Bonyhay Ştefan împreună cu mama sa au hotărât să se
mute şi ei la moşie.
În urma
hotărâri luate, familia Bonyhai, însoţită de învinuita Enyedi
Irma, o rudă a lor, au şi plecat la moşie însă în ziua de 2
iunie 1944; în acel timp, Bonyhai Ştefan era concentrat în calitate de
sublocotenent la serviciul de aprovizionare al armatei maghiare din Cluj, iar
fraţii Solomon Arpad şi Ernest se găseau concentraţi la un
detaşament de muncă {forţată}, care în acel timp lucra în gara Oradea.
Sosind la
moşie, membrii familiei Bonyhai, prin Bonyhai Ştefan, au pus în
vedere familiei fraţilor Solomon, ca toţi evreii care se găsesc
acolo să plece imediat unde vor şti ei, ameninţând pe
soţiile fraţilor Solomon că dacă nu pleacă, el va
aranja lucrurile în aşa fel, încât va fi rău de ei.
Într-adevăr,
Bonyhai Ştefan şi Bonyhai Alexandru împreună cu invinuita Enyedi
Irma au pus la cale denunţarea celor 11 evrei de la moşie către
poliţia oraşului Cluj; în urma acestei hotărâri, în ziua de 4
iunie 1944, pe la orele 14, învinuita Enyedi Irma a plecat la Cluj şi, în
aceeaşi zi, în urma denunţului făcut, pe la orele 18, a şi
sosit un camion la moşie, însoţit de 3 poliţişti care mai
întâi l-au căutat pe Bonyhai
Ştefan şi după o scurtă convorbire cu acesta, la
indicaţiile sale, s-au îndreptat spre încăperile locuite de cei 11
evrei pe care i-au ridicat şi după ce i-au îmbarcat în camion au plecat
la poliţie.
A doua zi
la poliţie, evreii au fost maltrataţi şi în special soţia
lui Solomon Arpad a fost grav bătută de către agenţii de
poliţie Szatmári şi Gombos, pentru a spune unde au ascuns bijuteriile
familiei; cu ocazia acestor cercetări, învinuita Enyedi Irma a fost
văzută de către soţia lui Solomon Arpad căutând la
poliţie pe Szatmáry.
Încă
în zilele de 6 sau 7 iunie 1944, cei 11 evrei ridicaţi de la Aszúpatak au
fost îmbarcaţi în tren împreună cu alţi evrei şi
deportaţi în lagărele de la Auschwitz de unde nici unul nu s-a mai
reîntors.
Cele de
mai sus rezultă în mod neîndoios din recunoaşterea învinuitei
coroborată cu depoziţiile martorilor Bonyhai Ella, Solomon Ernest,
Neulander Emanoil, Millich Iosif, Solomon Arpad, Tessler Estera şi
alţii.
În
consecinţă, învinuita, prin activitatea sa criminală de
denunţătoare, a cauzat maltratarea şi moartea a 11 persoane
pentru care faptă trebuie să răspundă în faţa
justiţiei.
Când s-a
început internarea evreilor din Cluj în ghetou, mulţi din ei, dându-şi
seama de calvarul ce li se pregătea odată cu punerea în aplicare al
acelei măsuri au căutat să scape, uzând de toate mijloacele ce
le puteau sta le îndemână. O parte din acei ce au reuşit a se salva
s-au folosit de omenia unor cunoscuţi, care i-au adăpostit, i-au
tăinuit, i-au hrănit, şi i-au ocrotit cum au putut şi cât
au putut. Dacă ei n-au reuşit să scape până la urmă,
nenorocirea lor s-a datorat unor oameni fără suflet, înveninaţi
de doctrinele urii, ce [le] întunecase
minţile şi {le} pervertise
sufletele.
Printre
evreii care rămăseseră de la început {ne}internaţi
în ghetou au fost şi cei aparţinând familiei Schwartz şi
Schönhaus, compusă din bărbaţii Schwartz Alexandru şi
Schönhaus Maximilian, soţia primului, Hermina şi fiica lor Marian,
soţia celui de-al doilea. Când s-a produs internarea, Hermina Schwartz se
găsea în spital fiind bolnavă, iar toţi ceilalţi au fost
lăsaţi în locuinţa lor din str. Iaşilor nr. 27,
datorită bunăvoinţei medicului poliţiei dr. Conzwald
Tiberiu şi a şefului Biroului “Controlul
Străinilor” din poliţia oraşului, dr. Ernest Borkai, care i-au ocrotit şi
ţinut la curent cu tot ceea ce era în interesul lor.
Excepţia
ce se făcea cu cele 2 familii a revoltat însă pe individul Horak
Wilhelm, care nu avea personal nici un motiv ce l-ar fi putut face să
dorească ca acei evrei, care locuiau peste drum de el, să
împărtăşească trista soartă a coreligionarilor săi [lor]. Hotărât să
curme o situaţie ce îl supăra, Horak i-a denunţat poliţiei
în scris şi fiindcă denunţul său, intrat tocmai în mâinile
unuia dintre protectori, Borkay, nu a avut nici o urmare, a mai trimis unul, {apoi altele}, până ce a ajuns la 6 în timp de numai 3 săptămâni,
după cum declară martorul Maximilian Schönhaus.
Văzând că în felul acesta nu reuşeşte să-şi satisfacă dorinţa şi ştiind şi pentru ce nu reuşeşte, căci între timp aflase, spionând, de ce denunţurile sale rămân fără succes, acuzatul a aşteptat un prilej nimerit ca să-şi poată satisface pornirile sale. Curând prilejul s-a şi ivit:
În dimineaţa zilei de 25 mai, o maşina însoţită de un reprezentant al poliţiei secrete germane, de 2 funcţionari şi doi poliţişti în uniformă, s-a oprit lângă spitalul evreiesc aflat lângă locuinţa acuzatului şi a celor două familii, spre a ridica pacienţii evrei a căror sănătate se îmbunătăţise, şi urmau să fie internaţi în ghetou. Ştiind din ziua precedentă, aşa cum a recunoscut la interogatoriu, că a doua zi va veni acea maşină, până la ivirea ei a stat mereu la geam, nerăbdător, după cum declară Alexandru Schwartz. Mai departe reproducem declaraţia martorei Sussana Deutsch:
“În timp ce maşina noastră stătea în stradă a venit
învinuitul şi a spus acelor membri ai gestapoului care
rămăseseră la maşină, că: «în str. Iaşi la nr. 27 se mai găsesc
încă neridicate 2 familii evreieşti». Atunci maşina noastră cu membrii însoţitori ai
Gestapoului a plecat imediat la locul
indicat de învinuit şi au ridicat acele familii evereieşti
internându-le în ghetou împreună cu familia noastră.”
Când se
făcea îmbarcare în maşină, acuzatul, care purta atunci după
cum declară martora Deutsch Zitta, uniforma conducătorilor (responsabililor – nn) de stradă pentru
apărarea pasivă, calitatea ce deţinea, şi-a manifestat
bucuria strigând:
“Ei jidanilor, ce aţi
crezut că scăpaţi fiind protejaţi de poliţie? Ori ce protecţie
aţi fi avut, tot nu puteaţi scăpa!” (declaraţia {lui} Alexandru Schwartz).
Urmarea
internării a fost că, în afară de suferinţele pricinuite
celor ridicaţi, a dus la nimicirea existenţei lui Hermina Schwartz
şi Marian Schönhaus, care trimise din ghetou în Germania, şi-au
găsit sfârşitul într-un crematoriu. Dacă acuzatul nu i-ar fi
denunţat însoţitorilor maşinii, cu care am fost duşi {în ghetou}, printre care se găsea reprezentantul poliţiei secrete germane,
ei ar fi rămas la locuinţele lor, căci după cum
declară martora Deutsch Susana:
“Gestapoul făcea atunci
ultimele ridicări de evrei care rămăseseră în Cluj. Iar în
noaptea următoare –
arată Alexandru Schwartz – eram
pregătiţi să trecem frontiera în România.”
Aşa fiind, Wilhelm Horak poate fi considerat asasinul celor 2 femei.
Faptele, astfel cum au fost expuse, se dovedesc cu (susţin – nn) depoziţiile martorilor Sebestyén Rozalia, Şebetyén Andrei, Deutsch Suzana, Deutsch Zitta, Maximilian Schönhaus şi Alexandru Schwartz şi, în parte, cu declaraţia acuzatului, care după ce a revenit asupra unor afirmaţii ale sale a precizat că:
“Eu într-adevăr m-am
dus la casa familiei Schönhaus împreună cu un ofiţer de poliţie
atunci când au fost ridicaţi.”
Din toate
acele declaraţii rezultând împotriva lui Wilhelm Horak dovezi grave de
vinovăţie, urmează ca el să fie trimis în judecată.
ééé
Pentru a
scăpa de internare în acelaşi ghetou, Olga Tenner, care, la
înfiinţarea lui era logodită cu Istvanovics Dezideriu, persoană
creştină, a căutat să profite de împrejurarea că nu
era cunoscută ca evreică şi dacă ea, după ce
scăpase în primele zile, s-a mutat din locuinţa sa, aflată pe
str. János Zsigmond nr. 30, în
casa din str. Bariţiu nr. 30, unde s-a înregistrat cu numele patronimic al
logodnicului ei, ca în felul acesta să i se piardă orice urmă.
În ziua
de 27 iunie, deci, după aproape 2 luni*
de la lichidarea ghetoului, Olga Tenner a ieşit în oraş
cumpărând bilet de autobuz cu hotărârea de a părăsi
oraşul spre a se aşeza la ţară, căutând prin aceasta
un nou refugiu pe care îl considera şi mai sigur. Spre nenorocul ei, când
se îndrepta spre casă, a fost văzută de Elena Báthori, care locuia pe str. János Zsigmond,
peste drum de casa în care locuise ea. Elena Báthori, care o cunoştea, văzând
că nu este încă internată, s-a hotărât să o
denunţe cu toate că nici un motiv de ordin subiectiv nu o putea face
să ia o atare atitudine josnică. Pornind în urma ei, acuzata s-a
adresat unui poliţist ce i-a ieşit în cale şi cu acel poliţist
s-a prezentat la proprietăreasa imobilului unde avea locuinţa,
întrebând de Olga Tenner. Portăreasa Ana Farkas, necunoscând
adevăratul nume al locatarei căutate, a răspuns că acolo
locuieşte Olga Istvanovics iar nu Olga Tenner. Derutat, poliţistul a
coborât în stradă – unde acuzata aştepta dornică să afle
rezultatul acţiunii sale – şi i-a spus că persoana
căutată nu stă acolo. Auzind de la poliţist numele sub care
se ascundea Olga Tanner, denunţătoarea i-a afirmat că aceea este
persoana căutată şi atunci poliţistul s-a urcat la
apartamentul ei, a ridicat-o şi a condus-o la poliţie. Când victima a
dat de denunţătoare, a întrebat-o dacă este fericită,
pentru răul ce i l-a pricinuit, acuzata i-a răspunc cu cinism: “Da,
dacă au plecat jidanii, să plece toţi.” Ceva mai mult, acuzata
s-a oferit să{-l} însoţească
pe poliţist la poliţie, căutând prin aceasta să-i ia orice
posibilitate de a scăpa.
Urmarea
faptei săvârşite de Elena Báthory a fost că Olga Tenner s-a văzut trecută prin
închisoare, printr-un lagăr, apoi pe la Budapesta, iarăşi în
închisoare, din nou în lagăr lângă Budapesta şi de acolo
dusă în Germania, unde a stat internată la Dachau şi în faimosul
Bergen-Belsen, de unde, după nesfârşite suferinţe, a reuşit
să se întoarcă acasă, abia în ianuarie 1946, scăpând în
chip miraculos de la moarte. În lipsă şi casa i-a fost
devastată, aşa că a rămas sărăcită, numai cu
viaţa.
Rolul
{Elenei Bathory} a fost determinant în pricinuirea tuturor nenorocirilor ce
s-au abătut asupra victimei, care ar fi fost scutită de ele,
dacă nu s-ar fi produs acţiunea {denunţătoarei}, pornită numai din ură de
rasă, ce-i stăpânea mintea şi sufletul.
Faptele
expuse se stabilesc din depoziţia martorei Olga Tanner şi a martorei
Ana Farkas, precum şi din declaraţia acuzatei, care a recunoscut
că a denunţat-o pe Olga Tenner. Pe temeiul indiciilor grave de
vinovăţie ce există împotriva acuzatei Elena Báthori, urmează ca ea să fie
trimisă în judecată pentru a-şi primi binemeritata
pedeapsă.
RIDICAREA ŞI DEPORTAREA EVREILOR
DIN REGIUNEA SECUIASCĂ
În ziua de 27 aprilie 1944, subsecretarul de stat Endre László s-a deplasat în regiune secuiască pentru a lua la faţa locului măsurile de internare a întregii populaţii evreieşti din această parte a ţării. A parcurs, în decurs de 2 zile, întreaga regiune, fixându-şi trei puncte pentru ghetouri: în Târgu-Mureş, Reghin şi Sfântu-Gheorghe.
În după-amiaza zilei de 28 aprilie 1944, Endre László a ţinut la Târgu-Mureş o conferinţă administrativă cu toţi prefecţii, subprefecţii, primarii comunelor urbane, primpretorii de plăşi, şefii de poliţie, comandanţii legiunilor de jandarmi şi comandanţii administraţiei militare din toată regiunea secuiască, hotărând până în cele mai mici amănunte măsurile de ridicare şi de internare a evreilor, identice de alfel cu cele luate în conferinţele de la Munkács şi Satu-Mare, pentru întreg Ardealul de Nord.
S-a hotărât înfiinţarea a trei lagăre, unde să fie adunaţi toţi evreii din regiunea secuiască şi anume:
a) Târgu-Mureş, pentru oraşul Târgu-Mureş, partea dinspre apus a judeţului Mureş şi judeţul Odorhei;
b)
Reghin, pentru partea de răsărit a judeţului Mureş şi
partea de nord a judeţului Ciuc;
c)
Sfântu Gheorghe, pentru judeţul Trei Scaune şi partea de
sud a judeţului Ciuc.
Toate
celelalte instrucţiuni – relativ la formarea echipelor pentru ridicarea
evreilor, modul de ridicare, cantitatea bagajelor permise, cantitatea
alimentelor, modul de luare în posesie a bunurilor evreieşti şi
administrarea lor, conducerea, organizarea şi poliţia ghetourilor,
formarea comisiunilor pentru judecarea cererilor evreilor exceptaţi de
măsurile rasiale, ş.a. – au fost date de Endre László şi de
colaboratorii din suita lui absolut la fel ca şi în restul
ţării, după cum au fost descrise în paginile de mai sus, astfel
că nu le mai repetăm.
Însă
trebuie relevată o împrejurare care este particulară acestei
conferinţe şi care merită toată atenţia şi anume
că în chestiunea copiilor şi în chestiunea alimentelor s-au ridicat
de către două persoane din asistenţă obiecţiuni
serioase. Iată ce declară în această privinţă
însuşi acuzatul Májay Francisc, fostul primar al oraşului
Târgu-Mureş:
“După expunerile
referenţilor, când subsecretarul de stat Endre László a întrebat cine are
de cerut lămuriri, s-au ridicat unii dintre noi, care au avut de semnalat
diferite chestiuni deosebit de interesante şi anume:”
“În privinţa copiilor,
s-a ridicat un personaj din provincie, nu mai ştiu cine anume, care a
obiectat că nu pot fi ridicaţi copiii sub 6 ani, deoarece
aceştia, potrivit unei ordonanţe, nu sunt obligaţi să
poarte steaua galbenă, iar ordonanţa referitoare la înfiinţarea
ghetourilor prevedea ca cei exceptaţi de la semnul distinctiv vor fi
exceptaţi şi de la obligativitatea domiciliului în ghetou. Dar Endre
László l-a întrerupt pe vorbitor cu următoarele cuvinte: «desigur
şi copiii toţi vor fi ridicaţi; nu va rămâne nici un membru
de familie».”
“În privinţa alimentelor,
s-a ridicat o altă persoană, iarăşi nu ştiu care
anume, care a făcut obiecţiunea că evreii nu vor putea procura
alimente pe 14 zile, deoarece alimentele se distribuie după [pe] cartele conform sistemului de raţionalizare a consumului,
astfel încât nimeni nu poate căpăta alimente pentru atâtea zile
înainte. Endre László a răspuns acestui vorbitor că acest lucru nu-l
interesează.”
Remarcăm deci că nu era ceva imposibil şi
că s-au găsit chiar oameni de bun simţ care, la un moment dat {au îndrăznit} să obiecteze lui Endre László
ilegalitatea poruncilor sale, fără teamă de urmări
neplăcute şi fără ca realmente să fi suferit vreo
sancţiune. Acele glasuri însă nu au găsit ecou în ceilalţi,
au rămas nesprijinite, izolate şi fără nici un rezultat.
Acuzatul Májay Francisc declară, după cum s-a văzut mai sus,
că nici nu mai ştie cine anume a ridicat obiecţiunile, ca
dovadă că aceştia nu au stârnit nici un interes în ochii lui
şi nici a celorlalţi capi de autorităţi adunaţi la
conferinţă. Astfel rezultă limpede că pe participanţii
la conferinţă nu-i preocupa deloc faptul că măsurile
indicate de Endre şi pe care dânşii aveau să le execute, erau
ilegale şi criminale, {pe} ei îi
preocupa numai gândul laş şi slugarnic de a fi pe placul lui Endre
László şi regimului, fără să mai vorbim de acei care ei
înşişi aplaudau cu satisfacţie măsurile antievreieşti.
Este locul să precizăm că soarta evreilor le era cunoscută, dacă nu din cele auzite despre situaţia din oraşul Kosice, care ajunsese la cunoştinţa întregii lumi, atunci chiar direct din gura lui Endre László în plină conferinţă. Iată ce declara textual primarul Májay:
“Nu s-a discutat la conferinţa cu Endre Laszló despre timpul cât
va dura ghetoul, dar atunci când mi s-a cerut ca eu să pregătesc
alimente pentru timpul următor celor 14 zile de alimentare a evreilor prin
propriile lor mijloace, mi s-a adăugat că evreii vor fi
alimentaţi pe cheltuiala statului până atunci când vor fi transportaţi
din localitate.”
Potrivit celor hotărâte în conferinţă, s-au făcut toate pregătirile necesare în mod cu desăvârşire secret, iar în ziua de 2 mai 1944, când s-a comunicat ca ridicarea evreilor să înceapă a doua zi dimineaţă, toţi şefii de poliţie şi comandanţii legiunilor de jandarmi au dat ordine pretutindeni ca nici un evreu, din orice localitate ar fi, nu mai are dreptul să părăsească locuinţa.
Şi aşa, în zorii zilei de 3 mai 1944, a început ridicarea evreilor din toate oraşele şi satele.
Operaţiunea a decurs cu o preciziune uimitoare, aparatul funcţionăresc îndeplinindu-şi sarcina cu mult zel, astfel că foarte rar s-a întâmplat ca vreun evreu să scape, ascunzându-se în păduri sau prin munţi. Deasemeni, mulţi cetăţeni, otrăviţi de propaganda fascistă, şi-au dat şi ei concursul prin denunţuri, arătând ascunzătorile sau cazurile în care organele poliţieneşti n-au avut cunoştinţă de existenţa vreunui anume locuitor evreu.
Echipele care ridicau pe evrei erau alcătuite
din membri ai poliţiei, jandarmeriei şi primăriei (ultimii fiind
însărcinaţi cu ridicarea valorilor şi sigilarea locuinţelor
evreieşti). În afară de
aceştia în cele mai multe locuri au intrat în compunerea echipelor tineri
premilitari, precum şi membri ai partidelor fasciste, în special ai
partidului Szálasi (nyilaskeresztes).
Aceste
echipe s-au purtat brutal în marea majoritate a cazurilor, lovind, insultând
şi îngrozind cu ameninţările lor pe cei ridicaţi – şi
nelăsându-le nici răgazul necesar să-şi ia lucrurile
şi alimentele pe care le permiteau instrucţiunile lui Endre László.
Evreii
din cele trei oraşe unde se fixaseră lagărele nu au fost
duşi direct în locurile desemnate, iar cei din restul
localităţilor secuieşti au fost adunaţi fie la şcoli,
fie la poliţie sau în alte locuri de adunare şi apoi
transportaţi în decurs de câteva zile, cu trenurile, maşinile şi
căruţele sub pază evreiască, în cele trei oraşe unde
luaseră fiinţă ghetourile.
Deodată cu ridicarea a început şi jaful
averilor evreieşti. Numeroase
percheziţii corporale şi vaginale s-au făcut cu scopul ca nici un
obiect de valoare să nu mai rămână celor destinaţi
lagărelor morţii, iar locuinţele au fost inventariate şi
lucrurile rămase au fost însuşite de statul maghiar fascist,
după ce în prealabil au fost dijmuite de fasciştii localnici.
Vom
înfăţişa în capitolele următoare fiecare ghetou în parte,
cu particularităţile şi individualitatea lui şi cu
arătarea vinovăţiei fiecăruia dintre acuzaţi.
G H E T O U L D I N T Â R G U – M U R E Ş
În timpul
când a avut loc conferinţa lui Endre László la Târgu-Mureş era
prefect al judeţului Mureş acuzatul Joos Andor, abia atunci numit în
acest post de guvernul Sztójay, în locul fostului prefect Mikó, demisionat.
Subprefectul judeţului era dr. Marton Sigismund, iar primar al
oraşului Târgu-Mureş era acuzatul dr. Májay Francisc.
Toţi
trei, fiind adepţii unei politici şovine, luau parte la
înlăturarea elementului nemaghiar din viaţa publică,
economică şi socială a statului, erau deci oameni de încredere
pe care se putea sprijini regimul Sztójay în acest colţ de ţară,
mai cu seamă Joos Andor care era preşedintele partidului imredyst.
De fapt,
în chestiunea evreiască, nu este nici o îndoială că tustrei au
fost sprijinitorii măsurilor originale ale lui Endre László, pe care le-au
primit fără nici o obiecţiune, fără nici o rezervă,
şi pe care le-au aplicat cu mult zel, cu toată convingerea şi în
chipul cel mai desăvârşit. Întru-acestea au fost ajutaţi şi
adeseori supliniţi de acuzaţii dr. Hennel Francisc, primnotarul primăriei
şi vitéz dr. Jávor Ernest, primnotarul prefecturii, ambii fiind
delegaţi ca referenţi ai cauzelor evreieşti, primul pentru
primărie şi secundul pentru prefectură.
Fireşte că – dată fiind această
situaţie – organele lor publice, precum erau colonelul dr. Papp Ioan, comandantul inspectoratului de jandarmi
al celor 4 judeţe secuieşti, colonelul Zalántay Ioan, comandantul
legiunii de jandarmi şi dr. Bedő Géza, chestorul poliţiei, nu puteau fi mai
puţin slugarnici faţă de regim decât un Joos Marton şi
Májay. Şi iată că în acest mod puteau fi realizate
fără nici o greutate şi integral dispoziţiunile lui Endre
László.
Bineînţeles,
clica era mai numeroasă, cuprinzând şi pe colonelul vitéz Körmandy
Géza, comandantul administraţiei militare a oraşului Târgu-Mureş
în timpul guvernării lui Sztójay, pe generalul vitéz Kozma Ştefan,
prieten intim al lui Endre László şi întemeietorul şi comandantul
organizaţiei fasciste paramilitare, “Székely
Határőr”* încadrată mai târziu în armata
statului szálaşist, şi pe maiorul german Schröder, şeful
secţiei de Gestapo care avea sediul în oraşul Târgu-Mureş.
Toţi aceştia, chiar prin calităţile, ataşate [şi ataşamentul], erau stâlpi de sprijin ai
guvernului Sztójay.
A doua zi
după conferinţa lui Endre László, adică în 29 aprilie 1944,
primarul Májay, în executarea instrucţionilor primite, a dispus
înfiinţarea unui mic spital în sinagoga evreiască. Májay declara la
interogatoriu:
“Măsura aceasta a
spitalului fiind pusă în practică atât de devreme, ar fi fost de
natură să prevină pe evrei că vor fi strânşi. Au
lucrat în acea pivniţă cu şeful biroului W.O.N.T. anume cu
Rakorni Lörincz, care a chemat membrii Sfatului Evreiesc, spunându-le că
trebuie să înfiinţeze acest spital, deoarece s-au luat anumite
măsuri la Kosice în contra evreilor, că pentru orice eventualitate ar
fi bine să se ia aceste măsuri de prevedere la Târgu-Mureş.”
Delegaţia
Sfatului Evreiesc – compusă din Darvas, Lederer şi Schwartz – a venit
a doua zi iarăşi la primărie, dorind să vorbească cu
primarul Májay. Acuzatul Májay afirmă la interogatoriu că a primit-o şi
că aceasta a cerut să se facă intervenţii ca în
Târgu-Mureş să nu se înfiinţeze un lagăr ci un ghetou, ceea
ce acuzatul Májay a şi făgăduit. Dar, în realitate, lucrurile
s-au petrecut altfel. Cităm din declaraţia martorului Gerdös Aladar:
“Pentru a preveni pe cât posibil
situaţia am încercat prin fostul preşedinte al comunităţii,
Darvas Moor şi prin Dezideriu Lederer, să luăm legătura cu
primarul oraşului Târgu-Mureş, anume Májay Francisc, dorind a aranja
astfel lucrurile, încât evreii să fie puşi în ghetou, în imobilele
din oraş. Numiţii delegaţi ai noştri – (ambii decedaţi
în deportare) – ne-au comunicat că nici n-au putut pătrunde în
audienţă la primarul Májay deoarece primnotarul Hennel Francisc le-a
comunicat că: ÎN
CHESTIUNI EVREIEŞTI – NU SE DISCUTĂ! Nici Hennel
n-a voit să stea la discuţie.”
Dealtfel,
acuzatul Májay se contrazice la interogatoriul luat în continuare şi
sfârşeşte prin a face următoarea recunoaştere:
“În ce priveşte
dispoziţiunea dată de mine în timpul ghetoului, că : NU PRIMESC PE NIMENI ÎN CHESTIUNI
EVREIEŞTI, declar că aceasta am
făcut-o pentru motivul că era prea marea aglomerare de cereri
evreieşti la cabinetul meu şi prea mulţi voiau să intre la
mine în loc să se adreseze referentului meu Hennel.”
Aceeaşi era situaţia şi la
prefectură. Nici prefectul Joos, nici subprefectul Marton, nici
primnotarul Jávor, nu primeau în chestiuni evreieşti.
În ziua
de 2 mai 1944 s-au prezentat în cabinetul primarului Májay, acuzaţii dr.
Bedő Géza, chestorul
poliţiei şi maiorul german Schröder, şeful Gestapoului,
însoţiţi şi de un ofiţer de jandarmi, aducându-i la
cunoştinţă că s-a primit ordinul ca a doua zi
dimineaţă să înceapă ridicarea evreilor şi cerându-i
să le pună la dispoziţie un număr de funcţionari
precum şi un număr de căruţe. Bineînţeles, acuzatul
Májay i-a asigurat că le va da.
Tot în
ziua de 2 mai 1944, pe la orele 10, s-au dat ordine atât de poliţie cât
şi de primărie că evreii nu au voie să-şi
părăsească locuinţa.
În cursul
aceleiaşi zile, chestorul Bedő
împreună cu comandantul legiunii de jandarmi, colonelul Kolontay şi
cu comandantul inspectoratului de jandarmi colonelul dr. Papp Ioan, au
pregătit echipele de ridicare, cu sprijinul şi sfatul maiorului
Schröder şi ale colonelului Kőrmendy.
Aceeaşi
pregătire referitoare la ridicare s-a făcut şi pentru teritoriul
rural, dându-se ordine în consecinţă.
ééé
În dimineaţa zile de 3 mai 1944 a început ridicarea evreilor din locuinţele lor. Echipele compuse din soldaţi, poliţişti şi premilitari mergeau de la casă la casă, ridicându-i şi escortându-i în grupuri la fabrica de cărămizi. Martorul Gardos Aladar declară:
“La mine s-a prezentat o
echipă compusă din doi jandarmi şi doi tineri premilitari. Un
jandarm şi-a scos ceasul şi mi-a zis cam următoarele: «În 20 de minute să fiţi gata,
pentru că veţi fi dus în ghetou cu toată familia. Aveţi
dreptul să duceţi 50 kg. bagaj pentru fiecare persoană*. Să luaţi hrană pentru 14 zile».”
Acest
interval de timp de 20 de minute acordat pentru pregătirea plecării –
deşi insuficient pentru o adevărată pregătire – nici
măcar nu a fost respectat. Clica diriguitoare, văzând că
operaţiunea merge prea încet, a luat măsura unei accelerări,
care a avut apoi efecte devastatoare. Iată {un pasaj} din depoziţia
martorului Gardos Aladar:
“Autorităţile
locale au pus mult zel astfel că în cea mai mare parte din cazuri echipele
nu au dat permisiunea evreilor să-şi ia vreun bagaj, aceştia au
venit cu mâinile goale, unii chiar dezbrăcaţi sau {cum}
au fost luaţi din pat”.
Pentru a
se înţelege mai bine această grabă dementă trebuie
arătată o împrejurare esenţială. Deşi Endre László, în
conferinţa de la Târgu-Mureş, stabilise un răstimp de 8 zile în
care să se execute ridicarea evreilor din oraş, totuşi ulterior
ordinul a fost modificat, restrângându-se acest interval la numai 2 zile. Acuzaţii,
diriguitori ai oraşului, în dorinţa de a nu se depăşi acest
termen şi de a satisface cu prisosinţă poruncile stăpânului
lor, Endre László, au dat ordine în acest sens, astfel că echipele - nu
din proprie iniţiativă - au dus pe evrei fără bagaje
şi fără alimente, ba chiar dezbrăcaţi, ei urmând
instrucţiunile şefilor lor care răspund pentru această
activitate.
Acuzatul
Májay recunoaşte la interogatoriu că, chiar în dimineaţa zilei
de 5 mai, înainte de orele 8, discutase la telefon cu un ofiţer de la administraţia
militară, care îl pusese în curent cu această schimbare,
fără ca el să aibă ceva de obiectat la o asemenea
mişelie. Ofiţerul, probabil chiar colonelul Körmendy, spune Májay,
i-a cerut încă 80 de funcţionari pentru ca lucrul să se
efectueze mai repede, ceea ce Májay a satisfăcut, dând ordine telefonic
chiar din locuinţa sa şefilor de servicii.
Vom reda
mai jos un pasaj din declaraţia acuzatului Májay, din care se vede cu ce
mult zel lucrau toţi nemernicii acelei clici, de jos şi până
sus, pentru a asigura reuşita celei mai monstruoase crime cunoscută
în istorie:
“Imediat după orele 8
am primit un telefon de la Budapesta, secretarul particular al lui Endre László
întrebându-mă dacă operaţiunea de ridicare a evreilor a început
şi dacă merge în bune condiţii. I-am răspuns că
a început şi merge.”
“Între timp însă a venit la mine generalul de corp de armată
vitéz Kozma István, care pe atunci era
comandantul garnizoanei Târgu-Mureş şi totodată comandantul
Gărzii Secuieşti de Graniţă (Székely Határőrség)
şi care mi-a spus că nu este mulţumit de felul cum decurg
operaţiunile de ridicare. Eu l-am întrebat cum de nu este
mulţumit căci am redus termenul de ridicare de la 8 zile la 2 zile. Deci
{cum}
putea fi nemulţumit? Menţionez
că eu aflasem despre această modificare de la ofiţerul
care îmi dăduse telefonul dimineaţă…”
“L-am întrebat apoi pe
Kozma, de ce se interesează de această chestiune, care nu
formează o chestiune militară, deci nu cade în atribuţiunile
lui. Kozma mi-a răspuns că el avea strânse legături de prietenie
cu Endre László şi că venind de la Târgu-Mureş i-a făcut o
vizită, când l-a şi rugat să supravegheze personal chestiunea
ridicărilor de evrei.”
“La puţin timp
după plecarea lui Kozma, în tot cazul după ora 9, am primit un
telefon de la Endre László, care mi-a spus că, după cum l-a informat
generalul Kozma, operaţiunea de ridicare a evreilor nu decurge aşa
cum ar trebui, la care eu am replicat că merge totuşi destul de
repede, astfel că va fi făcută în două zile nu în 8 zile
cum dăduse el dispoziţii în timpul conferinţei. Endre mi-a spus
să fiu atent ca totul să meargă bine.”
“N-au trecut decât
puţine minute şi mi-a dat un telefon subprefectul Marton, cu care am
avut o discuţie, aflând că şi cu el vorbise Endre la telefon
şi îi comunicase aceleaşi lucruri pe care mi le spusese şi mie.
Astfel şi Márton ştia că generalul Kozma vorbise cu
subsecretarul de stat”
Deşi
ordonanţa guvernamentală exceptează de la obligativitatea
strângerii în ghetou pe copiii sub 6 ani, care nu erau obligaţi să
poarte steaua galbenă, pe cei exceptaţi de rigorile măsurilor
rasiale în baza unor merite de război (decoraţii, invalizi de
război) precum şi pe cei căsătoriţi cu creştini,
care aveau copii născuţi creştini ori se botezaseră
anterior datei de 19 martie 1944, totuşi nu s-a dat nici o dispoziţie
pentru respectarea ordonanţei, ci toţi au fost ridicaţi de-a
valma cu ceilalţi evrei şi duşi în ghetou.
Printr-o
fericită întâmplare, un locuitor evreu exceptat ca invalid 75% din primul
război mondial, anume avocatul dr. Schwartz Lazar a putut scăpa de
internare. Cităm din declaraţia sa:
“A doua zi dimineaţa la
orele 5, s-a prezentat la locuinţa mea un poliţist însoţit de 2
premilitari, dându-mi ordin ca în 10 minute să fiu gata de plecare cu
familia. Eu am replicat gardianului că sunt dintre evreii exceptaţi
de ordonanţa guvernului, deoarece nu sunt obligat a purta steaua
galbenă ca invalid de război 75%. Gardianul mi-a spus că el nu
cunoaşte dispoziţiunile referitoare la exceptaţi, dar se va
interesa {şi}
clarifica cazul meu…”
“Peste 2 ceasuri, gardianul s-a întors şi atunci am avut o
discuţie cu el cerându-i să-mi arate ordinul pe care îl are de a
mă ridica. Gardianul a scos din buzunar un exemplar de ordin
bătut la maşină şi multiplicat, pe care l-am citit în
întregime. Ordinul prevedea că vor fi evacuaţi toţi evreii din
oraş şi duşi în lagărul de concentrare cu excepţia
celor care conform Ordonanţei nr. 1840/1944 sunt scutiţi de a purta
steaua galbenă, cu excepţia bolnavilor în pat şi a câte unei
persoane din familie, necesară pentru îngrijirea bolnavului, dacă nu
are persoane de serviciu.”
“Am reuşit a-l convinge pe gardian…”
Deşi potrivit ordonanţei M.E. nr. 1610 din aprilie 1944, evreii nu puteau fi aşezaţi decât în clădiri de locuit, în cartiere sau străzi ale oraşului, totuşi locul ghetoului din Târgu-Mureş a fost ales în afară de oraş, în interiorul fabricii de cărămidă, care era în stare de nefuncţionare şi de ruină.
Acuzatul Májay relatează pe larg cu prilejul interogatoriului său cum, în dimineaţa zilei de 28 aprilie 1944, l-a însoţit în maşină pe Endre László la fabrica de cărămidă pe care o alesese Endre drept loc al ghetoului şi că acolo:
“Endre a cutreierat tot interiorul, atât spaţiile virane, cât
şi clădirile, urcându-se chiar şi în podul clădirii. Eu
l-am urmat cât puteam, căci eram bolnav de reumatism. După ce
şi-a terminat această cutreierare am stat iarăşi de
vorbă şi l-am întrebat dacă mai stăruie pentru
înfiinţarea ghetoului în acel loc, susţinând eu cât este de
neîncăpător şi spunându-i că nu ar fi loc acolo decât
pentru maximum 600 de evrei. Endre, nervos, mi-a replicat că NU ESTE VORBA DE UN SANATORIU şi între altele mi-a reproşat
că sunt filosemit… etc.”
În
această fabrică au fost strânşi, în două zile, toţi
evreii din Târgu-Mureş, circa 5.000 de suflete, iar în zilele
următoare au sosit şi ceilalţi din partea de apus a
judeţului Mureş şi din Odorheiu, totalizându-se astfel cifra
exactă de 7.880 suflete.
Cu
toţii au fost supuşi percheziţiilor corporale şi
siliţi să dea toate bijuteriile. Femeilor li s-au făcut şi
cercetări în vagin de către moaşe trimise în ghetou din ordinul
acuzatului Májay.
Fabrica
de cărămizi din marginea oraşului Târgu-Mureş, în care au
fost internaţi evreii, era în stare de ruină; un teren de cca. 20.000
metri pătraţi (100 x 200) îngrădit cu scânduri, se afla la
mijloc o clădire în paragină, cu acoperişul în cea mai mare
parte stricat, pavată cu ciment peste care se aşezase de ani de zile
murdăria şi umezeala. Interiorul cădirii era compus din ganguri
şi cuptoare, fiind dărăpănate, ude şi murdare,
prezentând aspectul unor hrube sau catacombe. (Vezi fotografiile din dosar).
Aici au
fost obligaţi să locuiască evreii timp de 4 săptămâni
în cea mai chinuitoare mizerie, lipsiţi de adăpost, de haine, de
hrană, de apă şi de tot ceea ce este strict necesar pentru
acoperirea celor mai elementare trebuinţe ale omului.
Comandantul
ghetoului, potrivit dispoziţiunilor lui Endre László, era chestorul
poliţiei, acuzatul dr. Bedő
Géza. Din lipsă de timp, el a trimis în ghetou un subaltern, pe comisarul
Liptay Dezideriu, care prin delegaţie îndeplinea oficiul de şef al
ghetoului, ajutat de alţi doi comisari. Aceşti trei funcţionari
şi-au îndeplinit sarcinile ordonate fără a face nici un abuz,
după cum rezultă din depoziţiile martorilor.
La
început a fost ordinul ca toţi evreii să intre în hrubele
clădirii, dar apoi s-a constatat că nu încap acolo ori cât de
înghesuiţi ar fi, decât cca. 2.000 de oameni. Alte 400 de suflete au fost
îngrămădite sub un şopron fără pereţi laterali
din curtea fabricii. Iar toţi ceilalţi, adică peste 4.000
oameni, au trebuit să rămână pe dinafară şi să
stea sub cerul liber pe un timp ploios şi rece, improvizându-şi din
puţinele haine ce le aveau cu ei, mici corturi care în iluzia acestor
nenorociţi se numeau adăposturi.
Cei mai mulţi
dintre evrei, după cum s-a văzut mai sus, nu-şi putuseră
lua, ori nu fuseseră lăsaţi să ia în graba ridicării,
nici măcar bagajele de 50 kg. prescrise de instrucţiuni. Iar acum nu
mai putea fi vorba de vreo înlesnire din partea autorităţilor
fasciste să-şi poată aduce de acasă haine, ori puţine
paie pentru aşternut căci se respecta cu sfinţenie cuvântul lui
Endre László că nu avea de gând să facă sanatoriu. Astfel nu
este de mirare dacă chiar şi unii oameni care treceau drept buni în
ochii evreilor, răspundeau cu emfază la cererile lor disperate
că “honvezii (soldaţii –
nn) pe front nu stau mai bine”.
Dar prima
lipsă – de care s-au izbit cei aruncaţi în această fabrică
– a fost lipsa closetelor. Deşi instrucţiunile lui Endre László
prevedeau obligaţiunea primarului să se îngrijească din timp de
construirea closetelor, acuzatul Májay a omis aceasta. Astfel, la început nu a
fost absolut nici un closet în curtea fabricii, cu excepţia unei singure
cabine, care era afectată folosinţei exclusive a comandamentului.
Numai în
două zile au fost aduşi acolo cca. 5.000 de oameni şi nu numai
că nu existau closete, dar nici unelte şi nici materialul necesar
pentru confecţionarea lor {nu existau}, iar comandamentul lagărului nu
tolera murdăria prin curte şi soldaţii din pază vegheau cu
cea mai mare severitate la aplicarea strictă a ordinelor.
S-au adus în cele din urmă lopeţi şi echipa de evrei a săpat în fundul curţii şanţuri